INVITAT FARA VOIE ÎN SALA DE PROIECTIE A IMAGINATIEI



Structura memoriei este delicata, fiind asemenea unei panze de paianjen, ce se destrama la cea mai mica atingere, dar care totusi revine cu putere de indata ce s-a parasit locul respectiv. si tocmai de aceea, efortul amintirii este mereu dureros si obsesiv de trist, proiectand fragmente de sine in lumea imaginatiei si a posibilului, adica a ceea ce ar fi putut exista si totusi, s-a topit in neant. Iar pentru ca acest exercitiu sa fie si mai chinuitor, declansarea procesului retrairii se realizeaza prin venirea in contact cu detalii dintre cele mai inofensive, cel putin in aparenta, cum ar fi un miros, o atingere sau revederea unor locuri de care este atasata o anumita amprenta emotionala.

De exemplu, ori de cate ori trec prin cartiere sau pe strazi unde s-au impregnat experiente sensibile, involuntar memoria incepe sa imi proiecteze in minte un univers de trairi ce ma naucesc la modul cel mai propriu, fenomen ce devine tot mai evident pe masura trecerii timpului. Intr-un fel sau altul am impresia ca un adevarat vulcan se afla in interiorul meu stand gata sa explodeze la cea mai mica atingere. De fapt, potentialul emotiilor incatusate in interiorul sufletului omenesc este enorm, trecand dincolo de cele mai utopice estimari.

si tocmai de aceea, comportamentul uman ne surprinde prin imprecizia sa, prin tendinta sa de a aluneca in momentele cele mai neasteptate spre reactii dintre cele mai extreme, de a anula si distruge intr-o clipa tot ceea ce s-a cladit pe o durata lunga de timp. Iar cu cat trece vremea, constat ca profunzimea constiintei umane depaseste orice imaginatie, fiind asemenea unui ocean zagazuit in adancul miliardelor de circuite si de combinatii pe care le realizeaza nenumaratele celule ale creierului uman.

Revenind la mecanismul retrairii declansate spontan de locuri avand o profunda conotatie emotionala, pot spune ca acesta este una dintre cele mai crude experiente din punctul de vedere al intensitatii trairii, urmand modelul „cochiliei golite”, in care doar invelisul a ramas, continutul fiind vidat de trecerea timpului si prin devenirea tuturor lucrurilor. Spre exemplu, cine nu tresara cand se reintalneste cu o cladire candva indragita, unde se ascundea cand absenta nemotivat de la scoala sau se apropie de parcul unde pentru prima data a sarutat o persoana draga, ce ulterior a disparut fara urma?

In ce ma priveste, sunt cateva astfel de fragmente de memorie ce se revarsa spontan ca desprinse din scenariul unui film fantastic, de indata ce ajung in dreptul locurilor ce au inclus in memoria lor trecerea mea efemera atunci cand am experimentat la randul meu „iubiri de o zi”, care te lasa ulterior cu o rana deschisa pentru intreaga viata. Imposibilitatea este cea care confera aripi imaginatiei ce se inalta spre cer in proiectia unui trecut care ar fi putut fi si altfel. si cu cat structura interioara este mai sensibila, cu atat durerea si procesul retrairii sunt mai puternice, atingand nu de putine ori pragul unei senzatii sfasietoare, asemenea unei agonii ce nu se mai poate stinge vreodata.

Adaugand si nostalgia trecerii vremii, se intra astfel cu usurinta in acea criza existentiala ce ajunge sa zgaltaie intreaga fiinta din temelii, lucru ce produce mai mult sau mai putin cedarea controlului de sine in momentele cele mai critice. De fapt, chiar si in cel mai frumos scenariu, realitatea oricum trebuia sa treaca, fiindca ne place sau nu, suntem doar niste calatori prin aceasta lume a desertaciunii clipei. Dar mintea noastra refuza o asemenea concluzie, care ne-ar demobiliza imediat, si in cautarea divertismentului, ea incearca sa umple golul teribil ce se zbate in inima noastra prin schimbarea continua a orizontului vietii.

