PORTRET FINAL




„Or, daca exista o trasatura definitorie a persoanei,
aceasta este, inainte de orice, unicitatea sa ireductibila.”
MIHAI DINU


Sunt momente in viata cand cazi si ai puterea sa o iei de la capat. Sunt altele, in schimb, cand simti ca aceasta putere iti este sleita pur si simplu de vlaga si ca totul pare definitiv pierdut intr-o vagauna a destinului, unde nici Dumnezeu nu isi mai poate face loc sa patrunda. E ca un carusel ametitor si enigmatic cu inceput si cu final mereu fixe, in care, de foarte multe ori, rolul tau nu e decat acela de simplu spectator neputincios al propriului traiect existential dat. Iar, din acest punct de vedere, am recunoscut intotdeauna cu mana pe inima ca m-am simtit totalmente neputincioasa in fata vietii si a mortii, ca si cum acestea ne sunt doar ingaduite a le parcurge si nicidecum a ni le apropria si modela dupa bunul plac.

Imi este din ce in ce mai greu de ceva timp incoace sa reinvat a privi oamenii in ochi. E un exercitiu personal aproape imposibil, pe care mi-l asemuiesc cu un adevarat canon crestin dat de preot unui pacatos ravnitor la mantuire vesnica. Ma straduiesc din rasputeri sa fac asa ceva tocmai pentru ca in fata mea incerc sa imi inchipui ca am o Fiinta umana reala si vie, iara nu copia infioratoare a vreunui monstru gigantic din carne si oase invatat sa sfasie si sa ucida nemilos tot ceea ce intalneste in cale. Desi nu sunt adepta temei predilecte a lui Georg Büchner, anume aceea a neantului - un spatiu gol de forme bine definite, in care personajul principal Woyzeck din piesa cu acelasi nume rosteste lucid si cu o „liniste atat de stranie”: „Domnule capitan, bunul Dumnezeu n-o sa-l condamne pe bietul vierme fiindca nu s-a spus „Amin” inainte sa se nasca.” -, totusi, cand vad aproape zilnic in fata mea cripte goale de continut unde se descompune neincetat speranta si care isi mai spun inca Oameni, cascandu-si in cenusiul cerului atat de indepartat privirea-le completamente inexpresiva, ma cuprinde dintr-o data un sentiment egal ca semantica proprie cu acela de neputinta in fata mortii cuiva foate drag mie.  

Ceea ce scriu se naste din ceea ce traiesc. Nimic nu am conceput vreodata din simpla imaginatie fara ca viata si, deopotriva, moartea sa nu isi reverse amandoua cu putere seva in sufletul meu. Randuri nesfarsite de cruci cu bratele asezate perpendicular ori in forma de „x” precum crucea Sfantului Apostol Andrei, perechi de suflete goale ori de talpi asijderea, iata ce mi s-a perindat constant de-a lungul vremii prin fata ochilor cu blandete sau cu dusmanie, aidoma unor forme non-umane, dar apocaliptice, cu trunchiul lipsit de cap sau cu el atarnand, ca si cand n-ar exista nici macar ipotetic, pe cei doi umeri ai unui schelet construit total asimetric.

„Fiecare om e o prapastie; ametesti cand te uiti in ea.”, glasuieste acelasi Woyzeck al lui Georg Büchner. Marturisesc ca este extrem de dificil sa cauti a-i privi prapastiei, de pe margine, propriul sau continut. Dar ce este cu adevarat dramatic in destinul fiecaruia dintre noi consta in faptul ca dominanta raului ne umple sufletul de durere, pustiindu-i acestuia din ce in ce mai evident fibra interioara. Personal, am perceput viata ca pe un amestec eteroclit compus din indoiala, nesiguranta, rascruci dureroase, dar inevitabile, si, mai ales, din acea seama de intalniri de destin marcante cu personalitati care au rolul de aseza inca o virgula necesara si importanta in traseul tau prin lumea multiplelor himere pamantesti.  

