Despre statul clientelar



Traim in Europa in democratie. Dupa 1989, statele din rasaritul european au adoptat, pe rand, alegerile libere, pluralismul politic, parlamentarismul, tripartitia puterilor. Statul de drept a fost reinstalat.
Intre timp, in unele tari din Europa Centrala si Rasariteana s-a inregistrat o evolutie aparte, pe langa evolutia din Europa Occidentala. In vest, statul de drept a tins sa devina - asa cum ne arata analizele facute de la Habermas la Manent si Innerarity - un stat administrativ: statul si partidele politice sunt angajate mai putin la implementarea de valori specifice (libertati largite pentru cetateni, dreptate etc.), cat la administrarea fara convulsii a societatii. Aparent, complexitatea problemelor a covarsit preocuparea pentru valori. Guvernanta, care a dat rezultate in marile corporatii economice, este acum aplicata sistemului politic: acesta tinde sa functioneze difuzand deciziile, dar ajunge sa anonimizeze raspunderea. In loc sa pastreze reprezentarea politica si controlul cetatenesc al deciziilor, statul intra in miscari aleatorii, la care preseaza grupuri organizate ad hoc.
In multe parti din Europa Centrala si Rasariteana evolutia a trecut dincoace de statul de drept si chiar de statul administrativ. In anumite tari, de pilda, in 2011, s-a restrans libertatea presei, iar in Romania s-au desfasurat alegeri parlamentare partiale cu totul originale pe continent (cu pungi de produse alimentare pentru saraci, poze ale candidatului care asigura produsele, stampila "sfintit" pusa pe carti postale ale aceluia etc.), intr-un efort de prezervare a unei puteri incapabile sa rezolve probleme. In Romania, s-a trecut la "statul clientelar" - acel stat in care politica este desfasurata in asa fel incat sa se satisfaca clientela de care este nevoie pentru a intretine sistemul. Politica nu mai este orientata spre administrarea eficace in serviciul cetatenilor (autoritatilor lipsindu-le competenta de care este nevoie) si nu se mai intereseaza de valorile de baza (extinderea libertatii cetatenilor, asigurarea justitiei, bunastarea generala etc.), care sunt socotite pentru muzeu.
"Statul clientelar" este insotit in Romania de patologii sesizabile.
El se "guverneaza prin antagonizarea" grupurilor (angajati contra patroni, tineri impotriva varstnicilor, parinti contra dascali, intreprinzatori contra bugetari etc.). "Fuga de raspundere" (aruncarea vinei mereu pe altii - "criza mondiala", liderii occidentali, cei "douazeci de ani anteriori" etc.) este endemica. Statul sta sub o "presedintie africana" (ca sa folosim un termen din dreptul constitutional) - un presedinte care demanteleaza partide spre a-si asigura o majoritate aritmetica ce functioneaza fara a mai discuta legi, care trec, cu greseli cu tot, printr-un parlament paralizat. Presedintele este aparat in fata criticilor (si a poporului propriu) de un "sistem pretorian", compus din activisti nepregatiti, intelectuali ratati, ziaristi obedienti, care repeta in varianta romaneasca cunoscutul dicton al anilor douazeci "Il Duce ha sempre ragione". Statul devine "stat tunisian", adica un stat care (asa cum se observa in anchetarea vamesilor) aduna si transfera resurse, in mod ilegal, de jos in sus, cat mai sus, unde se aduna pentru scopuri private.
Se fraudeaza pe larg resursele sub aparenta unei legalitati "originale". Se exercita "uzurpari legislative" (cum este privarea de anumite drepturi a pensionarilor sau fortarea la pensionare a intelectualilor incomozi) si "uzurpare constitutionala" (precum abolirea unei camere a parlamentului). "Interesul public" este confundat vadit cu interesul unor grupuri ce se dau drept public. Ceea ce-i intereseaza pe cei care sunt in functii in acest moment este ca anumite grupuri sa fie cultivate la ocazii (de pilda, saracii satelor, romii marilor orase, nevoiasii) cu pungi cu alimente sau in mod permanent (precum activistii docili din provincie) cu concesionari de la stat, favorizari la plasarea rutelor de autostrazi, incredintari directe de lucrari etc.
Nu intamplator, publicatia The Economist scria de "deciziile spasmodice" ce se iau in conducerea de la Bucuresti, iar un demnitar strain aflat in vizita in capitala a lasat in urma o reflectie amara: "Tara intrata pe mana nepriceputilor".
Asa stand lucrurile, se mai poate pune problema adevarului in democratie? Experienta Neamt -Pinalti - care a aratat Europei si lumii ca se pot castiga alegeri parlamentare prin pungi cu alimente, poze cu candidatul ce da cadouri si cu stampila "sfintit", amenintarea unor primari din opozitie - ne obliga sa ne intrebam: mai are de-a face democratia cu adevarul?
Cum se pune, de fapt, problema adevarului in democratie? Punerea este multipla. Exista democratie - adica destul de multi oameni iau deciziile (fata de sistemul unipersonal si de omnicratie)? Exista proceduri lamurite de decizie? Se aplica regula majoritatii? Este luata in seama argumentarea valida a minoritatii? Sunt alternative reale, delimitate, in dezbatere? Au cetatenii drepturi asigurate? Alternativele supuse alegerii sunt formulate fara restrictii? Alegerea s-a facut cu argumente sau sub presiune ori prin mituire? Solutia imbratisata sta pe suportul adevarului sau doar al votului manipulat al unei majoritati? Sunt problemele aparute tratate in mod onest si profesional?

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a2782-Despre-statul-clientelar.aspx