Roni CACIULARU
Este limpede pentru oricine, ca
binecunoscutul avocat G. Mosari, presedintele Asociatiei Scriitorilor
de Limba Romana din Israel, e un om de succes. S-a realizat prin
inteligenta, munca, vointa si talent. De fapt, el vorbeste cumpatat,
calm, dar „se misca” social-cultural repede, exact, la obiect, si-si
atinge negresit tintele ce si le propune. Zilele trecutge a implinit 8o
de ani! - La multi ani, Mosari! - Multumesc.
-
Mosari, stiindu-te cam economicos la vorba, mai ales cand e vorba de
tine, sper ca n-ai nimic impotriva sa vedem mai intai zodia ta,
horoscopul tau. Este, desigur, o discutabila rezolvare a cunoasterii
fiintei tale in mod ceva mai intim, dar mai bine asa, decat nimic!
Transcriu, deci: „Principalele calitati: loialitate, stabilitate,
rabdare. Cea mai puternica dorinta: bunastare materiala, confort.
Defecte: incapatanare, tendinta de a deveni prea posesiv. «Taurul»
autentic gandeste si actioneaza conform realitatii. Isi cunoaste
limitele, iubeste ordinea, este obiectiv, nu amesteca obligatiile cu
distractia, este rezistent, practic; iubeste muzica si artele si mai
ales placerea. Este adeptul naturaletei, al lipsei de complicatii. Este
inimos, sociabil si (ca sa vezi!) are simtul umorului. Nativul din zodia
«Taur» poate fi dur si, uneori, chiar imobil spiritual. Este un prieten
credincios si un dusman neinduplecat!” Eu zic, Mosari, ca unele
caracteristici ti se potrivesc! - Unele!...
- Stii ce? Fiindca-i ziua ta, ce-ar fi sa mergem la o halba de bere?!Zis
si facut! Un pic de fantezie, si suntem din nou, la Praga. De asta
data, intr-o locanta mai aparte, unde s-a ospatat, candva, marele
umorist, Jaroslav Hasek, autorul „Aventurilor bravului soldat Svejk”. Ce
sa-i faci, umorist la umorist trage! Stam la masa, ora de dimineata,
nu-s clienti, peretii-s desenati (un fel de grafitti din lumea lui
Hasek, alaturi de texte reluate din „Aventurile bravului soldat (...)”.
Restaurantul se numeste „U KALICHA” (adica „La Potirul”). Avem deja
cate-o bere-n fata. Il vad pe Mosari ca duce doua degete la cap, la
cozorocul unei caschete imaginare, salutand camaradereste si zambind
agreabil. Nu ma-ntorc sa vad, ca nu-i frumos, dar il intreb pe cine
saluta.
- Pe soldatul Svejk.
Intr-adevar, la o alta
masa, soldatul Svejk sta papusa, in dimensiuni naturale, cu o halba de
bere inainte-i. Il salut si eu cu doua degete (dar pe Mosari) si-l las
pe Svejk cu ale lui, eu gindindu-ma la ale noastre.
Nu
apucam sa schimbam nici doua vorbe, ca linistea restaurantului e
marginalizata destul de armonios, de doi tipi cu cate o sapca militara,
din primul razboi mondial, care canta numai pentru noi. Unul sufla la
tuba, altul canta la acordeon. Dupa primul cantec, un bacsis bun imi
asigura linistea necesara, pentru o convobire mai lunga, legata de
varste, amintiri, timp si destin...
- Mosari, scrierea ta,
abea iesita la lumina si intitulata „Miniaturi umoristice” (tiparita in
Israel) tin sa-ti spun ca este o carte de virtuozitate! Schitele sunt
ultra-scurte, substantiale, se citesc usor si placut. si conving. si
distreaza, ba si educa! Sunt, mi se pare, cele mai bune „miniaturi” ale
tale. Apropo: cum le-ai realizat? (Mosari, fii atent: sunten la o bere!,
cred nu-i cazul sa fii zgarcit la vorba!...).- Bine. Sa
incerc. Intr-o zi mi-a venit ideea de a strange un numar de povestiri,
tablete, schite pe care le-am scris in ultimele decenii si sa le
micsorez. De la scurte la foarte scurte. (...) Fiecare sa ramana cu
cateva randuri, inclusiv poanta finala. ...Intamplari spuse cu reducere
de vorbe... si iata, a venit o zi cand implinesc un numar rotund de
ani. Mi-am spus: „Eu nu-mi fac nici un cadou?! Ba da, aleg 50 de
miniaturi si scot o carte de buzunar, pe care, cu multa caldura si cu
toata dragostea, o ofer cititorilor mei de astazi, de maine si de o mie
de ani de acum incolo!”