In acest sens, mi s-a oferit in urma cu mai multe zile sansa de a putea sa ma mut intr-un cartier plin de amintiri din perioada studentiei. Nu stiu daca acesta era lucrul cel mai bun cu putinta, fiindca de indata ce am pasit in acele locuri, memoria a reactionat violent, generand o nostalgie cumplita pentru realitati ce existau acum peste douazeci de ani. Desi cand ma uitam in oglinda imi realizam imediat varsta si momentul, totusi, atunci cand priveam spre acel fragment plin de amintiri, aveam senzatia unei calatorii in timp catre un orizont in care realitatile vechi prindeau din nou contur.

Bineinteles ca acesta era un joc al imaginatiei, care nu de putine ori se comporta cu noi intr-o maniera de „heartbreaker”, adica zdrobitoare de inimi, ba chiar actionand asemenea unui „pichamar” asupra structurii emotionale. Dar jocul o data pornit, el continua sa evolueze asemenea unui program de calculator ce nu mai poate fi oprit cu usurinta. Cele mai neobisnuite conexiuni incep sa se realizeze, neuronii ajungand sa se uneasca in combinatii neasteptate, nepermise si cenzurate cu mare grija de-a lungul vremii, pana cand sistemul ajunge la „overflow”, generand o revarsare emotionala dureroasa si devastatoare.

Intr-un anumit sens, fiecare om sufera mai mult sau mai putin de o anumita forma de depresie, persoane care par calme fiind adeseori mai afectate decat cele care izbucnesc imediat. Viata trece, iar acest lucru ne umple de nostalgie si de pareri de rau intr-un efort aparent absurd de oprire a pendulului orologiului ce ne masoare efemeritatea. Insa oricat de mult am incerca sa ne mentinem „verticalitatea” si orgoliul, materialul slab din care suntem alcatuiti se da pana la urma in vileag, torentul reprimat devenind un fluviu pustiitor.

Nu pot spune ca solutiile „in vrac” sub forma sloganurilor filozofice, motivationale sau religioase pot alina durerea interioara a retrairii, fiindca adesea acestea realizeaza doar o acoperire superficiala a ranilor pe care le purtam in suflet. De fapt, viata ne raneste la fiecare pas si lasa urme mai mult sau mai putin profunde in constiinta, in acea tesatura fina ce se afla intr-o permanenta framantare si prefacere, fara ca acest proces sa inceteze vreodata prin intermediul miliardelor de circuite ce se deschid si se inchid intr-un joc extenuant, dar imposibil de oprit.

Dar tocmai din aceasta cauzalitate se naste farmecul experientelor pe care le traim pe drumul fara de intoarcere al acestei lumi efemere, in care am sosit fara sa fim intrebati si din care vom pleca nevoiti fiind de bataile ceasului ce ne masoara destinul si pasul. Cred ca tocmai de aceea, ar trebui sa facem aceasta trecere cat mai frumoasa cu putinta, iar urma pe care o lasam ar trebui sa aduca lumina, mai degraba decat intuneric, pentru cei care vor veni dupa noi, precum si pentru cei care ne-au insotit mai mult sau mai putin vremelnic prin aceasta lume. Se pare ca durerea este instrumentul cel mai des utilizat in prefacerea constiintei noastre, insa intrebuintarea sa nu ar trebui sa fie facuta niciodata excesiv. Cel putin asa gandesc ca ar trebui sa sune o minima intelepciune de ar provoca cat mai putina suferinta celor din jur pe drumul „marii treceri” prin aceasta secventa de univers.

Octavian Lupu
Bucuresti
16.08.2012

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a4164-INVITAT-FARA-VOIE-206-N-SALA-DE-PROIECTIE-A-IMAGINATIEI.aspx