PRIN ABURUL CAFELEI DE ELRON

Roni CACIULARU



Convorbire cu doamna avocat LIDIA ELRON,
 sotia marelui pictor BARUCH ELRON.

Prin fereastra din salon se vede un maslin. In jur pasari ciudate. Si niste scoici. Niste case de melci, mai mari decat sunt ele, de fapt. Si geamu-i spart. Lumina de afara nu mai este aceiasi. Atmosfera dinauntru – aparte. Iar eu - in salon, la o cafea... Sunt in casa lui, un strain, un trecator, un indiscret. Curios. Coplesit. Incurajat de-un zambet decent si cald, al Doamnei sale. Totul e frumos si bine aranjat aici, dar lipseste el. Pe care nu l-am cunoscut. Pe care-l regret...

Bulevardu Hen, nr. 43, din Tel Aviv. Ma-ntreb cum s-ar fi desfasurat o intalnire intre noi, aici, daca... Dar Pictorul lipseste. E doar aerul lui, lumina lui diferita si speciala, sunt in aer liniile lui drepte, rotunde, ori contorsionat impletite, sunt idei si soapte, ori strigate neauzite... Ele sunt pe aici, prin camera, unde la masa din mijloc stau eu, la o cafea cu o femeie pe masura locului, amabila, primitoare, rationala, dar in special atat de adevarata si de vie! E doamna Lidia Elron, sotia pictorului. In vremea din urma, incerc sa-l cunosc, sa ma apropii – daca mi-e permis – de acest mare pictor, care a fost sotul Doamnei. Ea are amabilitatea de a ma primi in acest spatiu sfant. Pictorul imi vorbeste, incerc sa-l inteleg, il simt, il am aproape, dar, deocamdata - doar partial. E mare, e coplesitor, e esential. Si-i atat de complex! Eu cred ca-l inteleg. Insa doar mi se pare. Am stat prea putin in fata scrierilor lui cu pensula. Caci, fara indoiala, Baruch Elron gandea, gandeste, nu doar cu cuvinte, ci prin imagini. Colosale, speciale, deosebite. Lumea lui e un pic si lumea mea, dar, de fapt, e mult mai mult, e lumea marilor ganditori dintotdeauna. E un pictor, e un filozof, e un poet. E un revoltat, un ironic si un evadat. Asa mi se pare. Si nu numai atat... Dar si ce om! Ce forta! El e o lume, iar lumea noastra trebuie sa stie aceasta lume, care poate fi  nu numai un amplu semn de  exclamare, ci ne poate si schimba. Daca o cunoastem. Daca o vom cunoaste in profunzimea si splendoarea ei intreaga. Ne poate schimba! In bine. In frumos. Cu intelegere, cu resemnare si rascoala.
 
Cafea buna! Printre rafturi de carti, picturi, amintiri ce nu le stiu si, intr-o aparte - o colectie de linguri din lemn... Lidia Elron, zambet si inteligenta, masura si bun simt, eleganta si dezinvoltura, energie si fapte, dinamica si romantica. Ma trateaza ca pe un bun amic, ceea ce ma face sa ma simt mai putin stingher. Stingher, da, printre altele, pentruca intentionez sa comit un fel de sacrilegiu pozitiv si, in loc sa-l fac si mai cunoscut pe teribilul pictor care a salasuit si creat aici, eu vreau s-o cunosc si s-o prezint publicului pe sotia lui. Si asta - pentru ca are o neistovita activitate de, as zice, uitare de sine si propulsare a creatiei marelui pictor, deja atat de apreciat (in tara si peste hotare). „Dar oricat este de cunoscut si pretuit - imi spune ea - nu-i suficient! Baruch merita si mai mult!”. Ii dau dreptate, dar incerc s-o aduc spre subiectul meu de acum, care ar fi Lidia si (de data asta) nu Baruch Elron. Imi pastrez, se intelege, dorinta de a scrie un pic – atat cat voi putea - despre pictorul Baruch Elron, atunci cand il voi cunoaste mai temeinic, cand voi fi mai mult in interiorul oprei sale, mai impreuna cu gandurile si sentimentele sale. Cu greu accepta interlocutoarea mea o astfel de intreprindere, dar, la urma urmei, si eu stiu sa fiu incapatanat!

