Limba ce-o vorbim – cea mai mareata catedrala a românilor


    Se spune ca era odata in Sarmizegetusa un om atat de intelept, incat putea deslusi mersul vremii din bataia vantului, lucirea stelelor si harjoneala norilor, ca pricepea soaptele vietii din ciripitul pasarelelor, din parfumul florilor si din dulcele freamat al apelor si ca fara gres isi cunostea semenii din gandurile de-abia incoltite in cugetele acestora.
    Iar faima-i peste mari si tari nu era intrecuta decat de bunatatea inimii lui si de extrema simplitate a vietii lui de zi cu zi. Caci din bordeiul sau doar cu un prici, o masa subreda si un cuptor cam intr-o rana, nimeni nu pleca cu traista goala, ci ploaia calda a intelepciunii sale fara odihna si fara hotar cadea peste sarac si peste bogat, peste smerit si peste ingamfat, tot astfel cum soarele se daruieste si celor buni si celor rai...
    ?i iata ca intr-o zi inteleptul este vizitat de un inger. Pesemne ca faima lui ajunsese pana la ceruri, iar Dumnezeu era tare curios sa stie in ce ape se scalda acest fara pereche muritor, care – iata – zi de zi si ceas de ceas ciupeste din slava ce doar Lui I se cuvine.
    Iar ingerul, dupa ce dadu o raita prin aceasta localitate la fel de proaspata si curata ca izvoarele din jur, ajunse de indata la usa larg deschisa ziua si noaptea a bordeiului, intra, privi simplitatea tulburator ingreunata de aromele smocurilor de flori proaspete si uscate si-l intreba de-a dreptul pe intelept: „Este adevarat ca poti citi si intelege toate acele semne care constituie o taina de nepatruns pentru ceilalti muritori?” „Cu voia Domnului, asa este”, raspunse el cu umilinta. „Dar poti tu sti chiar neganditul si inexistentul?” l-a intrebat din nou ingerul. ?i inteleptul i-a raspuns: „Asa ceva este cu putinta doar la Atoatefacator. Caci El este dumnezeirea cu esentialitatea ei in actu, adica acea forta fara egal animata de vointa si iubire, prin care nefiinta devine fiinta, plinul ia locul golului, armonia alunga pentru totdeauna haosul si neganditul imbraca vesmintele ganditului. ?i tot cu voia Marelui Arhitect, unii dintre muritori cunosc harul indumnezeirii, acea stare de inspiratie si revelatie care in potentia se cheama o perpetua nazuinta inspre perfectiunea divina si a carei dulceata poate fi savurata doar de sufletele ce-si toarna nectarul credintei in cupele cuvintelor smulse din inimi, pe care mai apoi fara cusur le randuiesc, precum scrierile de pret dintr-o biblioteca, in rugaciuni si planuri cuminti de viitor. Indumnezeirea este statornic ascendenta, iar dumnezeirea, intrucat este insasi desavarsirea si inaltul-inalturilor, isi arata bunavointa fata de creatiune, in mod deosebit fata de om, prin picaturile de eternitate care sunt aduse pe Pamant de ploaia fara istov a efemeritatii...”
    Multumit de cele aflate, Domnul a lungit zilele inteleptului atat de mult, incat el, dupa retragerea dintre oameni intr-o pestera din munti, a putut sa-i incredinteze pe semeni de iminenta coborare pe Pamant a Mantuitorului, iar pe poporul din care facea parte l-a binecuvantat cu nesecate bogatii materiale si spirituale, de a devenit la acea vreme inaintemergator intre popoarele lumii, admirat de unii, invidiat de altii, piatra de incercare pentru grosul istoricilor din zilele noastre.

    ...Iar noi, locuitorii de azi ai acestei guri de rai, suntem nu numai beneficiarii unei istorii mustind de inestimabile contributii la edificarea culturii si civilizatiei universale (ex. venerabilele Tablite de la Tartaria, cu mult mai vechi decat toate scrierile cunoscute pana in clipa de fata), ci si a limbii pe care o vorbim – cea mai mareata catedrala spirituala a romanilor din totdeauna si de pretutindeni, smulsa cu forcepsul geniului colectiv din pantecele vesniciei, in care au oficiat atatia preoti curati ai acestui neam, unii (bunaoara asa ca Eminescu) pana la sacrificiul suprem!
    Caci limba fiecarui popor este deodata leaganul si hrana mereu vie a gandirii sale (gandirea este cu putinta in si prin cuvinte), precum si regalul vehicul de comunicare cu ceilalti, altfel spus de interactiune cu divinitatea si cu semenii.
    Cu atat mai mult in cazul romanilor, care prin graiul lor strabun au fost intaii cuceritori mesianici ai Romei antice devenita imperiala si care in vremurile de cumpana ce au urmat pentru ei si provinciile locuite de ei, au facut din limba maica acestor locuri bantuite de nenumarate urgii si suferinte, dar si de curajul rabdarii si al sperantei de mai bine.
    Iar ea, ca o adevarata mama grijulie si iubitoare, i-a strans si continua sa-i stranga in brate pe toti vorbitorii graiului romanesc, chiar si pe aceia care o necinstesc prin manelizare si nevrednice imprumuturi din alte limbi, pentru ca bratele ei sunt mai duioase ca traditiile, mai matasoase ca apele imbelsugate ale Dunarii si mai viguroase ca piatra calda a Carpatilor.
    Tocmai de-aceea, calauziti fara gres de maica limba pe drumurile intortocheate ale destinului istoric, romanii din trecut si-au croit tainice poteci peste munti si ape spre inima si simtirea fratilor din celelalte provincii, contribuind din plin in acest chip la admirabila unitate a limbii lor, o limba care si-a marit farmecul prin dulceata subdialectelor, si punand in evidenta ceea ce constituie adevaratul miracol al acestui popor, dupa cum ne instiinteaza distinsul carturar Neagu Djuvara in a sa O scurta istorie a romanilor (pag. 116): Daca mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, Romania este „singura tara mare din Europa a carei unitate e exclusiv intemeiata pe limba (de altfel, pe vremuri chiar cuvantul limba era sinonim cu neam sau popor)”!

    Sighetu Marmatiei,                                                            
George PETROVAI
   3 aug. 2013


Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a5497-Limba-ce-o-vorbim-–-cea-mai-mareata-catedrala-a-rom226-nilor.aspx