GEORGETA RESTEMAN - "DESCATUSARI - FARÂME DE AZIMA"


                
M-au cucerit de la prima lectura poeziile Georgetei Resteman, adevarate evadari din adancul trairilor sale carora le-a gasit un foarte potrivit titlu, "Descatusari -Farame de azima", volum aparut in 2011 la Editura Armonii Culturale - Adjud.
 
In aceasta lume in care schimbarea este uluitoare si lumea evolueaza intr-un ritm ametitor, o lume cu multe valori rasturnate, poeziile sale ne invita la o alta reasezare a realitatii dupa care tanjim fiecare in felul nostru. Ele ne scot din lumea uratului si a banalitatii chemandu-ne intr-un univers al intelegerii, ne invita la liniste interioara, la empatie si respect, ne fac partasi la existenta autoarei care-si deschide inima in revarsarile sincere ale descatusarilor sale. In acelasi timp, ele ne reamintesc faptul ca exista lucruri pe care le stim, dar nu mai stim ca le stim si ca unele trairi le-am simtit  intr-un mod nedefinit si acum, iata-le aduse la suprafata cu contur definit, realizat prin mijloace specifice prozodiei - transferul de semnificatii sau evidentierea altor cadre de referinta. Ne simtim deodata  proiectati intr-un spatiu imaginar, la o alta ordine, intr-o lume poetica paralela cu cea reala de la care porneste si totusi atat de fascinanta si in acelasi timp, rupta din adancul nostru.  

Si daca omenirea s-a schimbat, poezia s-a schimbat si ea, dar lirica Georgetei Resteman si-a pastrat in adancimea ei acea unda de nemurire, de visare si de gingasie, nascuta din eterna enigma a omenescului din noi. Prin versul ei, Georgetei Resteman  intruchipeaza taina infiorata a clipelor prin care traieste dincolo de cotidianul modern si haotic.

Poeta reconecteaza poezia la stilul clasic dar o daruieste si cu suflul zilelor noastre impletind astfel traditionalismul cu modernismul capabil sa capteze intregul flux al realitatii si sa-l comunice eficient.

Din parcurgerea  mottoului: „Mi-e sufletul mereu dorinta vie,/ Plin de speranta si de bunatate,/ Adun in vers curat, de poezie,/ Iubirea-mi toata si seninatate./ In nebunia unei vieti furate/ De-o lume-n nesfarsita hartuire/ Incerc sa-mi iau tain de libertate,/ Ma-nfrupt din stih, scriindu-l cu iubite" (Cand scriu), iar daca aruncam o rapida privire asupra titlurilor poeziilor sale, desprindem crezul ei de viata, un adevarat manunchi de frumuseti si doruri, intoarcerea spre trairile interioare, protest impotriva nedreptatilor sociale, „Noi tot vom scrie ce ne sta in fire,/ Suntem plamada din destin durut" (Sufletul nostru nu-i de rastignit), dorinta de implinire prin iubire, dragostea de neam si tara „Am asteptat de-a inflorit malinul", dorul de parinti si de casa parinteasca cuibarita in Ardealul incarcat de frumuseti, de istorie si de oameni de omenie. Tematica larga include si „Zbateri", „Tristeti", „Incertitudini", „Visare", „Destin", „Blestem", „Pasiuni", „Patimi", ne ofera si pasteluri: „Privesc naruirea-n decor de blesteme", „Furtuna", dar si ganduri inchinate Proniei Ceresti: „Imi ninge" sau marilor sarbatori religioase. Pe fiecare fila ne intalnim cu necuprinsul imperiu uman al fiecaruia din noi. Un loc special il ocupa setea de iubire: „E ca o dulce vraja ce staruie-ne dorinta,/ De-a fi mereu deschisa, cu suflet luminos" (Sentimente), o iubire plenara a maturitatii, cu bucuria implinirii, iubirea ca ceritudine: „In suflet simt doar dulce adiere,/ Totul mi-e vis in ceea ce nutresc,/ Este iubirea care-mi umple viata,/ Si-n taina noptii, doru-mi infasoara." (Gandind la tine), „Topi-voi zapada ce te inconjoara" (Promisiuni), „Iubite, de ma vrei aproape,/ Tu cauta-ma printre flori" (Punti de flori). Sunt poezii in care plinatatea viului vibreaza tumultos sau tandru, sfios sau profund involburat, iar uneori lasa loc si unor resemnari, tristeti, nostalgii. „Sunt umbra si vis nascut din esenta/ Cuvantului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava incinsa ascult chintesenta/ Aceluiasi gand ce ma-nvaluie-n cantec." (Sunt).  Intreaga ei fiinta aspira spre iubire, iar poezia este pentru ea o adevarata terapie. "Ascunde-ma in gandul tau, iubite, / Culege-ma din freamatul padurii,/ Saruta-mi cerul fruntii obosite/ Si poposeste lin, in coltul gurii" (Ascunde-ma in gandul tau iubite). In poezia de iubire degaja atata feminitate incat poate trezi dorinta in fiecare barbat sa intalneasca o asemenea femeie in viata lui.

