AM REVAZUT IZVORUL!






E destul doar o clipa,
Ca sa-ti pierzi echilibrul
Si sa-ti simti rupta o aripa
Ce-ti ingreuneaza zborul!

E destul doar o vorba neroada,
Ca sufletul tau alb sa ti-l roada
Si sa te trezesti pierdut in gandire,
Cand invinge, in tine, a ta fire...

E destul doar sa privesti balciul
Si sa-ti dai seama de instrainare;
Fie locul un vacarm din stadion
Sau in tacerea la-nmormantare!

E destul doar o clipa-n gandire,
Ca sa revii la pace si linistire!...
Si cat am nevoie si eu acuma de ea,
Ca sa am elixirul fericirii-n viata mea!  
Prof. Dumitru Buhai
                                                                                          
Cand am urcat in avionul ce urma sa ne duca spre Romania, mi s-a parut ca trec un deal si ajung intr-un sat romanesc, in care graiul strabun este pastrat cu sfintenie. Cuvintele ce le auzeam imprejur imi pareau versuri de cantec si melodia sufletului nascut langa apa de izvor... Si cuvintele ce le auzeam imi dadeau linistea ce-o cautam...
Pe valuri de nori si in zumzetul motoarelor, inconjurati de razele de soare si de albastrul cerului fara sfarsit, am calatorit ore in sir, si am avut ragazul sa reflectez la vatra stramoseasca si la pretul ce l-am platit, ca sa raman cu sufletul, curat ca apa de izvor, si cu credinta in Dumnezeu nealterata de valurile napraznice si reci ale vietii. De dragul parfumului si al frumusetii trandafirului se merita sa induri si intepaturile dureroase ale unor spini ascunsi sub petalele rosii, galbene sau albe, ori sub frunzele de un verde crud, cum poti indura si tradarea, lacomia si trufia unor oameni de neomenie si plini de trufie!...
Aterizarea la Otopeni mi-a implinit dorul atator ani de speranta si surghiun... Mi se parea ca visul si realitatea se impletesc, iar spiritul mi se linisteste si ranile incep sa se vindece. Imi venea sa imbratisez pe oricine  imi zambea sau se uita la noi, uimit ca atatia romani revin sa-si regaseasca izvorul, sa respire aer romanesc si sa li se sature dorul de tara aceasta frumosa, cu oameni de omenie, cu glia ce o numim „acasa”, impodobita de Dumnezeu, ca o mireasa frumoasa... O, Romanie, ne-a adus la tine dorul de casa!...
Eram intr-o mare de oameni ce vorbeau in frumoasa romaneasca si parca fredonau un imn, o oda, un bocet, o balada, o doina, o elegie sau un basm... Ii ascultam pe oamenii acestia: frati si surori de neam cu mine, si-mi simteam sufletul linistit, regasindu-se in poezia graiului strabun...
Si mi-am inceput calatoria in cautarea izvorului, la Bucuresti: orasul vietii mele de pana la plecarea in aventura credintei si a biruintei, ca sa ma satur de apa lui curata si sa-mi racoresc sufletul. Imi incepeam calatoria de revedere, dar si cea de fiu, revenit sa-si vada casa parinteasca, de sub glia stramoseasca, unde tarana din tarana se odihnea, si sa simta in fiecare fir de iarba ecoul pasilor strabunilor lui...Si pomii in floare, in strai de sarbatoare, parca, imi salutau sosirea, ca sa pasesc pe urmele pasilor parintilor si strabunilor mei ce mi-au lasat mostenire dorul si sufletul de omenie, ca si credinta in Dumnezeu, ca si iubirea pentru neamul meu ...   
Am vizitat biserici, unde am intalnit prieteni si frati, surori de credinta si de suferinta, prieteni cu inima sincera pentru Adevarul lui Dumnezeu; si mi s-a umplut inima de bucurie, cand am putut sa le marturisesc credinta constienta din sufletul meu... Am reintalnit colegi de scoala – altadata cu inima goala si fara credinta – dar acum, ingenunchind la altar si inchinandu-se cu mine, lui Dumnezeu. Ce bucurie pentru sufletul meu!... Si ce biruinta pentru Tatal meu: Dumnezeu!
Ce surpriza fericita si bucurie am avut, in sufletul meu, cand am intalnit, in biserici, colegi, profesori sau ingineri, doctori, prieteni de scoala si oameni de toate profesiunile, inchinandu-se in libertate!...