- Intr-un crochiu din aceasta... mica
carte mare – ca sa parafrazez un titlu mosarian-, vorbesti despre un
spectacol de-al tau, prezentat la „Casa ofiterilor”din Bacau, pe cand
erai elev. Publicul - in special profesori. La sfarsit, aplauze – minute
in sir. La un moment dat, din sala s-a strigat: „Autorul! Autorul!”. Ai
venit pe scena si directoarea Liceului la care invatai ti-a oferit
flori, iar tu ai spus cateva cuvinte. In acest timp, o femeie din sala
isi stergea lacrimile: „De ca plangeti, doamna?”, „De bucurie, pentru
autorul spectacolului”. „Il cunoasteti?”, „Sunt mama lui...”. -
Adevarul e ca „vocatia” mea de artist amator s-a manifestat mult mai
devreme. Pe la 10 ani scrisesem deja cateva poezii, iar mama organiza
mici intalniri, cu un serbet de zahar ars, cum numai ea stia sa faca,
cafele si un pahar de sirop de trandafiri amestecat cu sifon... „Uite ce
poet am eu aici!”, zicea ea, si, dupa ce ma produceam, aplauzele veneau
de la unchi si matusi, de la verii mei sau chiar de la unii din vecini.
Eram si poet si actor si uneori si regizor (amator, se-ntelege!).
Scrisul meu era un lucru de care aveam mare placere. Nu uita atmosfera
din Bacaul nostru, una de mare respect pentru cuvantul scris, pentru
unii ziaristi, dar mai ales pentru carte si scriitori. tin minte ca
aveam si un caiet de insemnari, facute cu creionul. Pe la 12 ani, mi-a
aparut in ziarul local un reportaj, despre terminarea razboiului. Dar
debutul in presa il consider Premiul ce mi l-a acordat revista „Magazin”
din capitala, pentru un reportaj despre „cum se face un ziar”.
- Actor, ziarist, scriitor si regizor...
-
Cam asa ceva. tin minte ca am pus in scena, pe la-nceputul
inceputurilor mele, o dramatizare dupa „Legenda Cascadei Niagara”.
Actori - inca vreo cativa copii, iar scena era terasa de ciment dintre
tufa de liliac si intrarea in casa...). „Publicul” sedea pe iarba, sau
pe cateva scaune, la cafele si serbet, cu sirop acidulat. Talentul meu
facuse inconjurul curtii si al gradinii noastre. Iar eu, recunosc,
pluteam.
- Aminteai de climatul cultural al Bacaului...-
Cred ca tii minte ca exista si un Cenaclu literar al orasului Bacau, la
Foto Max, la parter; doar veneai acolo! Dar si ziarul local, cu toate
limitele care existau din cauza „regimului”, ziarul local aduna si o
parte din oamenii de cultura. Redactia era in spatele cinematografului
„Fantasio”. Acolo i-am intalnit pe judecatorul G. Caizerliu (George din
Moldova), scriitorul-preot Toma Spataru, Mos Ilie Grimberg, apoi, M.
Buba ( poetul B. Munte), profesorul de muzica Al. Tiron, care era si
epigramist. (Pe muzica lui s-au cantat niste versuri de ale mele!). si-n
primul rand, scriitorul M.C. Delasabar, profesorul meu de romana,
domnul Cosmescu! M-a apreciat si m-a cultivat. Cu el impreuna am facut
parte din conducerea Cenaclului literar de la Foto-Max (de langa
Telefoane)...