·    Doamna Lidia Elron, patima dumneavoastra de a va consacra si acum memoriei si valorii sotului dumneavoastra, langa care ati trait cam o jumatate de secol, este atat de luminoasa, incat nu pot sa nu va-ntreb, de la inceput, naiv si pueril: de ce?

Simplu. Din dragoste! Si pentruca a fost, in ochii mei, „cel mai!”. Dar sunt sigura ca subiectivitatea mea se intemeiaza pe o realitate foarte puternica!

·    Cum v-ati cunoscut cu cel care urma sa va fie sot?
 
Ei, parca a fost ieri... Eu eram studenta la „Drept”, in anul doi, iar el era in patru, la Arte Plastice, la  Institutul „Nicolae Grigorescu” din Bucuresti. Eram o pustoaica, aveam 17 ani. Fusesem invitata la un „ceai”, cum era obiceiul in Bucurestii de atunci, iar Baruch m-a remarcat, si a-nceput sa-mi faca curte. Intr-o dupa amiaza, pe seara, m-a asteptat sa ies de la Facultate. El era vizavi, cu o mana-n buzunar. Ma apropii, scoate mana din buzunar si vad ca are un buchetel de violete. M-a facut praf! A fost o seara minunata, intr-un Bucuresti cum nu mai poate fi... Apoi, mergeam la ceaiuri, ne plimbam, ieseam impreuna, la cinema, la teatru sau la Opera. El era un baiat foarte frumos. Avea niste ochi verzi, ceva extraordinar! Dar m-a vrajit, pur si simplu, cu cantitatea lui de cultura. Puteai sa vorbesti cu el despre orice, muzica, literatura, istorie, ori ce vrei. Ori ce intrebare ai fi avut, aveai pe cine sa intrebi. Mi-a placut felul sau frumos de a se exprima, dar mai ales fondul lui pozitiv. Si uite-asa!... Apoi a venit la noi acasa (totul se petrece-n Bucurestii mei) si s-a-mprietenit cu tatal meu.

·    Cu ce se ocupa tata?

Tata era negustor, textile, asta era meseria lui. Dupa razboi a facut paine din ori ce. Tata a stiut sa se descurce intotdeauna! Iar mama, care n-a lucrat niciodata in „campul muncii”, a avut grija ca eu „sa nu am timp”. A investit in mine tot ce a putut. A avut grija sa invat limbi straine, ceea ce mi-a prins foarte bine in viata, de asemenea s-a ingrijit sa fac pian si desen si tenis... Adevarul e ca nu prea s-au lipit de mine chestiile astea, dar am auzit-o vorbind cu prietenele ei, ca urmareste ca eu sa fiu ocupata, ca sa nu am timp de prostii...

·    Revenim la „curtea” care v-a facut-o acel student de la Arte Plastice, care, dupa cum s-a vazut mai tarziu, va era predestinat?

Adevarul este ca Bik (caci asa-i spuneam) a stiut cum sa se poarte cu mine. A fost o perioada romantica deosebit de frumoasa. S-a purtat cu mine extraordinar de corect, cu un deosebit respect. A fost primul si singurul! Pana la el, mai inainte, ca eleva de liceu, nu aveam timp de astfel de lucruri!

·    Ce va ramas intiparit cel mai mult, din aceasta perioada de inceputuri cu Bik al dumneavoastra?

Greu de spus. Poate ca primul sarut, intr-o seara, la poarta casei mele.

·    Obisnuia sa recite versuri?

Nu, dar canta tare frumos. Si-mi canta sentimental, dar si vesel. Si la petreceri, cu prietenii, canta fara sa se lase rugat. Canta admirabil. Era un bas-bariton care te cucerea imediat. Era deosebit de sociabil. Putea sa povesteasca toata seara, sa spuna bancuri, sa discute, desigur, si lucruri foarte serioase, dar era intotdeauna cu vorba potrivita la momentul potrivit.

