Interviu cu ultimul supravietuitor de la Manastirea Greco-Catolica din Bixad



Interviu cu unul dintre ultimii supravietuitori din Manastirea Greco-Catolica de la Bixad: Ieromonahul pr. Filip Craciun Cosma

Consemnat de pr. Cristian Sabau

Era in vara lui 2011. Am mers in vizita la Sisesti, la bunul meu prieten, pr. Gabriel Hort, parohul greco-catolic din localitate. Dornic - ca de fiecare data - sa ma faca sa cunosc din bogatiile Maramuresului, mi-a propus sa il vizitam pe pr. Filip Craciun, calugar bazilian care traieste retras in aceasta localitate cu o semnificatie aparte pentru istoria romanilor. Am acceptat bucuros: de parintele monah de la Sisesti auzisem in alte randuri, dar nu am apucat niciodata sa-l vad, sa-l ascult...
A fost de ajuns doar un telefon pentru a ne anunta intentia si pentru a stabili imprejurarile vizitei. Iar cand a venit ziua randuita, "inarmati” cu aparat de filmat si de fotografiat, impreuna cu pr. Hort, ne-am prezentat la poarta venerabilului parinte.
Ne-a primit sora lui. Am fost introdusi intr-o casa modesta, de tara, dar cu aer primenit si plin de o sobra demnitate; ca atunci cand intri intr-un spatiu in care timpul parca s-a oprit si de undeva, de peste tot, tasneste vesnicia.
Parintele Craciun ne astepta in camera lui. Odaia sa e multifunctionala: slujeste acolo Sf. Liturghie, se roaga, citeste, se odihneste; e ca un atelier in care si-au dat intalnire pentru a lucra cerul si pamantul. Toate sunt inmanunchiate impreuna: printre amintirile vietii, pentru care stau zalog cateva fotografii inramate pe pereti, se vad icoane si obiecte sfinte. Toate ne dau marturie despre viata lui, despre ieromonahul Filip Craciun, cu bucuriile si suferintele prin care a trecut.
Parintele a pasit deja de ceva vreme dincolo de pragul celor 80 de ani. Si chiar daca trupul si-l sprijina intr-un baston, iar despre neajunsurile lui (semne ale trecerii timpului, dar mai ales ale schingiuirilor si suferintelor pe care le-a rabdat) nu vorbeste decat mai mult indirect, aluziv, memoriile asupra trecutului il lipsesc totusi de manie si de spirit razbunator. Desigur, ieromonahul de odinioara de la Bixad isi aminteste ca ieri tot ceea ce a indurat: pentru astazi nu cere decat dreptate, fara ura si fara dorinte de razbunare. Sine ira et studio... Iar vorba incepe colocvial si se leaga repede.

„Io-s fiu din Sisesti, de-al lui Vasile Lucaciu si-mi place sa spui drept!”

-Stam de vroba cu parintele ieromonah Filip Craciun Cosma. Parinte, aveti o varsta cu adevarat venerabila: ati trait o sumedenie de evenimente cu adevarat importante din viata Bisericii si, deopotriva, din viata romanilor, a Europei.

Pr. Craciun: M-am nascut la Sisesti, judetul Maramures, in anul 1924, pe 11 noiembrie. Pe mine m-a botezat fiul marelui Vasile Lucaciu, pr. Epaminonda Lucaciu. In 11 m-am nascut, in 21 am fost botezat de pr. Lucaciu fiul. Io-s fiu din Sisesti, de-al lui Vasile Lucaciu si-mi place sa spui drept!
Acasa, la parinti, eram 12 frati, si nu aveam pe atunci posibilitati de intretinere sau de munca. In 1942, zona noastra fiind sub ocupatie maghiara, am fost concentrat si eu alaturi de alti 9 insi la un detasament de munca in actuala Ungarie. Am fost dusi pana in fosta Cehoslovacie, la izvoarele Tisei, la decojire de brad si sapat de santuri. La un moment dat, dupa retragerea trupelor sovietice, noi, cei din Sisesti am fugit, trecand Tisa, si am umblat pe ascuns pentru a ajunge inapoi acasa, prin paduri si pe campii. La trei zile dupa ce ne-am vazut acasa, au venit jandarmii de patrulare si ne-au arestat, ducandu-ne cu catusele pe maini, initial pana la Miskolc. Aici, in urma unui atac, schijele unei bombe mi-au atins picioarele. Apoi, am fost inclus intr-un detasament de munca si am ajuns pana in Austria, mai sus de Viena.
Dupa eliberare, la Viena, ne-au prins rusii, si am fost dusi de catre ei. M-au suit si pe mine in tren; eram, in vagoane de marfa, multi, fara aer si fara apa. Ne-au dus pana in Ucraina, catre Siberia, si am stat acolo pana in ’46, la sfarsitul lui mai. De acolo ne-au eliberat, pe noi romanii, si ne-au adus pana la Iasi la Cercul Teritorial. Mi-au fost date niste hartii in germana si in ruseste, care atestau ca fusesem deportat; in schimb atunci cand m-au arestat in Romania, mi-au luat toate hartiile, inclusiv scrisoarea de la Covurlui (NR: judet interbelic cu resedinta la Galati). Asa ca nu am cu ce justifica ca am fost in lagar.