Ne oprim, caci a venit ospatarul. La bere („pivo”)
- excelenta! - care „se repeta”, cerem si un „antreu”, niste cascaval
si masline si cateva felii de salam bun. Pentru felul de baza, fiind
aproape de ora pranzului, alegem rata cu galuste, asortata cu varza
calita. Desert nu cerem, ne pastram pentru o cofetarie anume, sa luam
niste „zmarzlina” (= inghetata).
- Ti-a placut gazetaria...-
Dupa debut, am mai trimis corespondente la „Contemporanul”, la
„Scinteia”, la „Informatia Bucurestiului”... La „Steagul rosu” din Bacau
am avut cateva rubrici permanente: „Micro-agenda sportiva” – in fiecare
luni, „Pe teme de educatie”, „Din salile Tribunalului”, „5 minute dupa
meci”... Mi-a placut si-mi place gazetaria, dar nu trebuie sa-i explic
eu unui eschimos, cum e ghiata si ce rol are frigul pentru caldura din
iglu!
- „Mai Ioane, dragi ti-s fetele? –Dragi! –Dar tu lor? -Si ele mie!”...-
De cand ma stiu mi-a placut tot ce e frumos pe lume. Normal, nu?! Am
inceput de timpuriu si cu fetele... Prima mea „dragoste” a fost la 7
ani. Era razboi, dar ce-mi pasa?! Ne-ntalneam in Gradina Publica, si
stateam acolo, pana pe la 6 seara. Dupa aia era interzis pentru evrei sa
fie pe afara. Eu eram un evreu de 7 ani, si pentru mine viata era
frumoasa... Dar, ca sa fiu sincer, n-am fost niciodata indragostit pana
peste urechi! De regula, „mergeam” cu doua-trei fete deodata, ca sa nu
se stie exact cine e cu mine... Imi placea si-mi place si acum sa fiu
iubit! Cu toate astea, pe atunci, nici una nu a reusit „sa ma intoarca
pe dos”. Ca urmare, mi se cam urcase la cap!
- De-atunci ti se trage?!...-
Nu cred ca sunt un ingamfat. Realist, echilibrat, cu simtul masurii,
poate, mai curand... Cel putin ma straduiesc in acest sens. Sa-ti spun
drept, varza asta calita nu-mi place, e cam dulce.
- N-ai ce-i face, asta-i specificul lor... si-ai aterizat, Mosari, dupa o tinerete plina, in „tara tuturor posibilitatilor”!-
Am aterizat cu un avion TAROM. si am pasit apoi incet, incet, dar cu
directie sigura. Dupa doi ani, in 1978 am obtinut dreptul de a practica
avocatura. A urmat, la scurt timp, deschiderea Biroului meu juridic. Am
avut procese mari si mici. Am avut si succese iesite din comun. Inclusiv
la Presedintele Tribunalului Suprem. Adevarul e ca biroul meu de
avocatura m-a intretinut, ca sa pot sa fiu si scriitor. si asta - nu
numai material. Multe fapte de viata, prezente in scrierile mele, isi au
originea in avocatura mea.
- Inainte de literatura a fost ziaristica, nu-i asa?
-
Exact! Am inceput la „Viata Noastra”, din Israel, cu ”Rubrica
juridica”, insa am alcatuit-o altfel de cum era pana atunci. Prezentam
mici povestiri, cu fapte concrete, dar puneam si ceva umor. N-am sa uit
ca Sadi Rudeanu m-a intrebat odata, pe un ton amical: „De ce ma
concurezi, domnule?!”... Ce sa-i fi raspuns?! Nimic. Compliment mai mare
ca asta, nici ca puteam astepta! Familarizat oarecum cu naratiunile, am
inceput pe urma sa scriu niste „Povestiri de buzunar”. I-au placut lui
Iosif Petran, scriitor, redactor sef, pe atunci, la „Revista mea”. El
m-a indemnat sa le adun in volum. Nu mai vorbesc de criticul Carol Isac,
care m-a batut la cap, mi-a facut „capul calendar” sa alcatuiesc un
volum cu acele povestiri. Asa a aparut, in urma cu 20 de ani „Capul
calendar”. Azi am ajuns la peste douazeci de volume, marca G. Mosari (
tablete, note de calatorie, intamplari cu turisti, amintiri din Romania,
miniaturi umoristice...). Cum s-ar spune, „Anul si carlanul”... Iar in
„rezume”-ul meu se afla si doua carti traduse in ebraica si in franceza.