·    Apropo de bancuri, la petreceri? Si dumneavoastra erati in ton cu Bik? Spuneati anecdote?

Nu, eu le stricam. Azi am ceva mai multa siguranta, uneori reusesc sa spun vreo gluma, dar atunci, nu.

·    Sunteti un om optimist.

Da.

·    Ce momente de tristete pastrati in suflet?
 
Mi-e greu sa revin la aceste momente.

·    Totusi...

Cele mai grele momente au fost atunci cand Bik s-a imbolnavit si in toti cei 7 ani care au urmat. E vorba de o maladie vasculara, de care prefer sa nu-mi amintesc...

·    Dar pana la aceasta perioada?

Desigur aveam si noi tot felul de intamplari, nu intotdeauna placute. Adevarul e ca ne-a mers bine, amandoi aveam succes la servici, la locul de munca... Drumul s-a scurs frumos. Poate ca un om cu firea mea tine minte in special lucrurile bune. El primise imediat un serviciu exceptional, ca grafician, la ONT „Carpati”. Eu, de asemenea: jurist in Bucuresti. Salariile deci, ne erau asigurate. In conditiile acelea grele de la sfarsitul anilor ‘50 si inceputul anilor ’60, noi ne descurcam, nici nu aveam prea multi termeni de comparatie... Viata noastra a curs bine, au fost satisfactii, bucurii, tot felul de intamplari. In general, as spune ca a fost o viata buna. Momente triste, momente foarte grele, cum spuneam, au fost in ultimii sapte ani ai lui Bik. Se straduia sa nu fie un om dificil, dar, din pacate, totul a fost dificil. Au fost ani grei, cu diverse operatii, una mai grea decat cealalta. Tin minte ca ma-ntrebam cum se poate ca un singur om sa infrunte asemenea poveri. El le-a infruntat cu un curaj si o forta deosebite. Interesant este ca in toata lupta asta, arta lui l-a ajutat enorm. A facut atunci niste lucrari de un optimism deosebit. Lucrari vesele, culori luminoase!

·    Exact invers decat realitatea imediata.

Exact, exact. Uite, de exemplu, la profesorul Askenazi se afla o pictura - cred ca se numeste „Carnaval in natura”, sau ceva in genul asta -, la care a lucrat dupa una din operatiile lui grele de tot. Este o pictura cu un umor si o buna dispozitie uimitoare, cu personajul mitologic, avand ochelari de astia, moderni, rotunzi; sunt acolo niste personaje vesele, care danseaza; iar culoarea e plina de optimism si este pur si simplu greu de inteles cum se poate ca, in stari sufletesti din astea, cand esti lovit si esti lovit si iarasi esti lovit, sa spui nu, ma opun acestui destin, eu merg inainte, eu am drumul meu, peste durere, peste suferinta.

·    As deduce ca avea o mare putere de dedublare, ca viata lui personala era una, iar cea din arta lui, mai devarata decat realitatea, era alta...
 
Viata il influenta. Nu traia intr-un „turn de fildes”...

·    Dar lumea imediata se reflecta cu totul altfel in picturile lui. In unele, desigur.

Se poate, nu mi-am pus problema. Eu il intelegeam asa cum era si se exprima el. Si in viata si, cred, si in arta lui. Mi-as replica mie insumi ca, de fapt, el vorbea - adica picta - metaforic, simbolic, si dadea glas unui inteles filozofic al lucrurilor, al vietii. Un inteles decantat, poate chiar secret, dupa multa meditatie, dupa un intreg proces creator, in care talentul, simtirea si cultura se impreunau ca sa ne arate ceea ce nu se vede imediat...  Suferea, dar nu credea in suferinta sa imediata, credea poate in destinul sau superior... Iti vorbeam de optimisul sau. Iata un alt exemplu, pe care mi-l amintesc acum. Dupa una din operatiile grele, Bik a creat un „David si Goliat”... Ce sa-ti spun? Ceva extraordinar! Adica  „Stii ceva? Eu sunt David si am infrant boala, am invins!”

·    Era un cerebral sau un afectiv?

Era o combinatie. Erau perioade cand predomina cerebralitatea lui, erau altele cand mai mult era afectiv. In ansamblu, era un echilibru!