    Calugar greco-catolic la Bixad

I: Sunteti unul dintre ultimii doi supravietuitori ai manastirii Bixadului de dinainte de 1948. Cum ati ajuns calugar la  Manastirea de la Bixad?

Pr.C: In 1946, cand m-am intors din deportare, simteam ca m-am saturat de lume si de tot ceea ce e rau aici pe pamant. In luna iunie 1946, am mers la PS episcop Alexandru Rusu, care mi-a pregatit anumite hartii; mama mi-a aranjat haine si lucruri, iar Preasfintitul mi-a dat bani de drum, pentru ca la sfarsitul razboiului nu mai aveam decat hainele de pe mine.

I: Deci Dvs v-ati calugarit in 1946. Aveati 22 de ani. In Manastire ati gasit o comunitate numeroasa?

Pr. C: Erau 80 de calugari. Erau altii si la Seminar, la „Sf. Iosif”. Dar acestia 80 au fost sus la Manastire.

I: Cum era viata de Manastire? Ce amintiri aveti vizavi de acea perioada?

Pr. C: Eu lucram la tipografie.
In Manastire se respecta tacerea, nu se vorbea decat joia si duminica la masa; restul – silentium. Dupa 9 seara, nu mai aveai voie sa ai nicio activitate. Noi ne sculam la 5 si mergeam in capela la rugaciune. Se facea examinarea constiintei, apoi Liturghia, dupa care veneam la masa si de acolo mergeam la tipografie. Culegeam litere. Apoi luam pranzul si pe urma, spre seara, aveam Vecernie, Rozar. Plimbare aveam doar joia si duminica.

-I: Intrand la Bixad l-ati cunoscut cu siguranta pe fratele Mihai Neamtu (NR: cunoscut vindecator, care a vindecat zeci de ani de zile mii de oameni, prin retete de ceaiuri si de rugaciuni, venerat inca si astazi ca un mare mistic).

-Pr.C: Da, am fost si in manastire, si mai apoi in puscarie cu Dansul...

-I: Ce va amintiti despre Dansul?

-Pr.C: Nu vreau nici sa-l laud, nici sa-l ocaresc. A fost un om care avea darul lui D-zeu asupra lui. Mi-l amintesc, spre exemplu, cum mergea sa duca mancare preotilor nostri, care s-au refugiat in munti, prin padure, dupa ce a inceput sa se inteteasca persecutiile; el se oprea sa culeaga buruieni pentru ceaiuri. Cand il intreba cineva ceva, Mihai raspundea mereu ca se gaseste la cules de buruieni, ca sa nu fie depistat ca duce mancare preotilor ascunsi. Si pe langa faptul ca Dumnezeu l-a dotat cu puterea divina, s-a informat, a citit din reviste si colectiona plante.

-I: In viata de Manastire, fratele Mihai se remarca cu ceva deosebit?

-Pr. C: Nu, nu s-a remarcat. Era un calugar obisnuit, asa cum eram cu totii.

    Persecutia. „Cine trece la ortodocsi, e liber. Cine nu, il mananca puscaria!”

-I: Cat timp ati petrecut la Manastire?

M-am dus la manastire la Bixad in 1946 si am stat pana in 1948, in 31 octombrie. Cu doua luni inainte de arestare. Securitatea venea in Manastire noaptea dupa 12, si ne punea cu fata la perete, zicandu-ne sa nu ne miscam de acolo. Protopopul ortodox din Satu Mare a venit cu un registru si l-a pus pe masa: „Cine trece la ortodocsi, e liber. Cine nu, il mananca puscaria!” Multi dintre calugari au fugit, in timpul celor doua luni de persecutii, cand venea noaptea Securitatea si ne ameninta.
De aceea, pe pr. Gavril Salageanu (autorul versurilor cantecului-manifest ”Fiii lacrimilor tale”) si pe pr. Leon i-au scos osenii prin spate, prin usa din gradina, si i-au dus cu carutele la Tarsolt, si apoi s-au ascuns in padure. Dupa doi ani i-au prins si i-au condamnat la opt ani de puscarie: pe pr. Gavril, pe pr. Leon si pe fr. Stefan.
Multi calugari, asadar, au plecat spre casa, in familie sau la rude, ori s-au ascuns prin paduri. Preoti la Manastire n-au ramas decat pr. Arsenie.
Pr. Mihail (fratele pr. Gavril Salageanu) s-a retras la o sora de langa Tasnad. A stat acolo in beci, ascuns de sora lui; s-a imbolnavit, dar n-au putut chema doctorul, pentru ca s-ar fi divulgat ascunzatoarea. Astfel, fara ingrijiri, pr. Mihail a murit. L-au ingropat in sura. Mai apoi au murit si sora si cumnatul lui, s-au demolat casele lor si s-a facut o gradina a CAP-ului.
Cand eram la Cluj, in anii de dupa Revolutie, pr. Sabin Dancus, care era superior provincial, ne-a trimis pentru a aduce osemintele pr. Mihail de langa Tasnad. Eu nu m-am putut deplasa, fiind internat in spital, dar au mers altii. Politia le-a pus la dispozitie un expert cu un anumit aparat cu ajutorul caruia sa se poata identifica osemintele. Asa a fost mutat in cavoul de la Cluj.

