"Nu am venit sa ma credeti, am venit sa va cred" - Interviu cu poetul academician Grigore Vieru

I.A. - Domnule academician, Grigore Vieru, considerandu-va o prezenta simbolica a unui neam din Tara Stefana pe pamant american, doresc sa va formulez cateva intrebari.

Ce sentimente v-au incercat la prima descindere pe pamant american?

G.V. -Flamanda si desculta a fost copilaria si adolescenta mea. Flamand si descult strabateam pe jos opt km. pana acasa in satul natal, de la scoala din Lipcani, un orasel de pe malul stang al Prutului – unde imi faceam studiile medii. Maica mea, vaduva de razboi, trudea la cultura tutunului. Munca extrem de grea si daunatoare sanatatii. Plantatia era nesfarsita si bietele femei ieseau din cand in cand la marginea ei, la sosea, sa mai ia o gura de aer curat si pentru a-si sterge cu coltul basmalei lacrimile starnite de iuteala otravii frunzelor de tabac. Am compus mai tarziu, prin anii ’70, un poem despre asta, care suna astfel: "Pe campul/ cu pomi ciudati de tabac – tacut inaintezi. / Limbi verzi de serpi uriasi/ fiinta ta inconjoara./ Dar tu inaintezi./ Nu mai vine, mama, nimeni din urma/ afara de painea ta/ invelita in stergar/ si cerul din spate/ eliberat de frunzele mari./ Doamne,/ cat cer deasupra unei singure/ paini!"

Maica-mea iesea mai des la sosea, la marginea plantatiei si femeile stiau de ce: - poate ca vine baiatul ei din Lipcani de la scoala si maicuta lui ii va intinde o coaja de paine invelita in stergar.

Imi amintesc ca tot pe atunci, pe la inceputul anilor ’50, in ochii multor oameni licarea o calda si alinatoare lumina: "Las’ ca vin americanii". Americanii erau asteptati si in tara de peste Prut, in Romania de care suntem despartiti si mai suntem si azi in mod criminal. Americanii au venit totusi in Romania abia in acest an cand a invitat Romania sa adere la NATO. Ne va fi mai usor, ne va fi mai greu dupa asta, noua, romanilor basarabeni?! Nu stiu. Deocamdata aceleasi frunze ne mai mananca sanatatea. Sagetile unei cumplite saracii ne ciuruiesc plamanii. Din cand in cand, iesim la margine la sosea, stergandu-ne ochii de lacrimi. "Las’ ca vin americanii".

Dealtfel, atunci cand ma pregateam de drum, cineva ma sfatuise sa raman acasa. Romanii de acolo, ziceau, au uitat pana si de Romania, necum de Basarabia. Am venit totusi. Si nu regret. Am intalnit pretutindeni oameni minunati. Am indragit pe parintele protopop, C. Alecse, de la Biserica Ortodoxa "Sfanta Treime" din Los Angeles, care dealtfel, impreuna cu Consiliul Mondial Roman, al carui presedinte este, dl. M. Popescu, a binevoit sa ma invite in America. P. C. Sa este un spirit luminat, mereu in miscare, mereu in cautarea lucrurilor noi si frumoase, indragostit pana la lacrimi de Basarabia. Nu am avut frati, am avut numai o sora, care a murit. Preacucernicul Parinte mi-a devenit ca un frate. La Chisinau am stat fugitiv de vorba cu N. Popa, stabilit si el de mai multi ani in Los Angeles. Abia aici am inteles cu cine am vorbit la Chisinau. Mi-am alipit inima de inima sa, dupa ce am aflat cata umilinta si cata durere a indurat in puscariile comuniste din Romania. In februarie anul viitor va veni din nou la Chisinau.

M-a asezat in capul mesei la el acasa Dwight Luchian-Patton, un barbat ca un brad, frumos la chip, la suflet si la cuget, neiertator cu minciuna, director al revistei "Clipa", pe care numai el si distinsa lui Doamna, Vera stiu cat de greu scot aceasta minunata publicatie saptamanala. A trebuit sa strabat oceanul ca sa cunosc aici, la Los Angeles, un mare prozator roman, un luminos suflet de copil, care este Ioan Dan. I-am sarutat mana pentru suferintele sale de detinut politic si mi-am retras mana rusinat, cand distinsul scriitor trecut de 80 de ani, s-a aplecat sa mi-o sarute si el. M-a facut sa ma simt mai puternic si mai increzator in izbanda binelui.