·    Cum l-ati influentat in pictura?

Nu stiu...  Am fost intotdeauna partenera lui, la bine si la rau. Ne sprijineam unul pe celalalt. Moral, afectiv, ma rog, eram, pe cat se poate, ceea ce celalalt are nevoie. Eu pentru el, el pentru mine.

·    Discuta cu dumneavoastra despre tablourile lui?

Nu. Daca puneam vreo intrebare, imi spunea: inseamna ca tabloul necesita explicatii, inseamna ca am sa mai lucrez la el. Nu povestea ce face. Nu-mi explica si nu-i placea sa explice. Chiar si la nenumaratele lui expozitii, se-ntampla sa fie intrebat: „Ce-ai vrut sa exprimi aici, ce-ai simtit?” Raspundea serios si calm: „Fiecare intelege ce vrea, fiecare e liber sa-si imagineze ce vrea”.

·    Atelierul sau de pictura e in camera alaturata. Cand lucra, se putea vorbi cu el, sau se enerva daca era deranjat?

Eu da, puteam sa-i vorbesc oricand. Dar aveam grija sa nu-l deranjez. Si-apoi, aveam si eu cariera mea, lipseam destul de mult de-acasa, incat avea linistea necesara.

·    Si, fiindca veni vorba de cariera Lidiei Elron: care au fost succesele ei cele mai importante?

Cel mai mare succes este ca AM REZISTAT. (Si Lidia Elron rade ca dupa o gluma buna, satisfacuta fiind ca ea este personajul principal al acestui pariu cu viata,  dar aruncand mai serios o privire in urma, aceasta rezistenta se releva ca un lant de fapte mai mici si mai mari, care inseamna vointa, tenacitate, munca, optimism, invatatura, dar si talentul de a exista frumos!).  Am deschis – continua interlocutoarea mea - un Birou de avocatura in Tel Aviv. Asta si pentru faptul ca am avut curajul si naivitatea entuziasmului tineresc! Acest Birou l-am realizat in colaborare cu un prieten, tot avocat, fost coleg de studentie. Era greu, era chiar periculos, dar am zis: „Nu se poate sa nu reusim!”. Si am avut succes! Au fost zece ani grei, de munca si framantari, nu uita ca nici lumea juristilor, nu e o lume blanda, si ca sa te afirmi, e nevoie eforturi deosebite, caci te lupti cu toti, ba chiar si cu tine insuti. Si uite-asa, aproape ca nici nu stiu cand cei doi baieti ai mei au aparut in viata noastra, au crescut, s-au implinit... Si ei sunt un rezultat al acestor ani de tinerete si entuziasm. Biroul meu de avocatura a existat din 1969 pana in 1979, dupa care am devenit avocat al Bancii „Hapoalim”. Ei, alta viata era aici! In primii ani am considerat ca lucrez jumatate de zi, caci la ora trei plecam acasa, nu ca la Biroul de avocatura – unde lucram de dimineata pana-n noapte. Dar si aici, la aceasta mare Banca, cu timpul, am avansat, am fost apreciata si iata ca din nou n-am mai putut sa ma uit la ceas, am revenit la programul meu normal de lucru (adica anormal!). Intre timp si copiii au crescut, au evoluat, s-au realizat dupa cum au vrut, iar casa, gospodaria noastra a mers inainte. Ma achitam si de atributiile pe care le aveam ca mama, ca gospodina, ca femeie in societate - adeseori, imi insoteam sotul, eram alaturi de el. Cam asta este succesul meu si in activitatea care a urmat dupa Biruoul independent.  Am rezistat.  E drept, alta lume era aici, la Banca, alte reguli, chiar si alta mentalitate. Dar, cu toate astea, erau si aici, aceleasi tare omenesti. Ca oriunde, de altfel. Totusi, am progresat, am avut o pozitie apreciabila. Cand sotul meu s-a imbolnavit, am fost nevoita sa mai lipsesc de la servici. Dar intotdeauna am beneficiat de o intelegere extraordinara din partea conducerii. Ultima operatie a lui Bik a fost la Paris, si mi-am luat concediu pentru trei saptamani – era in 2002. Dar a survenit o complicatie la plamani, care a durat trei luni de zile. Directorul meu ma incuraja telefonic. Salariul meu a mers in continuare. Mai mult, s-a luat legatura cu directoarea Sucursalei noastre de la Paris, si ea m-a luat sub ocrotirea ei, m-a ajutat, a intervenit, a fost alaturi de mine. Asta spune ceva, nu-i asa?!

