DE VORBA CU G. MOSARI - PRESEDINTELE ASOCIATIEI SCRIITORILOR DE LIMBA ROMÂNA DIN ISRAEL - LA 80 DE ANI!

Roni CACIULARU





Este limpede pentru oricine, ca binecunoscutul avocat G. Mosari, presedintele Asociatiei Scriitorilor de Limba Romana din Israel, e un om de succes. S-a realizat prin inteligenta, munca, vointa si talent. De fapt, el vorbeste cumpatat, calm, dar „se misca” social-cultural repede, exact, la obiect, si-si atinge negresit tintele ce si le propune. Zilele trecutge a implinit 8o de ani!  

- La multi ani, Mosari!

- Multumesc.

- Mosari, stiindu-te cam economicos la vorba, mai ales cand e vorba de tine, sper ca n-ai nimic impotriva sa vedem mai intai zodia ta, horoscopul tau. Este, desigur, o discutabila rezolvare a cunoasterii fiintei tale in mod ceva mai intim, dar mai bine asa, decat nimic! Transcriu, deci: „Principalele calitati: loialitate, stabilitate, rabdare. Cea mai puternica dorinta: bunastare materiala, confort. Defecte: incapatanare, tendinta de a deveni prea posesiv. «Taurul» autentic gandeste si actioneaza conform realitatii. Isi cunoaste limitele, iubeste ordinea, este obiectiv, nu amesteca obligatiile cu distractia, este rezistent, practic; iubeste muzica si artele si mai ales placerea. Este adeptul naturaletei, al lipsei de complicatii. Este inimos, sociabil si (ca sa vezi!) are simtul umorului. Nativul din zodia «Taur» poate fi dur si, uneori, chiar imobil spiritual. Este un prieten credincios si un dusman neinduplecat!” Eu zic, Mosari, ca unele caracteristici ti se potrivesc!

- Unele!...

- Stii ce? Fiindca-i ziua ta, ce-ar fi sa mergem la o halba de bere?!

Zis si facut! Un pic de fantezie, si suntem din nou, la Praga. De asta data, intr-o locanta mai aparte, unde s-a ospatat, candva, marele umorist, Jaroslav Hasek, autorul „Aventurilor bravului soldat Svejk”. Ce sa-i faci, umorist la umorist trage! Stam la masa, ora de dimineata, nu-s clienti, peretii-s desenati (un fel de grafitti din lumea lui Hasek, alaturi de texte reluate din „Aventurile bravului soldat (...)”. Restaurantul se numeste „U KALICHA” (adica „La Potirul”). Avem deja cate-o bere-n fata. Il vad pe Mosari ca duce doua degete la cap, la cozorocul unei caschete imaginare, salutand camaradereste si zambind agreabil. Nu ma-ntorc sa vad, ca nu-i frumos, dar il intreb pe cine saluta.

- Pe soldatul Svejk.

Intr-adevar, la o alta masa, soldatul Svejk sta papusa, in dimensiuni naturale, cu o halba de bere inainte-i. Il salut si eu cu doua degete (dar pe Mosari) si-l las pe Svejk cu ale lui, eu gindindu-ma la ale noastre.
      
Nu apucam sa schimbam nici doua vorbe, ca linistea restaurantului e marginalizata destul de armonios, de doi tipi cu cate o sapca militara, din primul razboi mondial, care canta numai pentru noi. Unul sufla la tuba, altul canta la acordeon. Dupa primul cantec, un bacsis bun imi asigura linistea necesara, pentru o  convobire mai lunga, legata de varste, amintiri, timp si destin...

- Mosari, scrierea ta, abea iesita la lumina si intitulata „Miniaturi umoristice” (tiparita in Israel) tin sa-ti spun ca este o carte de virtuozitate! Schitele sunt ultra-scurte, substantiale, se citesc usor si placut. si conving. si distreaza, ba si educa! Sunt, mi se pare, cele mai bune „miniaturi” ale tale. Apropo: cum le-ai realizat? (Mosari, fii atent: sunten la o bere!, cred nu-i cazul sa fii zgarcit la vorba!...).