Sa aflu ca in tara mea exista facultati, licee si scoli crestine a insemnat o implinire a unui vis al meu: sa-L vad in scolile din tara mea pe Dumnezeu... N-am fost de fata la schimbarile minunate facute  in tara dorului meu, dar cu sufletul si cu rugaciunea m-am simtit parte din  minunile acestea ale Dumnezeu pentru neamul meu...
La Resita si Orsova, am admirat noile locasuri de inchinaciune intr-un stil arhitectonic al zilelor noastre si cu conditiile cele mai moderne. M-am simtit si in aceste orase, ca si peste tot pe unde am colindat in tara, cu sufletul imbobocit intr-o realitate plina de bucurie, vazand ca Dumnezeu a readus libera credinta si in tara sufletului meu...  
Intalnind atatia prieteni si sceptici intorsi la Dumnezeu, mi-am intarit – si eu –  credinta in sufletul meu. Mi-au venit in minte cuvinte din Cuvantul lui Dumnezeu care vorbea – vocea Lui rasuna si astazi... – de multa vreme si neamului meu: “Omul va trebui sa-si plece in jos privirea semeata si ingamfarea lui va fi smerita; numai Domnul va fi inaltat in ziua aceea, caci este o zi a Domnului ostirilor impotriva oricarui om mandru si trufas, impotriva oricui se inalta, ca sa fie plecat...”(Isaia 2/11-12).
Am spus – si o spun – ca Dumnezeu vrea sa readuca la credinta si ascultare poporul roman, pentru ca vrea ca romanii, sau romancele sa nu piara, ci sa aiba viata, prin pocainta si credinta. Proorocul Zaharia transmite mesajul divin de chemare la ascultare, ca sa nu vina ceva mai greu si mai de nesuportat: „Intoarceti-va la Mine – zice Domnul ostirilor; si ma voi intoarce si Eu la voi... Intoarceti-va de la faptele voastre rele!...”(Zaharia 1/3, 4-b).
In continuarea calatoriei, am poposit pe Valea Prahovei, locul unei parti din copilaria mea, acolo unde se afla giuvaierul Bucegilor nostri, unde muntii, padurile si raul Prahova isi etaleaza frumusetea si-ti dau curajul revenirii la matca. La Sinaia, mi-am mangaiat privirea pe frumusetile de pe Valea Furnica, de la Peles, Pelisor, Cota 1400, dar mi s-a innegurat privirea si am simtit cum tristetea isi cauta culcusul in sufletul meu, la vizitarea orfelinatului din localitate, aflat langa manastirea, de pe povarnisul ce duce spre lumea de tacere si mister a muntilor Bucegi, cand mi-am amintit de trecut si am vazut prezentul... Ma gandeam, pe cand revedeam orfelinatul cu frumoasele lui alei, de pe coama de deal, dar si cand intalneam fetele triste si ingandurate ale copiilor orfani, cat ii iubeste de mult si le poarta de grija acestora Mantuitorul....
Sa ne apropiem de sufletul orfanilor cu gingasie si sa punem pe ranele sufletului lor balsamul de mangaiere si alinare; si uleiul binefacator al credintei si al sperantei, prin bunatate, omenie si dragoste sfanta. Cine face rau unui orfan se atinge de ochii lui Dumnezeu, caci El ii iubeste si ii ia, pentru totdeauna, sub pavaza Sa!...
La Busteni: mica cetate de granit, unde mi-am petrecut trei ani frumosi din copilarie, am calcat pe urmele ce le-am lasat, pe cand incercam sa patrund tainele vietii si ale naturii ce o vedeam cu panorama muntilor Caraiman, mereu acoperiti de nori, si care, acum, cand am revenit de pe meleaguri straine, mi-au stamparat al meu dor, cand si-au aratat piscul cu crucea de beton si piatra de pe creasta lor, cand m-am apropiat de poalele Bucegilor. Vedeam aceeasi cruce, ca atunci cand aveam 12 ani, la marginea prapastiei, de straja inaltimilor, luminand cu lumina electrica trasa pana la ea, imprejurimile, luminitele becurilor ei vazandu-se pana departe. Crucea aceasta ce mi-a fascinat copilaria a ramas neclintita de vanturi si ploi, de zapezi furtunoase sau de frig sau de caldura si nici de rugina vremii, ci statea mai departe, de straja in varful de munte, numit Caraiman, in lumea ei: lumea tacerii de stanca ce mi-a umplut si mie sufletul de mister si am sapat cuvinte in poemul „Templul tacerii de stanca”...

