Anul 1918 în viata românilor


 
Rezultat din ingemanarea a doua neamuri viguroase ale antichitatii – dacii si romanii - , poporul roman a strabatut veacurile istoriei fara a se fi clintit de pe vatra stramoseasca, cladita pe pilonii Carpato-Danubiano-Pontici si aureolata de spiritualitatea crestina, jalonandu-si drumul in istoria-i multiseculara cu jertfele al caror sange i-au fertilizat pamantul stramosesc, din care s-au hranit stabilitatea si perenitatea lui.
Secole la rand, fara sa fi atacat pe altii, romanii au primit lovituri din cele patru zari, dar, de fiecare data - desi cu vieti imputinate, desi furati de averea lor si lipsiti de darurile pamantului, desi siliti sa apuce drumul codrului devenit frate si siliti sa traiasca in teritoriu fragmentat politic – ei nu si-au parasit fruntariile neamului, nu si-au uitat limba si obiceiurile, in timp ce credinta le-a fost calauzitor pe intreg intinsul existentei lor zbuciumate.
Asa au infruntat valurile migratorilor, falnica putere otomana – reusind sa-si pastreze fiinta etnica, lingvistica si statala, in timp ce alte state, candva puternice, piereau sub semiluna – asa au infruntat armate si trufii cezaro-craiesti si tot asa si-au pastrat neintinata individualitatea in fata celor care incercau sa-i cuprinda sub aripa lor „protectoare” ca mai-puternici ai aceleiasi credinte.
De fiecare data, romanii au stiut sa ridice in fruntea lor un Mircea, devenit batranul intelept al romanilor si strangatorul de pamanturi stramosesti, un Iancu de Hunedoara, un Vlad tepes si un stefan devenit Mare si Sfant prin faptele sale, din partea carora armatele faimosului Mahomed al II-lea au cunoscut trei infrangeri, un Mihai Viteazu, prin a carui fapta romanii au devenit independenti si uniti sub acelasi sceptru, un Matei Basarab si un Vasile Lupu, sub obladuirea carora au gasit ragazul pentru a mai fi adaugat ceva la bogata lor zestre culturala, un Constantin Brancoveanu, care nu a sovait sa se jertfeasca impreuna cu intreaga familie pentru pastrarea credintei intru Hristos, alaturi de care putem aseza pe multi altii pe care nu-i poate cuprinde decat Coloana Infinitului a marelui Brancusi. Toti acestia - fie cu ascutisul sabiei, fie cu agerimea mintii si acuitatea diplomatica - au stiut sa fie pavaza poporului roman si, totodata, prin bratul si jertfa acestuia la Dunare, a civilizatiei europene.
Dar tocmai cand o epoca istorica apunea si lasa loc alteia de mari prefaceri economice, social-politice si culturale, cand, pe baza convietuirii de veacuri pe acelasi teritoriu, popoarele isi constituiau state nationale cu fruntarii bine determinate, proces spre care se indreptau si romanii, tocmai acum ziceam, tinuturi de legenda ale spatiului romanesc, parti din leaganul poporului roman – Transilvania, la 1699, Bucovina la 1775 si Basarabia la 1812 – prin targuielile dintre marile imperii intrau sub opresiune habsburgica  sau tarista, fiind rupte in mod brutal din trupul neamului stramosesc.
Poporul roman a izbutit sa depaseasca si aceste cataracte ele istoriei, dar lasand noi jaloane pe drumul devenirii sale ca natiune unita si de sine statatoare. Acestea au fost martiriul lui Horia, Closca si Crisan, jertfa lui Tudor Vladimirescu, apriga lupta a generatiei pasoptiste cu Balcescu, Bratianu, Avram Iancu, Alecsandri... Iesita la liman, natiunea romana a reusit sa-l inalte in fruntea sa pe Al. Ioan Cuza, prin a carui Unire de la 24 Ianuarie 1859 si ale carui reforme, uneori impotriva vointei mai-marilor Europei, au fost puse bazele statului national roman modern.