- Bine. Sa incerc. Intr-o zi mi-a venit ideea de a strange un numar de povestiri, tablete, schite pe care le-am scris in ultimele decenii si sa le micsorez. De la scurte la foarte scurte. (...) Fiecare sa ramana cu cateva randuri, inclusiv poanta finala.  ...Intamplari spuse cu reducere de vorbe... si iata, a venit o zi cand implinesc un numar rotund de ani. Mi-am spus: „Eu nu-mi fac nici un cadou?! Ba da, aleg 50 de miniaturi si scot o carte de buzunar, pe care, cu multa caldura si cu toata dragostea, o ofer cititorilor mei de astazi, de maine si de o mie de ani de acum incolo!”

- Intr-un crochiu din aceasta... mica carte mare – ca sa parafrazez un titlu mosarian-, vorbesti despre un spectacol de-al tau, prezentat la „Casa ofiterilor”din Bacau, pe cand erai elev. Publicul - in special profesori. La sfarsit, aplauze – minute in sir. La un moment dat, din sala s-a strigat: „Autorul! Autorul!”. Ai venit pe scena si directoarea Liceului la care invatai ti-a oferit flori, iar tu ai spus cateva cuvinte. In acest timp, o femeie din sala isi stergea lacrimile: „De ca plangeti, doamna?”, „De bucurie, pentru autorul spectacolului”. „Il cunoasteti?”, „Sunt mama lui...”.

- Adevarul e ca „vocatia” mea de artist amator s-a manifestat mult mai devreme. Pe la 10 ani scrisesem deja cateva poezii, iar mama organiza mici intalniri, cu un serbet de zahar ars, cum numai ea stia sa faca, cafele si un pahar de sirop de trandafiri amestecat cu sifon... „Uite ce poet am eu aici!”, zicea ea, si, dupa ce ma produceam, aplauzele veneau de la unchi si matusi, de la verii mei sau chiar de la unii din vecini. Eram si poet si actor si uneori si regizor (amator, se-ntelege!). Scrisul meu era un lucru de care aveam mare placere. Nu uita atmosfera din Bacaul nostru, una de mare respect pentru cuvantul scris, pentru unii ziaristi, dar mai ales pentru carte si scriitori. tin minte ca aveam si un caiet de insemnari, facute cu creionul. Pe la 12 ani, mi-a aparut in ziarul local un reportaj, despre terminarea razboiului. Dar debutul in presa il consider Premiul ce mi l-a acordat revista „Magazin” din capitala, pentru un reportaj despre „cum se face un ziar”.

- Actor, ziarist, scriitor si regizor...

- Cam asa ceva. tin minte ca am pus in scena, pe la-nceputul inceputurilor mele, o dramatizare dupa „Legenda Cascadei Niagara”. Actori - inca vreo cativa copii, iar scena era terasa de ciment dintre tufa de liliac si intrarea in casa...). „Publicul” sedea pe iarba, sau pe cateva scaune, la cafele si serbet, cu sirop acidulat. Talentul meu facuse inconjurul curtii si al gradinii noastre. Iar eu, recunosc, pluteam.

- Aminteai de climatul cultural al Bacaului...

- Cred ca tii minte ca exista si un Cenaclu literar al orasului Bacau, la Foto Max, la parter; doar veneai acolo! Dar si ziarul local, cu toate limitele care existau din cauza „regimului”, ziarul local aduna si o parte din oamenii de cultura. Redactia era in spatele cinematografului „Fantasio”. Acolo i-am intalnit pe judecatorul G. Caizerliu (George din Moldova), scriitorul-preot Toma Spataru, Mos Ilie Grimberg, apoi, M. Buba ( poetul B. Munte), profesorul de muzica Al. Tiron, care era si epigramist. (Pe muzica lui s-au cantat niste versuri de ale mele!). si-n primul rand,  scriitorul M.C. Delasabar, profesorul meu de romana, domnul Cosmescu! M-a apreciat si m-a cultivat. Cu el impreuna am facut parte din conducerea Cenaclului literar de la Foto-Max (de langa Telefoane)...
 
