Ultima toamna…


                           ( o pagina de viata…)


 (Continuare din editia precedenta)
   „Sunt aici!” si m-am lasat purtat de fiecare cuvant... prin toamna colorata a gandurilor tale. O toamna atat de minunata ca nu am putut sa-mi opresc lacrima ascunsa de atata vreme… Mi se pare, ca ti-am marturisit, cat  de mult iubesc toamna cu incarcatura ei de taine, de bogatii, de chemari in bratele-i melancolice… Nici un alt anotimp nu reuseste sa smulga sufletului atatea nuante ale sensibilitatii, asa cum reuseste toamna cu nemarginita-i metamorfoza, cu intregul ei alai gatit de sarbatoarea culesului. Ti-ai imaginat vreodata – in ce tacere solemna – se invaluie padurea cand simte pasii delicati ai toamnei apropiindu-se?
Renuntarea la podoaba verde se face cu o regala resemnare…
    Ma simt legat de toamna, ca si cum, doar pentru mine asterne covoare de frunze, de flori, de…
… Ascultam cu respiratia taiata acele ganduri izvorate din adancul trairilor ce se lasau greu „marturisite” si, dintr-o data, am avut revelatia faptului… ca amandoi suntem jumatatile unui intreg ce-a „rodit” la sanul aceleiasi toamne generoase, un adevarat izvor de iubire…
    „Scuza-ma!”
M-am lasat furat de miracolul pe care il astept in fiecare an cu nerabdare, dar si cu o anumita tresarire de suflet… "Sa fi banuit in acel moment ca aceasta era ultima….”
M-au trezit din visare crengile desfrunzite, care erau izbite de vant – cu inversunare -  de geamul langa care ramasesem cu privirile pierdute in departare. Am aprins lumina si, dupa ce m-am strecurat sub patura aflata pe canapea, am mai lasat o vreme gandurile sa rataceasca in voie printre amintiri.
„Ce se va intampla cu toate?” Primavara promisa… Livada inflorita unde ne-am fi lasat inimile sa vorbeasca intr-un limbaj al renasterii, al contopirii…
„Si totusi, maine va avea loc marele eveniment: lansarea celor doua volume de poezie semnate de mine.” Si numai gandindu-ma, simteam cum  ma sugruma emotia, cum incep sa-mi tremure mainile si picioarele. Era prima lansare si nu stiam cum sa procedez, spaima era mai puternica decat mine.
 „Fie ce-o fi!” Mi-a spus ca pot suna la „ea” fara nici o problema. I-a povestit despre mine, despre scrierile mele si despre prietenia sincera, deosebita care s-a legat pana la urma intre noi. M-am indreptat spre telefon cu gandul incapatanat ca nu e totul pierdut. Nu puteam sa ma opresc la jumatatea drumului.* …
Dupa ce am fumat o tigara am revenit langa telefon si am sunat.
   „Alo!”. Buna ziua. Va rog, daca nu deranjez, as vrea sa vorbesc cu B…, ma numesc A.
   „Da!” il voi anunta indata… La telefon era o voce feminina, suava ce se dorea a fi amabila, dar iritarea facea ca unele note sa fie  usor mai stridente decat altele.
Am incercat sa fiu cat mai scurta si mai distanta asa cum se straduia si el… A ramas sa discutam dimineata cateva aspecte privind lansarea si spiciul ce avea nevoie de unele imbunatatiri. Ce mai era de spus?
Am reflectat mult la „noua situatie” care mi-a smuls parca aripile si linistea. Somnul imi pierise in ultima vreme. Ma chinuiam zadarnic sa asez geana peste geana. Cuvintele lui mi se strecurau in suflet ca un ecou dureros: „Crezi ca stii ce vrei cu adevarat?” Nu! Nu trebuia sa ma gandesc la un „cer pe care nu voi reusi sa-l ating niciodata cu mana” daca doream sa mai gasesc blandetea diminetilor de alta data… Cine stie?!