Prin faptele de arme de la Plevna, Rahova, Smardan, Belogradgic..., cei plecati „din camp, de-acasa, de la plug”, sub comanda principelui Carol, aveau sa aduca Romaniei, la 1877-1878, Independenta cea mult visata si pamantul dintre Dunare si Mare. In acelasi timp insa, negociind separat cu turcul invins cu ajutor romanesc, aliatul nostru ne rapea judetele Cahul, Ismail si Bolgrad, care revenisera la trupul tarii prin Congresul de la Paris din 1856, care pusese capat unui alt mare conflict cu Imperiul Otoman. Pentru a fi intimidat tanarul stat independent si incercand sa inlocuiasca dominatia otomana cu cea rusa, in retragerea lor de la sud de Dunare, trupele tariste au ocupat pozitii strategice in jurul Bucurestilor. Principele Carol si-a retras armata spre nordul Olteniei de unde a lansat apeluri spre Apusul Europei. Numai la interventia Germaniei, tarul a cutezat sa-si retraga armata.
In contextul primei mari conflagratii mondiale, la care romanii au adus jertfa lor pentru apararea si eliberarea pamanturilor stramosesti, imperiile - care isi cladisera maretia si stralucirea pe suferintele si bogatiile popoarelor subjugate - lovite din exterior, dar mai ales din interior, de lupta acestor popoare flamande de libertate, s-au naruit si popoarele asuprite pana atunci si-au luat soarta in propriile maini.
Astfel, romanii din Basarabia, la 27 martie 1918, din Bucovina, la 28 noiembrie 1918, din Transilvania - ultimii printr-o grandioasa Mare Adunare Nationala de la Alba Iulia la 1 DECEMBRIE 1918 - prin reprezentantii lor legitimi din forurile legiuitoare si prin adunari plebiscitare, au hotarat Unirea lor si a teritoriilor locuite de ei cu Romania, intregind-o.
In acest fel, prin vointa si lupta romanilor de pretutindeni, 1 DECEMBRIE 1918 reprezinta implinirea unui maret ideal national, incununand o lupta de veacuri si devenind o acolada peste timp a istoriei jertfelor pe altarul unitatii si libertatii nationale. De aceea, 1 Decembrie a devenit Ziua Nationala a tuturor romanilor, fiind de fiecare data prilej de cinstire a eroilor neamului, dar si de reflectii asupra idealului national, al prosperitatii si al democratiei.
Timp de douazeci si doi de ani Romania s-a bucurat de binefacerile intregirii, devenind un stat democratic prosper si cu un binemeritat prestigiu in viata internationala, careia i-a dat mari personalitati.
Dar, in perioada interbelica, au aparut doua regimuri politice extreme, la dreapta fascismul si la stanga comunismul, carora trupul Romaniei le-a cazut victima in urma intelegerilor secrete dintre Hitler si Stalin, din 23 august 1939. Dupa ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, Basarabia, nordul Bucovinei si Herta intrau sub talpa stalinista. Le urma Transilvania care, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, intra sub teroarea horthysta, apoi, in septembrie, Cadrilaterul trecea la Bulgaria. Dupa razboi, numai Transilvania a revenit intre fruntariile tarii.
Dar, cum intr-adevar toate imperiile sunt efemere si un imperiu chiar rosu fiind nu poate dainui la nesfarsit, la cele mai firave adieri de innoire si sinceritate numite „perestroika” si „glasnosti”,  din anul 1991, URSS s-a descompus ca un aisberg ajuns in bataia Soarelui. Basarabia si-a facut hotare proprii dar ciuntite si a trebuit sa mai dea martiri, dar romanii din Nordul Bucovinei, din Herta si altii au ramas intre hotare straine, zbatandu-se inca, dupa cum se exprima un roman de-al locului, ca tihna sa nu le mai fie „mir”, viata sa nu le mai fie „jelanie” si stiinta sa nu le mai fie „nauca”.
                                       
Prof. Ion R. Popa,
Craiova - Romania


Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a6039-Anul-1918-238-n-viata-rom226-nilor.aspx