Gânduri la o aniversare



In urma cu 40 de ani ne dezlipeam de bancile Conservatorului bucurestean puzderie de absolventi, pedagogii si muzicologii din ultima serie cu cinci ani, simultan cu cei din prima serie cu 4 ani, impreuna cu dirijorii, instrumentistii si absolventii de la Canto, toti pe o singura lista de repartitie in provincie – nu era niciun post in Bucuresti, prea putine in orase, toti indreptandu-ne pasii catre o noua viata, cu harta tarii in buzunar, in idee ca viitorul ne va apropia macar de o gara si un tren de naveta. Dar cum eram copii buni, Dumnezeu s-a induplecat si le-a dat minte unora... de sus, sa acorde repartitii guvernamentale macar celor care aveam medii generale, in toti anii de facultate, de peste 9, 50. Asa se face ca in anul 1972, Radioteleviziunea Romana  a dobandit un esalon de tineri foarte bine pregatiti, slefuiti de dascali de exceptionala calitate, carora peste ani ne-am straduit sa le onoram amintirea, fiecare de la locul unde i-a fost harazit sa-si continue visul si datoria.
Ne intalnim in aceasta toamna, la Bucuresti, dupa patru decenii, cei care mai putem spune „Prezent” in aula Conservatorului, multumindu-le putinilor dascali ramasi, care ne vor onora cu prezenta.
De departe, de peste trei oceane, unul dintre cei mai iubiti profesori ai nostri, maestrul Iovan Miclea, aflat la Vancouver, in  imposibilitate de a parcurge lungul drum, ne-a trimis o scrisoare,  ne-a dedicat o poezie si a scris pentru noi, fostii lui studenti, o bijuterie corala, asa cum doar el stie sa scrie, pe care il vom canta, poate cu glasuri obosite de viata, dar cu inimi tinere si cu aceeasi iubire pentru muzica splendida care ne-a redimensionat sufletele si ne-a inaltat in lumina.
Fiti binecuvantati, voi, profesorii nostri minunati, oriunde v-ati afla in Univers! Fiti binecuvantati, voi, profesorii nostri, pe care ne bucuram sa va avem alaturi, si in acest ceas de sarbatoare! Unii, de care totdeauna ne va fi dor, colegi sau dascali, nu mai sunt printre noi. Cu siguranta, insa, ne privesc de acolo, de sus, si lacrima noastra fierbinte le va incalzi inimile.
Nu toti ne-am indreptat spre catedre muzicale, nu toti am ramas „practicanti”, dar am ramas, pentru toata viata, indragostiti si subjugati de dumnezeiasca „religie” a Muzicii. Dar mai stim si mai putem sa cantam, atat cat putem, in toamna vietii noastre, cu aceeasi prospetime a iubirii de frumos, datorita Dvs, dascalii nostri!
Adanca reverenta si pururea recunostinta!

MARIANA CRISTESCU

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a4179-G226-nduri-la-o-aniversare.aspx