„ÎNTÂLNIRILE” MELE CU AL. MIRODAN...



Recent am primit Premiul „Al. Mirodan”, al Asociatiei Scriitorilor de Limba Romana din Israel. Recunosc, el se lipeste frumos de inima mea. Aceasta distinctie mi-a fost acordata, dupa cum reiese din Diploma primita, pentru scrisul meu publicistic, adica pentru reportaj literar si interviu, ca si pentru restul activitatatii mele culturale... Dar ma simt de-a dreptul inaltat de faptul ca Premiul primit de mine, poarta numele lui Al.  Mirodan care, in ultima parte a vietii sale, m-a onorat cu aprecierea si discreta sa simpatie. Nu cred ca mi-as fi dorit altceva... Premiul acesta insa, aproape fara sa vreau, imi aduce in minte legatura – cata a fost - care a existat intre mine si marele scriitor, marele ziarist. Din punctul meu de vedere, sunt deosebit de importante si, as zice, frumoase, intalnirile acestea cu autorul „Ziaristilor” si al „Dictionarului neconventional...”.
L-am cunoscut personal pe Al. Mirodan, nu atat de la om la om, adica mai apropiat, mai intim, ci, mai intai, cu mai multi ani in urma, in calitatea mea de Secretar general al Uniunii Originarilor din Romania in Israel (H.O.R.). Am luat legatura uneori cu el, „in interes de serviciu” si, cum e si firesc, relatiile, chiar si in situatii mai tensionate, s-au desfasurat in limitele bunului simt. Revista „Minimum”, adica insusi domnul Mirodan, pe de o parte, si Organizatia al carei Secretar general si Purtator de cuvant eram, nu se aflau (destul de mult timp!) in simpatie reciproca. Fata de mine, inteligent si patrunzator, domnul Mirodan pastra o anume „distanta legala” pe care eu n-am incercat, recunosc si regret, s-o micsorez, absorbit fiind, din pacate, de alte diurne treburi – deloc literare. Dar marele scriitor si ziarist m-a facut sa simt intotdeauna ca nu confunda omul cu functia, si mai ales nu neglijeaza, nicicum, contextul in care trebuia sa exist si sa actionez... Apoi am terminat cu U.O.R.-ul (unde am avut aceasta inalta functie, de Secretar general, vreo 15 ani). Despartirea a fost pentru mine o eliberare, desi nu putine au fost succesele si satisfactiile ce le-am avut acolo, lucrand (mai ales pe plan social si cultural) pentru binele colectivitatii noastre.
 Aceasta „desprindere” mi-a permis sa ma astern, in sfarsit, in sfarsit! la scris, dupa sufletul meu, liber si neasteptat de nimeni. Asteptat am fost mai apoi, dupa publicarea unor reportaje de oarecare succes, dupa unele articole sau interviuri. Reusisem oarecum, pentruca ma simteam liber!
 Dar sa revenim la „intalnirile” mele cu Al. Mirodan. Alta faina se macina acum la moara! Unele intersectari, cateva vorbe la obiect, taceri concludente, consens, climat, atmosfera pozitiva... Nu-l incitam la multa vorbarie si el, sunt sigur, aprecia asta: il intuisem, ma simtise. In locul cuvintelor faptele vorbeau. Raporturile erau calde si nedeclarate. Asta e convingerea mea! Intemeiata pe gesturi mici, poate nesemnificative pentru altii. O data, la sfarsitul Festivitatii lansarii volumului al treilea din „Dictionarul (sau) neconnventional”, la Institutul Cultural Roman de la Tel Aviv, se adunase in jurul sau un bogat ciorchine de oameni. M-am apropiat si eu, sa-l felicit. Eram insa in afara cercului-ciorchine, caci nu suport sa ma-nghesui. Cineva il „croseta” nepermitand si altora, care asteptau, sa-i spuna o vorba buna. Mirodan ridica din cand in cand capul, se uita spre ceilalti, dar, politicos, revenea cu privirea la obositorul interlocutor... Mi-am spus: iata inca un motiv pentru care Mirodan nu iubeste intrunirile publice. Cand isi mai ridica ochii si se mai uita o data spre cei din jur, mazari, privirile ni se intilnira si am avut impresia ca a vrut sa-mi spuna: „Asta este! Ce pot sa fac?!”... si zambind peste capetele celorlalti, mi-a facut un semn cu fruntea si sprancenele, exclamand tare: „Roni!” Adica: „Ma bucur ca esti aici!”