Uneori, viata nu curge deloc lin, ci aidoma unui fluviu cenusiu si trist, iar lectia umilintei este tot ceea ce ajungi sa inveti de-a lungul si de-a latul sau, injunghiat fiind de nenumarate ori in suflet. Nu stiu daca aceasta constituie fericirea suprema sau reprezinta doar oglinda neputintei personale in fata incercarilor destinice pe care le ai de indurat in ani. Ori poate amandoua la un loc, cine stie ?!... Indiferent cum ar fi insa, spectacolul repetabil al lumii in care ne inchipuim ca stim sa traim, chipurile, estetic si moral - mai degraba normativ si-atat - poarta in el germenii unui teatru global jucat cu miliarde si miliarde de masti nu intotdeauna sincere si perfect integrate in rolul de forta maxima al repertoriului dramaturgic al lumii, anume acela de a fi.
 
Fatetele personalitatii unui om sunt multiple, nu singulare. A avea curajul sa-ti urmezi visul si sa o iei de cate ori este nevoie de la capat in aceasta forma de viata nu reprezinta un alt inceput propriu-zis, precum lesne ar crede cei mai multi dintre noi, ci acea prelungire fireasca a drumului tau anterior. E nevoie de nu stiu cate meandre ale destinului pentru a ajunge in sfarsit sa-ti apropriezi cu sufletul impacat punctul din capatul unghiului. In cazul meu, Forta destinului si-a spus intodeauna cuvantul. E un alt mod de a vedea viata din jurul, dar si din launtrul tau, cel mai bun mijloc de a contura tu insati (insuti) ca fiinta cu ratiune si afect ce te afli o reprezentare aproape de completitudine imagologica a lumii in care te straduiesti sa existi. Ca sfant sau ca simplu pacatos.

Destinul personal este, pana la urma, o semiotica destul de greu de deslusit inca pentru fiecare dintre noi. Impletirea aceasta greoaie si frumoasa, in acelasi timp, de itinerare distincte, insa omogenizate de-a lungul timpului intre ele (pare o contradictie, dar nu e deloc asa ceva), reprezinta o provocare continua pana la urma de a patrunde in tainele cunoasterii Sinelui propriu, de a incerca din rasputeri a-i translata acestuia limitele, de a te putea defini mai bine pe tine ca entitate creatoare in contextul existential dat. Evident ca oricare alt nou traseu de viata ales va semnifica intotdeauna punctul de plecare catre altceva. Catre ce anume in mod concret nu vom sti poate niciodata, pentru ca etapele vietii unei Fiinte umane sunt aidoma unor intervale finite, dar deschise la ambele capete, care iti ofera din vreme in vreme evenimente care mai de care mai neasteptate cu putinta.

Ceea ce pot spune cu certitudine insa este faptul ca totul vine dintr-o curgere in salturi a propriei tale vieti pe care trebuie sa o urmezi intocmai ca pe un dat divin si nu ca pe o simpla optiune personala. In ceea ce ma priveste, obisnuitul a fost reprezentat intotdeauna de catre antonimul sau, nefirescul, amplitudinea dintre ele putand fi asemuita in genere cu o „distanta canonica” imaginara dintre +8 si -8. E o arta a jocului care nu are nicio legatura cu teatrul sau cu oamenii, ci numai si numai cu Dumnezeu. iar cuvintele Nataliei Manoilescu-Dinu sunt mai mult decat elocvente aici: „Viata noastra, chemata sa reediteze la scara redusa si dimensiuni minore viata Dumnezeului intrupat, va avea si ea un aspect de vesnic pelerinaj.”

P.S.
Multumirile mele sincere domnului George Roca si tuturor celor din tara si din diaspora cu care am colaborat excelent in ultimii ani in sfera publicistica.

Magdalena  ALBU
25 martie 2012


Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a3679-PORTRET-FINAL.aspx