ROMAN FOILETON ; ZBOR PRIN CEATA

Pavel PELIN

INSEMNARI DIN VIATA ARTISTILOR

BASARABENI

Purtati-va frumos cu actorii.

Hamlet

PORNI LUCEAFARUL

(Continuare din editia numarul 993)

Impodobita pe frontispiciu cu blazonul familiei, Casa Krupenski era situata in randul altor edificii, mai vechi si mai noi, cu un continut istoric si cultural bogat. Arhitectura lor pastra influente de la Viena si Moscova, Paris, Atena si Constantinopol, demonstrand existenta unei societati cosmopolite, vorbitoare de mai multe limbi. Pe langa graiul moldovenilor, pe strazile targului auzeai rusa, greaca, franceza, germana, tatareasca, turca, armeana, bulgara, ivritul si alte limbi reprezentand un conglomerat de etnii care, in ciuda tuturor razboaielor ce se abateau din cand in cand asupra acestor locuri de la rascrucea dintre lumi, reusisera sa identifice formula unei convietuiri pasnice si, principalul, reciproc avantajoase mai ales prin inflorirea comertului intern si extern.

Astazi Casa Krupenski nu mai exista. Dupa ce a supravietuit tuturor bombardamentelor celui de-al Doilea Razboi Mondial, edificiul a fost cedat Institutului Pedagogic, pe urma Universitatii de Stat, apoi Institutului Politehnic. In urma cutremurului din anul 1977, cladirea a fost grav avariata. A rezistat, insa, si acestui cataclism, demonstrand o vitalitate uimitoare. Toate, insa, au si un capat. In 2002, edificiul a fost ascuns de ochii lumii dupa un gard inalt de scanduri, pe care era prins in scoabe un panou cu denumirea "Compania Triada". Nestiind ce mai inseamna si asta, chisinauienii se intrebau cu mirare daca nu cumva noile autoritati si-au pus de gand sa restaureze cunoscutul conac, declarat inca de autoritatile sovietice monument de istorie si arhitectura de importanta nationala. In 2003, insa, cladirea a fost demolata. In decursul anilor ce au urmat, din groapa de dupa gard a inceput a creste scheletul unui imobil cu mai multe etaje, urat si lipsit de personalitate, constructia caruia n-a fost finalizata pana in zilele noastre. Asa a disparut pe de fata pamantului Casa Krupenski.

Printr-o lege nescrisa, locurile pe unde le place sa rataceasca marilor creatori se transmit din veac in veac. Ceva mai sus de colina „puskinista", in mahalaua Posta Veche, populata de comunitatea pestrita, plina de cantece si dansuri, a romilor basarabeni, uneori isi facea aparitia o alta autoritate a lumii artistice, poetul, regizorul si scenaristul de film Emil Loteanu. Ca si Puskin in alt secol, Emil Loteanu trata cu interes si simpatie tiganimea, intuind in ea destinderea care ii lipsea. In cadrul unei discutii la Uniunea Cineastilor a proiectului unui spectacol muzical dupa povestea „Ivan Turbinca" de Ion Creanga, prelungi o linie de subiect in stilul sleahtei de cersetori din Opera de trei parale de Bertolt Brecht, reproducand umanitatea bogata in tipaje romantico-dramatice de la Posta Veche. Ratacirile sale repetate pe aceste locuri uneori expirau cu descoperirea unor talente veritabile. Astfel, in capatul unei promenade, pe o banca la oprirea troleibuzului, a dat peste Svetlana Toma, o eleva de 16 ani, viitoarea interpreta a tigancii Rada din filmul „Satra".

Personalitate complexa, cu un temperament vulcanic, dependent de o meserie legata de cheltuieli enorme, Emil Loteanu avea nevoie de contributia demnitarilor de inalt rang, desi rostul lor practic, mai ales in anii „perestroicei" gorbacioviste, s-a redus la o suita de promisiuni neonorate. Mi-a vorbit indelung pe aceasta tema la intrarea in blocul administrativ al stadionului central, unde urma sa se desfasoare intalnirea unei echipe de evanghelisti din SUA cu adeptii din Chisinau ai acestei confesiuni. La intalnire, mediata de mine in calitatea de consilier prezidential si la care urma sa participe si bardul american Villy Tokareff, acceptase sa asiste Petru Lucinschi, presedintele Republicii Moldova. In speranta obtinerii unei sustineri din partea sefului statului, Emil Loteanu, care lucra la proiectul unui film despre Maria Cebotari, reclama reticenta cu care era tratat de sponsorul lucrarii, unul din cei mai influenti agenti economici din Republica Moldova. Avand anumite responsabilitati legate de prezenta presedintelui pe stadion, am refuzat cu delicatete propunerea de a fi prezentat cantaretului disident, cu care Emil Loteanu se cunostea inca din anii cand locuisera impreuna la Moscova. Ne-am luat ramas bun. Lasandu-ma cu impresia ca trata deja ca utopic proiectul filmului, regizorul disparu in interiorul cladirii. Golul dezolant al usii ramase deschisa va starui un timp in urma sa.