Ne oprim, caci a venit ospatarul. La bere („pivo”) - excelenta! - care „se repeta”, cerem si un „antreu”, niste cascaval si masline si cateva felii de salam bun. Pentru felul de baza, fiind aproape de ora pranzului, alegem rata cu galuste, asortata cu varza calita. Desert nu cerem, ne pastram pentru o cofetarie anume, sa luam niste „zmarzlina” (= inghetata).

- Ti-a placut gazetaria...

- Dupa debut, am mai trimis corespondente la „Contemporanul”, la „Scinteia”, la „Informatia Bucurestiului”... La „Steagul rosu” din Bacau am avut cateva rubrici permanente: „Micro-agenda sportiva” – in fiecare luni, „Pe teme de educatie”, „Din salile Tribunalului”, „5 minute dupa meci”... Mi-a placut si-mi place gazetaria, dar nu trebuie sa-i explic eu unui eschimos, cum e ghiata si ce rol are frigul pentru caldura din iglu!

- „Mai Ioane, dragi ti-s fetele?  –Dragi!  –Dar tu lor?  -Si ele mie!”...

- De cand ma stiu mi-a placut tot ce e frumos pe lume. Normal, nu?! Am inceput de timpuriu si cu fetele... Prima mea „dragoste” a fost la 7 ani. Era razboi, dar ce-mi pasa?! Ne-ntalneam in Gradina Publica, si stateam acolo, pana pe la 6 seara. Dupa aia era interzis pentru evrei sa fie pe afara. Eu eram un evreu de 7 ani, si pentru mine viata era frumoasa... Dar, ca sa fiu sincer, n-am fost niciodata indragostit pana peste urechi! De regula, „mergeam” cu doua-trei fete deodata, ca sa nu se stie exact cine e cu mine...  Imi placea si-mi place si acum sa fiu iubit! Cu toate astea, pe atunci, nici una nu a reusit „sa ma intoarca pe dos”. Ca urmare, mi se cam urcase la cap!

- De-atunci ti se trage?!...

- Nu cred ca sunt un ingamfat. Realist, echilibrat, cu simtul masurii, poate, mai curand... Cel putin ma straduiesc in acest sens. Sa-ti spun drept, varza asta calita nu-mi place, e cam dulce.

- N-ai ce-i face, asta-i specificul lor... si-ai aterizat, Mosari, dupa o tinerete plina, in „tara tuturor posibilitatilor”!

- Am aterizat cu un avion TAROM. si am pasit apoi incet, incet, dar cu directie sigura. Dupa doi ani, in 1978 am obtinut dreptul de a practica avocatura. A urmat, la scurt timp, deschiderea Biroului meu juridic. Am avut procese mari si mici. Am avut si succese iesite din comun. Inclusiv la Presedintele Tribunalului Suprem. Adevarul e ca biroul meu de avocatura m-a intretinut, ca sa pot sa fiu si scriitor. si asta - nu numai material. Multe fapte de viata, prezente in scrierile mele, isi au originea in avocatura mea.

- Inainte de literatura a fost ziaristica, nu-i asa?

- Exact! Am inceput la „Viata Noastra”, din Israel, cu ”Rubrica juridica”, insa am alcatuit-o altfel de cum era pana atunci. Prezentam mici povestiri, cu fapte concrete, dar puneam si ceva umor. N-am sa uit ca Sadi Rudeanu m-a intrebat odata, pe un ton amical: „De ce ma concurezi, domnule?!”... Ce sa-i fi raspuns?! Nimic. Compliment mai mare ca asta, nici ca puteam astepta! Familarizat oarecum cu naratiunile, am inceput pe urma sa scriu niste „Povestiri de buzunar”. I-au placut lui Iosif Petran, scriitor, redactor sef, pe atunci, la „Revista mea”. El m-a indemnat sa le adun in volum. Nu mai vorbesc de criticul Carol Isac, care m-a batut la cap, mi-a facut „capul calendar” sa alcatuiesc un volum cu acele povestiri. Asa a aparut, in urma cu 20 de ani „Capul calendar”. Azi am ajuns la peste douazeci de volume, marca G. Mosari ( tablete, note de calatorie, intamplari cu turisti, amintiri din Romania, miniaturi umoristice...). Cum s-ar spune, „Anul si carlanul”... Iar in „rezume”-ul meu se afla si doua carti traduse in ebraica si in franceza.