 
Un prieten scriitor umorist, care era atunci langa mine a tinut, mai apoi, sa-mi sublinieze atentia maestrului. Dar parca mai era nevoie?! Mie mi-a fost de-ajuns gestul si cuvantul, unul singur, al Mirodanului! In seara aceea am fost foarte multumit...
A urmat, peste un timp destul de respectabil, o subtire colaborare la revista „Minimum”. Imi reamintesc ca, intr-un rand, domnul Mirodan mi-a oferit chiar sa sustin o rubrica. N-am sa-mi iert niciodata ca l-am refuzat (politicos, e drept – totusi refuz a fost; totusi, cu scuze si argumente, cuvantul „nu”- iesise din gura mea! Nu-mi vine sa cred!). Si asta, pentru ca nu prea era ce simteam eu ca mi se potriveste. Despre ce era vorba? Imi ceruse sa prezint cititorilor de la „Minimum” carti venite la Redactie, insotindu-le de comentariul si aprecierea mea. Un fel de critica literara de intampinare.
 Partea proasta e ca niciodata nu mi-am dorit un astfel de lucru! Nu m-a atras... Mie imi place sa fac reportaj literar, interviu, ma rog, sa mazgalesc liber, mai mult dupa capul si inima mea. Maestrul m-a inteles. Dar el ma simtise si ma cunostea mai bine decat ma stiam eu insumi! Acum, dupa trecerea sa Dincolo, se intampla un lucru, cum sa-i zic?!, ocult... Cum le-ntoarce viata si le aranjeaza dupa legile ei ascunse, cum se joaca destinul cu sufletele si faptele noastre! Mi-a fost dat, in timpul din urma, sa scriu, si inca cu placere, despre carti si oameni cu condei bun, sa descifrez, fara pretentii, subtilitati existente sau sa intuiesc sensuri mai putin vizibile. Mi-am dat si eu cu „presupusul” si, deodata, constat ca fac, nici mai mult, nici mai putin, decat ce imi sugerase domnul Mirodan sa fac. L-am refuzat atunci, dar el nu s-a lasat. A tras sforile si m-a aranjat de-acolo, de sus, zambindu-mi cu inteles... Nu regret. Tocmai pentruca vine de la dorinta Mirodanului. Si asta se intampla cand meseria mea nu e cea de critic literar! Eu ma vreau – cum am mai spus - ziarist, gazetar, publicist, cum ma numise si domnul Mirodan; ma vreau, in sinea mea ascunsa, poate chiar ceva mai mult. Dar nu critic literar! Totusi, paradoxal, ma aflu-n treaba cu zambetul pe buze.
 Iata, acum, o alta intalnire cu maestrul Al. Mirodan... Intr-un rand, ce m-am gandit eu? Hai sa scriu ceva despre acest mare talent si despre minunata lui Revista (unica in felul ei, intre toate literele romanesti!). Fac un reportaj, imi imaginez ca-i iau un interviu maestrului, iar articolul se vrea unul verosimil, serios, temeinic; lucrez atent, particip, se pare, la o sedinta redactionala, revin, sterg, adaug, iese ceva, apoi mai retusez, mai scurtez; folosesc un pic de imaginatie, folosesc date reale (de pe unde ma pricep sa le adun) le pompez viata, suflet, lumina, admiratie si dragoste... Sunt in inima eroului meu. Ma zbat o data cu el pentru aparitia a inca unui numar de revista. Sunt acolo. Respir cultura. Respir gazetarie de clasa. Ma simt mare, destept, impietuos. Ma simt Mirodan... Sunt alaturi si in sinea lui. Mi-e permis? Nu ma intereseaza! Important este sa-l prezint asa cum il cred eu, asa cum il stiu eu.
 Reiau, pentru o oarecare edificare, ceva din acest reportaj. Retraiesc cuvinte, imagini, atmosfera mirodaniana. Din strada Disenghoff, intru in Cafeneaua de la nr. 88. „Mese libere, ora fara afluenta. Mobilier de culoare inchisa. Deasupra mesutelor, la care sunt doar cate doua scaune, lampadare care lumineaza discret dar eficient. Loc elegant, vizibil si retras, destinat parca, la ore matinale, discretiei, dar si jocului perfid al imaginatiei. (...) Eu il caut pe domnul Mirodan. M-a onorat, stabilindu-mi aici o intalnire. Privesc in jur. Nu-i. Nici mai in spate, in sala cu mesute ce-mi aminteste genul de cofetarie provinciala din Romania – nu-i! Ma uit si pe terasa. Goala. Mirodan nu-i nici aici. Ma-ntorc sa plec. Dar... cine-i tipul asta dintr-o parte a salii, aplecat peste masa, astfel ca nu i se vede fata, avand deja a doua ceasca de cafea si cateva file desprinse de prin diferite publicatii straine?! Citeste absorbit, cu pixul in mana, transcriind ori traducand ceva pe un caiet de lucru. O ceasca e deja goala. Da, e el! Ne salutam, foile rupte si caietul intra repede in servieta. Comand si eu «una neagra, mica».