Parca il cunosc de cand ma stiu pe dl. Ion Anton, a carui viata seamana cu viata mea. Nu s-a dezlipit de mine nici o clipa si l-am numit cu dragoste K.G.B.-istul meu. Dansul are o parere exagerata despre valoarea versurilor si cantecelor mele. Il iert. Ma gazduieste in calda si luminoasa lui casa A. Razmerita, care s-a aflat in prima linie a inceputurilor luptei noastre pentru dezrobirea nationala, silit acum 13 ani sa paraseasca Basarabia, un stralucit actor care a jucat numeroase si importante roluri in diverse piese montate pe scena Teatrului National “M. Eminescu” din Chisinau, iar in America a realizat cateva frumoase roluri in filme care s-au bucurat de o larga popularitate. Nu trebuie sa uitam ca tot el a pus bazele muzicii folk in Basarabia, indraznind in plin dezmat bolsevic sa cante cu ghitara lui versuri din marea poiezie clasica romana, unele din ele interzise atunci in Basarabia.

I.A. - Sunt unul dintre cei multi care va citesc cu foame de bastina mesajul cuvintelor potrivite si al acordurilor care canta pe coardele sufletului neamului. Plecand de la marii cantareti ai naturii, ai bucuriei de a trai, de a iubi, Dvs. sunteti si la propriu si la figurat un cantaret al trairii neamului, al durerii, al deznadejdii si in acelasi timp al nadejdii, al dragostei nascute din suferinta, a renasterii din cenusa arderii la flacara sacrificiului suprem. Va intreb: care este izvorul din care va ostoiti setea de a spune in cuvinte ceea ce ar dori sa spuna, cantand in corul robilor, un neam intreg?

G.V. - Nu sunt un om curajos. Curajos este Ilie Ilascu, bunaoara. Sau Nicolae Dabija. Sau Dumitru Matcovschi. Sau marii disparuti Doina si Ion Aldea- Teodorovici. Sau G. Ghimpu, detinut politic, care a murit in conditii enigmatice intr-un accident rutier. Nu sunt un om curajos, ci pur si simplu mi-e rusine sa ocolesc adevarul. Trebuie sa spunem adevarul asa cum ne-am ruga lui Dumnezeu. Numai atunci lumea te aude, te asculta si te crede. Sunt fericit ca la sarbatorirea Zilei Nationale a Romaniei, care este 1 decembrie, organizata la Biserica "Sfanta Treime” de acelasi inimos preot, Constantin Alecse, lumea ne-a ascultat cu dragoste aproape 3 ore, pe mine si pe actorul Anatol Razmerita. Trei ore m-au ascultat, tot cu lacrimi in ochi, romanii din San Francisco, la intalnirea organizata la Casa Romana de catre P. C. Parinte Dumitru Ionescu. A fost frumos si acolo, desi parintele isi tot cerea scuze ca nu a avut suficient timp pentru o intalnire mai reusita. Doritori de a procura noul meu volum de versuri, cantece si aforisme "Strigat-am catre tine", erau multi. A trebuit sa comand prin telefon Chisinaului un lot de carti prin posta rapida. M-am simtit bine si la biserica Greco-Catolica, pastorita de preotul Calin Tamaian, unde m-a insotit dl. N. Popa. Ne-a omenit frumos parintele Mihai Carpinisan la biserica "Sfintii Mihail si Gavril" pe care o pastoreste. In chiar incinta bisericii Anatol Razmerita a interpretat in premiera absoluta noul meu cantec, "Atata de dulce", pe care l-am compus pe mirificul pamant californian si dedicat Californiei si romanilor din ea. Am zarit lacrimi in ochii oamenilor. Si m-am bucurat. Poate ca prin acest cantec voi putea rasplati, partial, pe cei care m-au invitat in California. O experienta inedita pentru mine a constituit-o contactul meu cu Biserica Penticostala grijita de Pastorul Dionisie Goia. Am fost prezent, alaturi de Anatol Razmerita si domnul Ion Anton, la praznuirea nasterii Domnului nostru Isus Hristos. Casa de rugaciuni – o sala uriasa de vreo 600 de locuri cu un cor minunat alcatuit mai mult din tineri si copii care au intonat colinde si cantece de inaltare a Lui Isus, unele in ritmuri pamantesti, folclorice sau chiar aproape de cadentele muzicii usoare. Am fost placut surprins cand vreo 600 de credinciosi, sobri, constransi intr-o disciplina aproape militareasca (poate ca este si nimerita o asemenea disciplina pentru romani) au izbucnit de cateva ori in aplauze pe parcursul interpretarii de catre Anatol Razmerita a piesei muzicale "Atat de dulce". Nu stiu daca a ramas multumit de noi Pastorul Dionisie Goia, noi, insa, marturisim, ca ne-a placut mult corul, oamenii din sala si reactia lor la cantecul nostru. Sa revenim, insa, la poezie pentru ca ea a fost legata de Biserica. Pot fi oare conceputi Eminescu, Blaga, Goga, Nichifor Crainic, Radu Gyr si atatia alti mari poeti, pot fi oare ei conceputi in afara credintei stramosilor nostri? Nu stiu exact de unde vine poezia mea, dar stiu ca am descoperit frumusetea Limbii Romane in poezie, iar in Limba Romana ne-am descoperit Tara despre care in copilarie si adolescenta nu stiam aproape nimic. Graiul Roman nu te lasa niciodata singur.