·    Sa revenim la vremurile bune. Care era anturajul dumneavoastra?

Am avut mai multe cercuri de prieteni. Dar primul grup, era cel de originari din Romania, cu care am continuat tot timpul. Vorbim, desigur, limba romana, avem aceleasi obiceiuri, aproape chiar aceeasi conduita... Ne-am sprijinit mereu unii pe altii, eram vreo 16 persoane, cu timpul am ramas mai putini...

·    Care au fost momentele cele mai frumoase din viata dumneavoastra?

Aparitia copiilor si toate bucuriile esentiale legate de ei si de viata lor, de intreaga familie. Apoi – nepotii. Acum sunt si strabunica. Dar sa nu uitam expozitiile, acestea s-au constituit in momente extraordinare, initial in Israel, iar apoi, cam peste tot in lume. Vorbesc de Europa, vorbesc de America, vorbesc de Africa...

·    Cum se comporta Baruch Elron inainte, in timpul si dupa o expozitie a tablourilor sale?  

Inainte de vernisaj, era ca inaintea unui examen. Cu toata experienta, cu tot talentul, cu toata perfectiunea tehnica si cu toata frumusetea tablourilor sale, desi ar fi trebuit sa fie plin de curaj, Bik intotdeauna avea emotii, griji, semne de intrebare pe care si le punea doar lui insusi. Iar dupa deschiderea expozitiei, dupa succesul evident, se comporta cu o modestie de-a dreptul revoltatoare. O modestie cum nu s-a mai vazut!

·    Adica?

Primea lucrurile cu placere, cu zambet, dar nu facea din asta un eveniment despre care sa vorbeasca si sa povesteasca, ca uite ce bine a fost, si uite-asa si-asa...

·    Avea frana buna...

Exagerata! Ma rog, asta e parerea mea. Pentruca ceea ce fac eu acuma, trebuia facut acum 30 de ani. Era modest si nici nu avea nici cel mai elementar spirit comercial. Eu nu m-am amestecat niciodata. De fapt, cred ca ma molipsisem si eu de aceasta maladie, care s-ar chema bun simt, modestie, discretie... El te influenta prin el insusi!

·    Era dominant?

Fara indoiala. Eu ii spuneam: „Esti un vulcan, esti puternic...!” Sigur ca domina – pozitiv. De altfel, si piatra lui funerara nu e o forma geometrica obisnuita, e o bucata de bazalt negru, cu forme neslefuite, pe care scrie doar un cuvant: ELRON. De jur imprejur cresc cactusi, pentru ca asta-i placea. Am spus ca era dominant-pozitiv. El se simtea implinit, atunci cand comunica. Si foarte important, extraordinar de important, este un element care i-a intarit si lui increderea in viata, in reusita, ajutandu-l chiar sa treaca, mai tarziu, prin momentele grele. Este vorba de abnegatia si dragostea si  priceperea cu care a predat cursurile lui de pictura. Cursantii lui erau de-a dreptul vrajiti de el, l-au iubit, pur si simplu, iar el i-a iubit cu patima si pasiune. Erau o dragoste si un respect reciproc. I-a iubit asa cum stia el s-o faca... A predat la „Beit Halohem” („Casa Luptatorului”), unde a avut ca studenti cateva cazuri de oameni pierduti, raniti in razboaiele tarii, erau militari care nu mai puteau face aproape nimic, si pe care el i-a readus la viata, cu ajutorul picturii. A predat, de asemenea, la Universitatea Populara, aici, in Tel Aviv. Ca si la Muzeul din Hertlia, unde noi am locuit in acel oras 20 de ani...