 Discutia se leaga repede, e antrenanta, cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Ma gandesc – amintindu-mi ca  in «chenarul redactional» de la «Minimum» e amintit numai numarul Casutei postale, nu si sediul – ma gandesc ca, de fapt, aici este, intr-un fel, Redactia. Aici Cerchez-Mirodan urmareste, scrie, devine si detectiv cand e nevoie, scoate un pistol din teaca unei carti dintre atatea «politiste», traduse de el in romaneste, il pune tot pe masa de lucru. Aici el asociaza, deduce, rescrie, sterge, are probleme de constiinta, fumeaza trabuc si bea cafele, decupeaza, desface si lipeste texte, poze si caricaturi. Se cearta. Intriga. Darama si construieste. Face gazetarie «la catarama»! Acum, in zilele astea, ca si ieri, ca si alaltaieri, ca si in urma cu un an, cu doi sau douazeci si doi, ori douazeci si patru, el nu face un reportaj sau doua. Nu face, sa zicem, un ziar. Nu! Mirodan creeaza si recreeaza o REVISTA! «Revista oamenilor inteligenti», cum scria pe coperta, la-nceputul aparitiei sale.”... si asa mai departe, langa si cu Mirodan, reportajul meu curge pe drumul lui.
 Acum, ca terminasem reportajul, dau sa-l public. Stai, domnule, imi zic eu, la un moment dat. Mirodan nu e oricine, scrii si gata! Poate ca ceva nu i se potriveste! Poate unele date nu-i convin. De ce sa nu-i dau sa vada materialul, inainte de a-l preda spre aparite?! Numai ca la Mirodan nu se ajunge usor. Mai ales ca era bolnav. Am vorbit mai intai cu o anume persoana, care lucra pentru revista Mirodanului. Apoi am luat legatura, prin telefon, cu sotia scriitorului, careia ii spun despre ce este vorba. Imi zice ca nu stie daca Mirodan e in putere sa vorbeasca, dar il va intreba daca accepta sa-i trimit reportajul. (Nu stiam atunci cat de putin mai avea sa traiasca!) Mi se comunica cum si prin cine sa trimit articolul meu si, apoi, raspunsul maestrului – de asemena indirect - nu  intarzie: era vorba doar de o singura observatie – numarul  de la Cafeneaua de pe strada Disenghoff,  in care statuseram la o masa, candva, era gresit. Atat! Corectez. Dau drumul materialului. Apare. Face ceva „valuri”, primesc cateva telefoane de la persoane pe care le-am admirat intotdeauna. Am publicat apoi acest reportaj si in revista bacauana „Ateneu” si prin alte ziare romanesti, din presa internetala a lumii.
 Sunt multumit ca am onorat Mirodanul, asa cum am crezut si m-am pricept eu mai bine. Peste vreo doua zile de la aparitia reportajului despre „Minimum”, in Israel, pe cand ma aflu linistit acasa la mine, suna telefonul: „Alo!... (Pauza) Roni?... (Pauza). Draga, nu pot vorbi. Nu-s bine deloc. (Se auzea respiratia grea!).  Vreau sa-ti Multumesc!”. Am baiguit ceva, iar Mirodan mi-a spus: „Scuza-ma, trebuie sa inchid. La revedere!...” Revederea nu a mai avut loc!
Si, prin jocul dragostei si-al intamplarii, mi-a fost dat, de curand, sa am o noua intalnire, de suflet, cu Al. Mirodan. Asta s-a-ntamplat cand mi-a fost acordat Premiul Asociatiei Scriitorilor, acest Premiu purtand numele Maestrului. O intalnire minunata, ce le insumeaza pe toate celelalte, care au avut si care n-au avut loc!
 De fapt, imi place sa cred ca, de-acolo, de sus, marele ziarist si scriitor a „influentat” juriul si conducerea breslei noastre scriitoricesti de limba romana, spre a hotari aceasta premiere a mea. Un simplu „Multumesc”,  cum a fost cel al Maestrului, la telefon, poate insemna atat de mult! Incerc si eu sa-l spun, acum.
Roni CACIULARU
iunie 2012

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a4081-206-NT194-LNIRILE”-MELE-CU-AL-MIRODAN.aspx