I: Am inteles despre icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului de la Bixad ca a fost si ea ingropata...

Pr.C: Da, a stat ingropata. A ajuns la Cluj, iar pr. Provincial o are.
Aud si astazi diferite cantari la Radio Maria: majoritatea sunt de la Bixad... Si de la Oastea Domnului din Cluj.

I: Dar despre cantecul "Fiii lacrimilor tale” (”O, Maicuta Sfanta") ce ne puteti spune?

Pr.C: In anul 1947, dupa Congresul pan-ortodox de la Moscova era tot mai evident ca soarta Bisericii Greco-Catolice romanesti era pecetluita. Provocarile si amenintarile din partea comunistilor erau tot mai agresive si mai fatise. Deja greco-catolicii ucraineni au fost scosi in afara legii si bagati in puscarii. La noi se vorbea deja ca Biserica Greco-Catolica e urmatoarea adversara pe lista neagra a lui Stalin. Si atunci, in atmosfera aia de teroare a diavolului rosu de la Rasarit,  pr. Gavril Salageanu a compus versurile iar pr. Gheorghe Marina melodia unui cantec nou: "Fiii lacrimilor tale" – un cantec-rugaciune a rezistentei noastre, a calugarilor bazilieni de la Bixad si a Bisericii Greco-Catolice.
Astazi toti il canta, dar putini stiu de ce si mai ales cum a fost el scris.

I: Va amintiti momentul arestarii?

Pr.C: In 31 octombrie, au venit dubele de la Satu Mare si de la Baia Mare, iar prin toate satele, osenii au tras clopotele. Osenii s-au suit in dealul Manastirii, fiindca s-a zvonit ca urmau sa fie ridicati calugarii. Ca sa nu se auda dangatele de clopote, masinile au inceput sa claxoneze. Pe noi ne-au asezat iarasi cu fata la perete, pana ne-au pus catusele pe maini. Nu ne-au permis sa luam nimic, nici haine, nici mancare, doar ceea ce aveam pe noi. Ne-au bagat in duba si ne-au adus pana  in zori la Baia Mare. Securitatea lucra doar noaptea.

Calvarul calugarului greco-catolic. „A fost rugaciunea cea care m-a salvat...”

Ne-au adus la Cioltea in pivnita: era apa pe jumatate, iar jumatate era uscat. Noi eram obligati sa stam in apa cu picioarele. Era un securist, ginerele Nucutului din Danesti, casatorit cu o profesoara din Sighet, si cand era el, ne lasa sa stam pe piatra, nu in apa. Iar cand venea cineva, ne baga iarasi in apa, pentru a nu fi prins.

-I: Cat ati stat in pivnita?

-Pr. C: Vreo saptamana. Doar la doua, trei zile ne dadeau de mancare...
De acolo ne-au dus la Securitate la Baia Mare, iar pe mine m-au bagat intr-o celula, la intuneric. Nu stiu cine anume m-a reclamat cu faptul ca inainte, cand se stia ca urma sa inceapa persecutia, eu dusesem foarte multe lucruri de la Manastire la Tarsolt, unde locuia o fosta sora, calugarita de la Jug, iar tatal ei era orb: la ei am plasat multe lucruri ale Manastirii; ce va fi acum cu ele, nu stiu. Si am ingropat si in ograda Manastirii niste lucruri, iar cineva m-a parat. Astfel, m-au tinut la izolare, singur, pentru un an de zile, la intuneric, timp in care m-au tot anchetat. Pe mine m-au gasit tapul ispasitor...

-I: Un an de zile in intuneric?

Pr.C: Da, la intuneric; eram in Baia Mare... Aici ne maltratau anchetatorii Covaci, Weiss, Deleanu si Urda. Urda mi-a scos unghiile de la maini si de la picioare cu clestele. Venea preotul ortodox la ancheta si daca nu semnai ca treci la ortodocsi, incepea schingiurea, dar doar de la 10 noaptea incolo. Astfel, m-au legat de un pat si dadeau cu un dus cu apa rece pe mine; inca si acum am dureri in piept. Tot asa, imi dadeau cu o perie de sarma pe talpile picioarelor....
Va urma
Sursa:  www.greco-catolica.org

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a5974-Interviu-cu-ultimul-supravietuitor-de-la-Manastirea-Greco-Catolica-din-Bixad.aspx