Abordarea pasagera a subiectului legat de destinul nefericitei soliste, care traise, ca si Eminescu, doar 38 de ani, nu a ramas fara urmari. Reabordand cazul mai tarziu, cand regizorul, suparat pe toata lumea, abandonase Moldova cuprinsa de euforia primilor ani de independenta si se stabilise din nou la Moscova, in timpul unei discutii cu sotia presedintelui, admiratoare a filmelor sale, am aflat ca, in pofida inaltului post, seful statului nu dispunea de parghii suficiente pentru a influenta asupra agentilor economici. Totodata, Antonina Lucinschi regreta faptul ca cineva iroseste sume enorme pe niste filme proaste si trata compatimitor soarta tot mai dramatica a cineastului, care se zbatea intre Chisinau, Moscova si Los-Angeles. Serata comemorativa Emil Loteanu la 70 de ani, convocata la 6 noiembrie 2006 in sala arendata de Uniunea Cineastilor a Cinematografului „Biruinta", se va desfasura sub privirea detasata, ca si la momentul discutiei de langa stadion, a omagiatului. Reprezentat deasupra scenei printr-o fotografie din perioada cand lucra la filmul Lautarii, sesizai o deosebire intre straduinta vorbitorilor de a se reproduce mai mult pe sine si privirea sa grea, fixandu-te din fotografie cu un fel de a nu te vedea de dupa paravanul propriilor ganduri.

Contemplata de la departarea zilelor noastre, epoca de atunci, supranumita „saizecista", palpita de evenimente si oameni inseninati de chemarea energiilor zavorate in taceri stresante. Dincolo de toate, a fost epoca vagabondajului intelectualitatii, la propriu si la figurat. Cineva tot timpul fugea undeva, inclusiv, ca actorul pelerin Dumitru Fusu, de sine insusi. Politologii vor selecta pentru aceste vremuri definitii pe cat de categorice, pe atat de amfibologice: totalitarism si stagnare. Paradoxul situatiei consta, insa, in faptul ca de totalitarism se fugea chiar in epicentrul acestuia, la Moscova. Acolo te simteai mai liber, iar stagnarea avea alt continut decat cel de la periferiile necuprinsei tari. Prozatorul si dramaturgul Ion Druta, pictorii Mihai Tarus si Mihai Betianu, compozitorul Eugen Doga, regizorul Ion Ungureanu, alte personalitati sau simpli liber-cugetatori, in perioade diferite si cu un grad diferit de motivatie au luat drumul Moscovei. Primul „fugar" a fost Ion Druta. Cazul este descris de autor in revista „Drujba Narodov" nr.1 (1999), cu un titlu conceput la persoana a treia: „Cand, cum si de ce a plecat Druta din Moldova". Reproducem, in traducere libera, un mic fragment, remarcabil prin atmosfera sa cehoviana, de parca autorul ar fi fost una dintre cele „trei surori": „Mi-e teama ca dupa congresul scriitorilor, multe se vor schimba in rau aici. Referitor la mine, pot spune ca pentru a-mi salva prietenii din Chisinau si a nu-i expune unor eventuale represalii, voi fi nevoit sa trec definitiv cu traiul la Moscova. O spun fara obida, fara a ameninta pe cineva, ci cu un presentiment radios, deoarece adevarata patrie a artistului este taramul pe care da rod spiritul sau. Plec la Moscova, pentru ca numai la Moscova, moldovenii si Moldova, istoria si cultura lor specifica sunt pretuite cu adevarat". Trimiterea de la inceputul citatului vizeaza congresul din octombrie 1965 al Uniunii Scriitorilor din Moldova, de la tribuna caruia Ion Druta a propus trecerea limbii moldovenesti la grafia latina. In consecinta, congresul va fi calificat de catre CC al PCM drept manifestare nationalista, iar scriitorul va fi nevoit sa paraseasca Moldova pentru totdeauna.

Va urma

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a2973-ROMAN-FOILETON-ZBOR-PRIN-CEATA.aspx