·    Stimata doamna, sunt nevoit sa constat ca discutia asta a noastra, contrar intentiei mele initiale, se desfasoara pe doua planuri. Eu vroiam sa aflu mai multe lucruri, in special, despre Lidia Elron... Dar iata pictorul Bik-Baruch reapare mereu in prim plan.

Ce sa fac?! Lucrurile, faptele, gandurile mele sunt inseparabile de ceea ce am iubit, de ce mai iubesc inca, de ce voi iubi pana in ultima clipa a vietii mele.

·    Normal. Dar...

Sincer vorbind, eu nu m-am desprins de ideea Elron, de omul Elron. Admiratia fata de tot ce a fost si este, nu se opresc, nu se pot stopa. Ele sunt in mine, vii si prezente!
 
·    Aveti un anume  program, in scopul eternizarii lui Baruch Elron? Termenul „eternizare” este dureros de mare, aproape ireal, dar cred ca in cazul nostru, el este cel adecvat.

Am angajat un anumit Birou de Relatii Publice (al doamnei Defeses, din Madrid), care a conturat cateva planuri de actiune.  Privind retrospectiv, pot spune ca prima realizare a fost lansarea unei carti, un studiu valoros, despre pictura sotului meu. Dar mai inainte de asta - ca sa vezi cum s-au desfasurat lucrurile - in 2010 a fost organizata o expozitie de rasunet la Iasi. Tot in cadrul preocuparilor mele de raspandire a valorilor lui Elron, a fost si introducerea unei bune parti a creatiei sale pe internet. Ca urmare - aceste imagini au fost vazute si de scriitorul si criticul de arta Hector Martinez Sanz din Spania (Madrid). Doamna Eva Defeses, mi s-a adresat - in numele ei, dar si in numele criticului amintit, ca si al editurii Niram Art, din Madrid - si asa a aparut, in Spania, cartea  domnului Martinez Sanz despre Baruch Elron. A inceput o activitate foarte intensa, au fost intruniri publice la Berlin, in legatura cu arta lui Elron, de asemenea la Universitatea de la Madrid... Au fost multe, multe astfel de intalniri, colocvii, dezbateri ilustrate etc. A fost conturat, in acelasi timp, un program de expozitii si alte evenimente consacrate lui Baruch Elron. Iar cartea asta, tiparita in Spania, urma sa fie tradusa in engleza si sa fie lansata la Londra (impreuna cu o expozitie) si, de asemenea, in Statele Unite. Deocamdata, va avea loc, tot la Madrid, lansarea celei de a doua carti despre sotul meu, carte este realizata tot sub egida domnului Hector Martinez Sanz.  Este o culegere de articole, studii, comentarii, scrise de critici de arta, de istorici ai artei, de proprietari de galerii si chiar de artisti plastici. Este o carte deosebit de interesanta si probabil ca va aparea in primavara asta.

·    Toate bune si frumoase. Dar va preocupa ideea de a traduce aceste carti si in limba romana.

Da. Dar trebuie sa recunosc ca inca n-am intreprins nimic concret in acest sens. Asta nu inseamna ca neglijez acest aspect... Dar sa revin. Una din aspiratiile cele mai importante pe care le am, este realizarea unei Expozitii la unul din muzeele de arta moderna din Spania. Asta cred ca mi-ar deschide portile si la Muzeul de Arta din Tel Aviv. Aicea, recunosc, nu indraznesc sa ma adresez. Poate ca asta tine si de firea mea... Conducerea anterioara a acestui Muzeu, cum sa spun, nu am observat a fi deosebit de amabila si cu receptivitatea cuvenita. Acum situatia e alta, chiar si deschiderea ei spre o arta ca cea a sotului meu este acum, mi se pare, mai demna de luat in consideratie. Lui Baruch Elron i se cuvine un loc de cinste in pictura contemporana. Si, in lume, acest deziderat se realizeaza. Dar el a trait si a creat aici, in Tel Aviv, este o cinste si un noroc pentru aceasta metropola. Deci ma astept la receptivitate si insufletire din partea unor diriguitori!

·    Parca aveti o anume retinere...