La Busteni, intr-o sambata cu soare de vara,
In anii tineretii verzi si sanatosi lasati in urma,
Am facut o excursie frumoasa; mai spre seara,
Cand am admirat Caraimanu-n odihna-i nocturna...

M-am oprit langa crucea din piatra masiva si fier
Ce statea cu fata-i intoarsa spre prapastia aceea adanca;
Si-am patruns in lumea de basm si de divinul mister,
Pe varful de munte, in templul tacerii din piatra de stanca...

Pe cer, au aparut stelele ce luminau stralucind in abis.
Mi se parea c-am patruns intr-o lume ireala de vis!...
Acolo-n templul tacerii, puteam s-ating pana si stelele,
Iar luna imi zambea fericita ascunzandu-mi misterele...

Cu fiecare minut ce trecea, intunericul devenea tot mai gros,
Dar faclierii cerului luminau, ca sa vad ca-n jur este frumos.
Imi era teama, ca sa rostesc vreo silaba din bucuria fericirii,
Ca sa nu tulbur cu nimic linistea din templul nocturn al tacerii.

N-as fi vrut sa trezesc pe Cineva acolo: in Cerul acela de Sus,
Unde stiam ca S-a dus sa-mi pregateasca o Casa frumoasa Isus...
De-atunci, cand vad vreo lumina pe cer odihnindu-se-n noapte,
Ma-ntreb, daca nu acolo-i Templul tacerii lasat de mine, departe!...