Am adormit tarziu. Visul m-a aruncat, undeva, pe o strada intunecoasa ce ducea spre o fundatura sumbra. In urma mea auzeam zgomotele ritmice a unui baston ce pipaia… Am intors capul si am zarit chipul fantomatic al unui orb ce cauta o iesire… M-am trezit inspaimantata ratacind cu privirea prin odaia in care – lumina difuza a veiozei se rasfrangea cu blandete asupra lucrurilor din jur.
Inauntru fiintei mele se cuibarise teama ----------
Dimineata, m-am trezit ceva mai devreme, si inca buimaca dupa cosmarul ce m-a bantuit, am deschis fereastra pentru a ma inviora putin. Ce feerie! Copacul era impodobit cu o broderie alba de fulgi stralucitori. Ningea ca intr-un vis. Fulgii se roteau intr-un dans alb, fascinant, apoi se asterneau tacuti pe stratul ce depasea 15-20 cm.
   „Se anunta o zi minunata!” mi-am spus in gand… am inspirat adanc albul pur al fulgilor de nea si, dintr-o data mi s-a parut cum totul se lumineaza in jur. Am privit ceasul. Era trecut de ora 9.00.
   „Da!” pot suna… pentru a pune la punct unele aspecte legate de lansare.
   „Alo!”. Buna dimineata. Fiti draguta, am stabilit ieri cu B. sa revin cu un telefon… Sunteti buna sa-l anuntati?
   „Regret, stimata duduie!” nu pot sa-l anunt deoarece… B. a decedat asta noapte in somn…
Un raspuns scurt, rece si plin de dusmanie. Am paralizat in primul moment si nu am putut asimila informatia cruda pe care o primeam… Am refacut numarul.
   „Alo!”. Ma scuzati! poate am format din greseala in alta parte…
   „N-ai gresit, draga!”. Acesta este adevarul…
   „Nu se poate!” Si am inceput sa plang in hohote, repetand continuu „nu se poate”, „nu este adevarat”… e o farsa! Si plansul devenea din ce in ce mai dureros, mai strident, mai isteric…
„Linisteste-te, duduie!”. Putina cumpatare nu ti-ar dauna. Te rog, vorbeste cu pastorul. Si tonul vocii „ei” a devenit brusc agresiv, veninos… Abia cand am auzit vocea blanda, duhovniceasca a pastorului care incerca sa ma tempereze – si sa ma faca sa inteleg ca totul este efemer pe acest pamant si ca B. a fost „chemat la dreapta Creatorului” – abia atunci am realizat „marea pierdere”, definitiva si fara loc pentru speranta… Simteam cum fortele raului ma pandeau – asteptand momentul sa puna stapanire pe sufletul meu fragil - ce devenise vulnerabil si neconsolat. O zi a infrangerii!*
   O zi in care toate muzicile au trebuit sa taca. Doar furtuna putea sa se dezlantuie linistita sub ploaia de lacrimi si intrebari. Sfarsitul nu va oferi niciodata, cea mai gingasa imbratisare. Dimpotriva. Iti va flutura prin fata ochilor un drapel zdrentuit pe care vei distinge – intr-o lumina crepusculara – semnele invinsului.
Si, gandindu-ma la acest adevar nemilos, am simtit cum o „iarna” se cuibareste in mine, cum fiecare particica a corpului incepe sa-mi inghete… culminand cu sufletul ce nu putea sa accepte… Dupa cateva minute de la primirea neasteptatei vesti… imi clantaneau dintii in gura, fiind nevoita sa ma ghemuiesc sub plapuma pentru a scapa de acel „delirum” ---
Plangeam cu lacrimi amare si muscam din perna, repetandu-mi ca este o gluma stupida, o nedreptate pentru care voi cere socoteala…
Am adormit cu dorinta sa nu ma mai trezesc decat, intr-o dupa-amiaza blanda de toamna, stand la povesti cu B. pe bancuta din fata casei parintesti. Doar mi-a promis… ca o sa vina sa culegem struguri si, mai apoi, seara sa ne gaseasca admirand impreuna – amurgul incarcat de taine….

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a3081-Ultima-toamna….aspx