Am sa-ti destainui, caci ai intuit bine, am sa-ti vorbesc despre un proiect de-al meu, de fapt cel mai mare, dar care este deocamdata in faza de idee, si nu-mi prea place sa anticipez faptele. Sper ca el se va realiza. Este vorba despre infiintarea unui Centru cultural „Baruch Elron”, in Tel Aviv. Sigur, eu as vrea ca asta sa se intample cat mai repede, dar, din pacate, nu depinde numai de mine.

·    Doamna, sunteti un om fericit?

In felul meu! De fapt ce inseamna fericirea? E ceva asa de complex, incat nu stiu daca o putem cuprinde... Eu sunt fericita cand stiu ca in familia mea este totul in regula, cand exista sanatate si cand mi se indeplinesc visele, idealurile pe care mi le-am faurit... Dar vezi, eu pot sa fiu fericita si cu o floricica, pe care o primesc. Fericirea este un fenomen atat de complex si de deplin. Dar daca lipseste, sa zicem, din coaja unui ou -  care poate fi asemuit, oarecum, cu notiunea de fericire - daca lipseste doar o bucatica din el, mai este vorba de deplinatatea sa, de fascinatia grandioasa care o implica?

·    Sa inteleg ca sunteti un om fericit, dar nu pe deplin?

Nu stiu, nu mi-am pus niciodata intrebarea asta.

·    V-o pun eu.

As putea, cumva, sa spun ca sunt un om fericit, dar sunt singura, imi lipseste Bik, imi lipsesc parintii, prietenii pe care i-am pierdut, asta-i natura, asta-i viata... Nu pot sa uit toate astea si sa spun ca sunt fericita... Sunt multe lucruri frumoase, bune, dar nu e ceva deplin.

·    Sa schimbam termenul: sunteti un om multumit?

Da! Ma gandesc, mai intai, la implinirea visurilor mele.

·    Visati, in continuare?

Da!

·    Sunteti un om romantic?
   
Nu stiu. Dar, te rog, sa ai in vedere ca eu am vise pe baze foarte reale. Proiectele legate de raspandirea tot mai mare a numelui si creatiei sotului meu, de exemplu, sunt intemeiate nu pe iluzii, nu pe naluciri, ci pe o creatie artistica superioara, serioasa, esentiala.

·    Sunteti un om norocos?

N-am castigat niciodata la vreo loterie.
      
·    Sunteti agreata in societate. De ce?

Nu stiu. Probabil pentru ca firea mea este o fire comunicativa...

·    Sunteti altruista?

Sunt un om care unde simte ca e nevoie de o mana de ajutor, sunt gata s-o dau. Bine-nteles, in masura posibilitatilor mele.

·    Sunteti egoista?

Nu cred. Am grija de interesele mele, dar nu cred ca sunt egoista, pentru ca impart tot ce am cu cine trebuie.
        
·    Care ar fi cel mai frumos lucru din viata dumneavoastra?

Pai, care? Tot visele si realizarea lor! Visele legate de familia mea si, in primul rand, de Bik.

·    Distinsa Doamna – va admir pentru visele dumneavoastra !

Va multumesc!

***
Dau sa plec... Prin geamul spart, patrunde in salon un sunet de claxon, sau de trompeta  si pe langa maslinul cu frunze brumate, de-afara, trec un mar cu aripi si o bicicleta care pluteste in aer... Din ceasca cu zat negru-maroniu, zat rece si inert, ies aburi aromati. Multi aburi. E-o ceata stravezie si speciala. Doamna Lidia Elron, pe-un scaun - vizavi de mine. Observ cum capul ei frumos e impestritat de flori multicolore. Iar fruntea ei s-a desprins, lasand loc unei pasari, sa zboare prin fereastra salonului, spre cerul Tel Avivului, spre cerul lumii. La revedere, doamna! Si va rog sa primiti, din partea mea, in aburii ireali ai unei cafele matinale, o simpla floare mov.
....In amintirea sotului dumneavoastra.
----------------------------------------------------
Roni CACIULARU
Tel Aviv, Israel
martie 2014


Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a6547-PRIN-ABURUL-CAFELEI-DE-ELRON.aspx