Din Busteni, am urcat muntii Bucegi, la „Babele”, si   in ceata in care ne-a lasat funicularul, am simtit linistea de stanca. Soarele ne-a zambit doar cateva minute si ne-a dat ragazul sa admiram crucea misterioasa de pe varful Caraiman, martora din templul tacerii de stanca...
La orfelinatul de copii, din Busteni, m-am simtit ca acasa, dar am lasat, pentru cateva minute, sa ma cuprinda tristetea si nostalgia, intelegandu-i pe copilasii aceia, cu fetele acoperite de zambetele lor palide, cand ma priveau cu o curiozitate neobisnuita, iar vorbele lor, cand le rosteau, parca erau venite din ungherele ascunse ale sufletelor lor zbuciumate si lipsite de dragostea parinteasca, caci ei traiau greutatea cu care soarta stie, pe unii din noi, sa loveasca... Traiam sentimentele infratirii cu acesti copii fara copilarie...  
Iarasi ma rugam lui Dumnezeu sa aiba grija de sufletele si viitorul lor... Ma rugam si ma rog lui Dumnezeu sa ne dea si noua: tuturor romanilor sa n-avem inimile paganilor, ci sa avem suflete pline de mila si bunatate, de gingasia intelegerii si iubirii semenului tau, caci si tu sau eu putem fi, oricand, intr-o situatie similara de precara, stand in fata sortii cu mana goala, sau la groapa mortii!...    
Daca nu ne-am fi dus si pe litoral, poate nu s-ar fi realizat visul de a pasi pe urmele tineretii verzi ce a zburat; si sa ma reintalnesc si cu pescarusii galagiosi ce mi-au tinut tovarasie, in revarsatul multor zori, cand soarele abia incepea sa se iveasca ca un imparat infocat peste uscat si-ntinderea imensa de apa sarata si binecuvantata, din anii tineri si de mai tarziu...
Litoralul este o capodopera naturala pe chipul binecuvantat al Romaniei. M-am bucurat si am fost fericit la reintalnirea locurilor, unde am regasit imaginea unica a intalnirii infinitului cu finitul, a vesnicului cu temporalul, a  nostalgiei si a bucuriei in fata peisajului, in auzul zumzetului sau vuietului valurilor marii, dar si in admiratia albstrului apei si a zarii, ca si in cea de rasarit sau apus de soare, ca si fericire sa vad orizontul din departare.
Cata maretie si frumusete naturala a lasat Dumnezeu si pentru mine, ca sa vad si sa ma uit spre cer si sa-I multumesc de tara de vis, pe care o numesc cu bucurie, cu nume de alint „a mea Romanie”...
Prin statiunile litoralului: de la Constanta pana la Mangalia mi-am reintalnit pasii pe cararile umblate de mult si in vuietul valurilor Marii Negre, ca si in nisipul ce ma ardea sub picioare, simteam si auzeam semnalele de energie ce ma inconjoara sa reiau cu mine, in suflet, bucuria reala ca sunt si eu fiul acestui pamant, numit Romania, unde m-am nascut si mi-am petrecut cei mai frumosi ani de viata...
Si aici, pe litoral, am intalnit oameni de omenie, cu sufletele deschise pentru Dumnezeu. I-am intalnit la Constanta, la Eforie Sud, in Mangalia, Mamaia, Neptun, Costinesti, ori Ovidiu.
Am cunoscut si romani care mi-am inflacarat credinta, vazandu-le optimismul crestinesc, chiar daca purtau in trup suferinta.
Atatea amintiri frumoase am luat iarasi cu mine despre oamenii si frumusetile Romaniei visurilor mele, din locul unde muntii canta in bataia vanturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie, iar paraiasele zburda, luandu-si drumul spre raurile ce duc sperantele romanului in lumea larga, prin contopirea cu zbuciumul cantinuu al Marii Negre, in care lacrimile locuitorilor plaiurilor Mioritei au fost depuse ca obol sarat al amarului indurat in decursul secolelor, dar transmite si speranta ca raurile nu seaca si cerul ramane albastru, ca dupa ploaia dezlantuita vine si linistea mai fericita, dupa ploaie vine soare, dupa viata zbuciumata vine odihna meritata. Dupa pesimism apare, ca si razele de soare, optimismul fericit, dupa anii de robie, vine timpu libertatii si al bucuriei.
Cred ca speranta romanilor „de acasa”: „de la izvor – si a noastra de peste marea cea  mare – este  Dumnezeu. Doresc si eu sa-i vad pe toti romanii reintorsi la Dumnezeu, cu credinta constienta in sufletele lor si inrolati in corola de minuni a lui Dumnezeu...              
                                                                     
VISURILE...
Ce este speranta? nu este un vis?
Ce este viata? Nu-i fructul promis?
Visam cat suntem treji si daca dormim,
Visam cat traim; cu visul  nostru murim!

Omul a fost creat din infinit;
Si-i visul umbrei pana la sfarsit.
Visam ca viata este un giuvaier,
Dar uitam ca-i scoala spre Cer!...
Visul e uitarea ca suntem de tina,
Dar ne trezim cu oasele-n rugina!
Eu, insa, simt fericirea ca pot visa;
Si Apa cea mare s-o pot traversa!...

 E bine sa invatam sa visam
Si viata pe glie s-o infruntam,
Iar pietrele-n drum si vamile vii
 Sa le uitam in al clipei pustiu!...
                                                                   *                                     
                                                   NEINVINSA CREDINTA  

                       Cand lumea aceasta-ti devine obstacol in visul credintei,
                       Iar constiinta-ti este ca un far rebel de lumina desconectat,
                       Iar vantul turbat al vietii-n furtuna sufletul ti-l raneste,
                       Ramane si-atunci o raza de soare: neinvinsa credinta...
                       Credinta ca timpul va vindeca rani si Dumnezeu
                       Va da biruinta rabdarii si asteptarii sufletului tau,
                       Reinviind neinvinsa credinta: scutul tau in suferinta!

E-mail: ProfBuhaiD"aol.com
    (Din cartea in lucru: „Emigrantii”,  de Dumitru Buhai)
Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a4800-AM-REVAZUT-IZVORUL.aspx