I.A. – Dincolo de intuirea noastra a comunitatilor romanesti in care ati patit, am vazut peste tot ca v-au asimilat ca pe unul care ati spus ceea ce se dorea sa se auda. Cum explicati aceasta reactie?

G.V. – Eu nu am dorit sa se auda niste cuvinte care, deseori, sunt prefacute false, adica lipsite de orice sens, de sensul care iti primejduieste uneori viata. Am dorit sa se auda caderea Niagarei lacrimii mele care probabil s-a varsat in inima romanilor de aici. Au fost niste clipe cand lacrima mea nu s-a certat cu lacrima lor – iata de unde vine reactia de care vorbeati. Marturisesc ca romanul care nu aude caderea lacrimii altui roman nu ma intereseaza fie el si cel mai bogat om din lume.

I.A. – Cu ce mesaj plecati la fratii de acasa, dupa ce ati vazut cum traiesc, dar mai ales cum simt fratii de dincoace de ocean?

G.V. – In America am vazut uriasa diferenta dintre capitalism si comunism: lumea capitalista trudeste cu capul rezemat mereu de prezent si viitor, lumea comunista doarme cu capul pe viitor. In America minoritatile nationale sunt libere sa pronunte incorect sau chiar sa uite unele cuvinte englezesti, dar toti stiu ca Limba de Stat este Engleza. Libertatea americana il obliga intr-un fel sa munceasca pe cel care vrea si poate sa munceasca, rasplatindu-i truda si-l lasa sa piara de foame pe trandav si pe betiv. Nu ajunge atata cer deasupra Californiei cata ploaie ar trebui sa cada peste pamantul ei uscat si pietros. Si totusi bunatatile rabufnesc din lut si piatra. Cum? Numai stropite cu roua trudei omenesti. Aici libertatea te obliga sa muncesti, iar munca te tine legat prieteneste de o severa democratie. In America legea este sfanta si o respecta toti. Aici am inteles inca o data ca cine se lauda cu bogatia pamantului sau nemuncind, se lauda in desert. America nu ofera prilejuri cetatenilor ei sa o paraseasca si sa-si ia lumea-n cap. Si totusi mi-e dor de casa, de Basarabia. Multumesc tuturor romanilor care nu m-au lasat singur.

I.A. – Va multumesc dle Grigore Vieru si va doresc continuarea periplului american cu aceeasi intensitate si determinare.

(A consemnat

Ion Anton - 12/26/2002)

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a726-Nu-am-venit-sa-ma-credeti-am-venit-sa-va-cred-Interviu-cu-poetul-academician-Grigore-Vieru.aspx