In timpul lecturii, versul devine muzica si te lasi furat de vraja sonora. Georgeta Resteman este nascuta poeta, parca toata tesuta din versuri, incat te intrebi, cum de s-au revarsat asupra ei chiar din prima tinerete. Stapanind mestesugul de a scrie versuri, poeziile ei curg fara piedici si ne dau impresia ca le scrie cu cea mai mare usurinta lasand sa se rostogoleasca metaforele menite sa creeze o punte intre ea si cititor. Versuri devin memorabile datorita simplitatii exprimarii si a muzicalitatii nascuta din buna stapanire a versificatiei. „Din cant de frunze plasmuiesc iubire,/ Din nuferi - gingasie, puritate,/ Nimic din mine nu e amagire,/ Mi-e dor de-o oaza de sinceritate" (Caut in mine linistea ravnita).
Pe masura ce exercitiul scrisului se impune, poeta devine tot mai profunda, metaforele tot mai cuprinzatoare, numarul poeziilor tot mai mare. Parca o vad pe autoare la masa de scris murmurand spovedanii si-i aud glasul gandului cumpanind cuvintele in cadenta versurilor, pe indelete, asezat, ardeleneste, intelept, cuminte si cu siguranta, printr-o rostire directa dublata de aspiratia spre simetrie si armonie. Stilul e limpede si curgator, cuvintele nu sunt incarcate cu poveri peste puterile lor, ele ni se dezvaluie parca din propria lor placere, nesilite sau imbrancite sa ajunga in fata. Folosind un limbaj obisnuit dar care se sustrage banalitatii, ea reuseste sa creeze expresivitati lirice care o definesc.  
Cuvantul „acasa" din poezia „Toamna, acasa, la mine-n Ardeal" are in el ceva din sfintenia locurilor si a oamenilor de unde poeta a vazut intai lumina pe acest pamant si mandria ca apartine lor si Ardealului mult iubit. Sufletul poetei devine totuna cu cel al locurilor si nu se mai pot desparti - om si loc devin o singura fiinta. „Mi-am sarutat azi pamantul cu lacrima dorului/ I-am simtit sarea pe buzele-mi arse de vant,/ Mi-am asezat sufletul intr-un colt al pridvorului/ Asteptand ca din Cer sa picure mir pe Pamant".

Poezia Georgetei Resteman abia rasarita si cuprinsa in volumul acesta de debut, mi-a creat convingerea ca va ocupa un loc ce va dainui in timp in literatura noastra prin incantatia verbala, prin infinitele ipostaze ale starilor de spirit, prin debordanta spovedanie a trairilor tainice pe care ni le ofera cu incredere, prin sinceritatea si prin candoarea pe care astazi o intalnim tot mai rar. Inchizand cartea, ramai multa vreme cu ecoul nobilului drum omenesc spre traire inalta si incarcata de frumuseti cerute de adancurile noastre sufletesti.

Elena BUICA
Pickering, Toronto, Canada
23 martie 2012
Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a3667-GEORGETA-RESTEMAN-DESCATUSARI-FAR194-ME-DE-AZIMA.aspx