- Care este cel mai mare succes literar al tau?-
Cartea mea de calatorii „Lumea lui Mosari”, in colectia „Omnia”,
editata la Iasi. (Din aceasta carte au aparut, pana acum, alte 4
editii).
- Al. Mirodan, regretatul Mirodan, marele Mirodan,
spunea: „Fara nici o indoiala, printre scriitorii israelieni de limba
romana, G. Mosari poate fi considerat unicul maestru al nuvelelor foarte
scurte”. Aceste cuvinte, Mosari, eu le consider ca fiind o medalie, o
decoratie, pe care trebuie s-o porti la zile de sarbatoare. Dar si altii
s-au exprimat pozitiv la adresa ta.- Un critic de clasa,
Razvan Voncu, ma gratuleaza astfel: „Cu umor, cu inteligenta, cu acea
ascutime de spirit care-i caracterizeaza dintotdeauna pe evreii romani,
el si-a creat un loc al sau in literatura romana contemporana”. Iar Ion
Cristofor, o adevarata eminenta a criticii literare romanesti, scrie
despre mine: „Povestirile sale umoristice, care apar frecvent, dovedesc
succesul sau la public. Succes meritat, caci scriitorul are indiscutabil
umor, cu un spirit de observatie iesit din comun”...
- Mosari, cum e sa fii presedinte la scriitori?
-
E o stare de raspundere si de onoare. N-am sa intru in amanunte, nu ele
ma preocupa acum... Pentru mine important este cum ma achit de
obligatiile ce mi le-am asumat. si stiu ca esential, intr-o lume de
genii, de super-presedinti, de oameni susceptibili, fatis sau nu,
esental este, printre altele, climatul care domneste. Climatul, Roni, el
este presedintele executiv! Incerc sa ma comport in relatiile noastre
cu multa rabdare, incerc - si cred ca reusesc – sa mentin o linie de
echilibru. Nu e simplu, toti vor sa fie citati, evidentiati, subliniati,
prezentati si reprezentati. Fiecare, in parte, cel mai mult, cel mai
bine, cel mai... si nu uita ca suntem 60 de condeie, de creiere (care
lucreaza febril), 60 de laptopuri sau computere de masa; suntem o
biblioteca ce creste pe zi ce trece! De fapt, suntem una din cele mai
mari asociatii scriitoricesti de limba romana din lume, dupa Romania si
Republica Moldova.
- Domnule Presedinte, domnule scriitor-umorist si turist prin lumea asta, esti un om fericit?
- Nu.
- Dar cum esti?-
Sunt un om obisnuit. Nu sunt un exaltat. Nu mi se pare ca totul se
invarteste in jurul meu. Nu sunt sentimental. Decat putin. Ca scriitor,
sentimentele te pot apasa, te pot domina.
- Eu nu-s complet de-acord cu tine, dar... stii ceva? Hai noroc Mosari si La multi ani!
- Multumesc! Chiar ca mi se potriveste! si tie, Roni: la fel! Numai bine!
-
Mosari, un scriitor bacauan, fugit in Italia, spunea, in stilul unor
sloganuri de altcandva: „Cine lupta pentru o cauza, mai face si o
pauza!”... Dupa atata bere, eu trebuie sa merg pana „undeva”, asa ca te
rog sa ma astepti un pic. Pauza! Ma scuzi!...
- Te astept, si pe urma plecam, ca s-a facut tarziu.
Ma-ntorc
satisfacut, si-mpreuna cu interlocutorul meu, plecam multumiti si putin
aburiti de „pivo”, spre casele noastre, spre dragile noastre sotii,
gandindu-ne la copiii si nepotii nostri, dar neuitand sa-l salutam
amical pe Bravul Soldat ...Hasek. Din cate un tablou, atat Imparatul
Franz Joseph, cat si Jaroslav Hasek, se inclina si-i ureaza lui Mozari
viata lunga si buna, si numai succese. Ma simt putin cam inutil...Roni CACIULARU
5 iunie 2013
Israel