- Care este cel mai mare succes literar al tau?

- Cartea mea de calatorii „Lumea lui Mosari”, in colectia „Omnia”, editata la Iasi. (Din aceasta carte au aparut, pana acum, alte 4 editii).

- Al. Mirodan, regretatul Mirodan, marele Mirodan, spunea: „Fara nici o indoiala, printre scriitorii israelieni de limba romana, G. Mosari poate fi considerat unicul maestru al nuvelelor foarte scurte”. Aceste cuvinte, Mosari, eu le consider ca fiind o medalie, o decoratie, pe care trebuie s-o porti la zile de sarbatoare. Dar si altii s-au exprimat pozitiv la adresa ta.

- Un critic de clasa, Razvan Voncu, ma gratuleaza astfel: „Cu umor, cu inteligenta, cu acea ascutime de spirit care-i caracterizeaza dintotdeauna pe evreii romani, el si-a creat un loc al sau in literatura romana contemporana”. Iar Ion Cristofor, o adevarata eminenta a criticii literare romanesti, scrie despre mine: „Povestirile sale umoristice, care apar frecvent, dovedesc succesul sau la public. Succes meritat, caci scriitorul are indiscutabil umor, cu un spirit de observatie iesit din comun”...

- Mosari, cum e sa fii presedinte la scriitori?

- E o stare de raspundere si de onoare. N-am sa intru in amanunte, nu ele ma preocupa acum... Pentru mine important este cum ma achit de obligatiile ce mi le-am asumat. si stiu ca esential, intr-o lume de genii, de super-presedinti, de oameni susceptibili, fatis sau nu, esental este, printre altele, climatul care domneste. Climatul, Roni, el este presedintele executiv! Incerc sa ma comport in relatiile noastre cu multa rabdare, incerc - si cred ca reusesc – sa mentin o linie de echilibru. Nu e simplu, toti vor sa fie citati, evidentiati, subliniati, prezentati si reprezentati. Fiecare, in parte, cel mai mult, cel mai bine, cel mai... si nu uita ca suntem 60 de condeie, de creiere (care lucreaza febril), 60 de laptopuri sau computere de masa; suntem o biblioteca ce creste pe zi ce trece! De fapt, suntem una din cele mai mari asociatii scriitoricesti de limba romana din lume, dupa Romania si Republica Moldova.

- Domnule Presedinte, domnule scriitor-umorist si turist prin lumea asta, esti un om fericit?

- Nu.

- Dar cum esti?

- Sunt un om obisnuit. Nu sunt un exaltat. Nu mi se pare ca totul se invarteste in jurul meu. Nu sunt sentimental. Decat putin. Ca scriitor, sentimentele te pot apasa, te pot domina.

-  Eu nu-s complet de-acord cu tine, dar...  stii ceva? Hai noroc Mosari si La multi ani!

- Multumesc! Chiar ca mi se potriveste! si tie, Roni: la fel! Numai bine!

- Mosari, un scriitor bacauan, fugit in Italia, spunea, in stilul unor sloganuri de altcandva: „Cine lupta pentru o cauza, mai face si o pauza!”... Dupa atata bere, eu trebuie sa merg pana „undeva”,  asa ca te rog  sa ma astepti un pic. Pauza! Ma scuzi!...

- Te astept, si pe urma plecam, ca s-a facut tarziu.

Ma-ntorc satisfacut, si-mpreuna cu interlocutorul meu, plecam multumiti si putin aburiti de „pivo”, spre casele noastre, spre dragile noastre sotii, gandindu-ne la copiii si nepotii nostri, dar neuitand sa-l salutam amical pe Bravul Soldat ...Hasek. Din cate un tablou, atat Imparatul Franz Joseph, cat si Jaroslav Hasek, se inclina si-i ureaza lui Mozari viata lunga si buna, si numai succese. Ma simt putin cam inutil...

Roni CACIULARU
5 iunie 2013
Israel
Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a5363-DE-VORBA-CU-G-MOSARI-PRESEDINTELE-ASOCIATIEI-SCRIITORILOR-DE-LIMBA-ROM194-NA-DIN-ISRAEL-LA-80-DE-ANI.aspx