EMINESCU MENTOR SPIRITUAL AL LUI NICOLAE IORGA




Luna iunie nu este doar arealul temporal peste care domneste auroral simbolul eminescian. Multi uita, din pacate, ca in iunie s-a nascut  -  cu 140 de ani in urma, tot la Botosani, un titan al gandirii si faptei culturale romanesti, Nicolae Iorga.
               
Reamintindu-ne de el cu prilejul acestei rotunde aniversari, e momentul potrivit sa relevam si ca el este cel care, printre primii, intuieste anvergura universala si valentele mai largi decat cele poetice ale lui Eminescu si care are, dintru inceput, revelatia fascinatiei muzicale a verbului sau, fiind coplesit de „puternicele acorduri de orga religioasa pentru marile sfasieri de suflet”, aflate intr-un puternic contrast cu „mirajul elegant” al „bunei si surazatoarei poezii a lui Alecsandri”. Rememorand drumul parcurs in tineretea sa catre apropierea de Eminescu, Iorga isi aminteste cum, fiind elev la Liceul Laurian din Botosani (deci iata care este toposul-matrix al amandurora!) prin 1886, a aflat de la un coleg mai mare, „mai barbat”, deci mai apt de percepe mesajul eminescian, ca a aparut „o noua evanghelie pentru tineret”. Curios, citeste in vacanta Almanahul Romania juna de la Viena unde aparuse Luceafarul. Impactul acestei intalniri este descris in amintirile sale cu mare sinceritate: „intii n-am inteles mare lucru, pe urma am fost sedus de muzica, de la muzica am trecut la fond”, fapt  comparat de marele istoric, geaman poetului prin anvergura personalitatii sale proteice, cu „o coborare a Duhului Sfant, care nu alege pe acei asupra carora se coboara”. Ceea ce a facut ca intalnirea cu spiritul eminescian, revelat mai intai pe cale muzicala, sa fie una decisiva, fundamentala, formatoare pentru toata viata sa: „cand am intrat in Universitate eram eminescian”.  

Armonia profunda a versului ales l-a urmarit toata viata, seducandu-l cu muzica sa incantatorie. O ciudata coincidenta face ca unul dintre  ultimele articole ale lui Iorga despre Eminescu, subiect despre care a scris substantial, fiind unul dintre primii si cei mai eficienti ambasadori ai personalitatii sale in lume, sa poarte titlul „Poesie si musica”, prilej de-a observa discrepanta ce se manifesta uneori, pleonastic si chiar fals, deformator, atunci cind se incearca punerea pe note a versului eminescian, cel  ce are “un farmec care e insusi muzica si care ajunge singur”[1].
         
In ce ne priveste, am primit cu mare incantare aceste marturisiri care veneau sa confirme cu asupra de masura concluziile pe care am incercat sa le relev in cartea intitulata Eminescu de la muzica poeziei la poezia muzicii, si anume ca muzica n-a fost pentru Eminescu doar un hobby sau un violon d’Ingres ori un capriciu trecator, ci o componenta structurala, ontologica, a fiintei sale si implicit a poeziei sale, concluzia la care m-au ajutat sa ajung numerosi alti exegeti ai lui Eminescu precum Vianu, Ibraileanu, M. Dragomirescu, Rosa del Conte, Caracostea, Calinescu, Edgar Papu, Ioana Em. Petrescu, Svetlana Paleologu Matta, doamna Zoe Dumitrescu Busulenga s.a., personalitati  de patrimoniu ale  eminescologiei, drept care am gasit curajul de a merge mai departe si de-a reconstitui repertoriul muzical cantat de Eminescu. Si de-a conchide ca un poet care si canta el insusi innobileaza insasi muzica si indeplineste dezideratul pitagoreic al poetului filozof ales de zei sa transmita memoria sacra. Dar atunci, la 1886, Iorga era primul care realiza acest lucru fundamental, aceasta taina aproape sacra, daca tot invoca revelarea mesianica a Duhului Sfant, ca o comparatie aflata cel mai la indemana.
Si mai tarziu Iorga avea sa pastreze raportarea la elemente muzicale ca aflate cel mai aproape de ceea ce dorea sa comunice: „Poezia lui Eminescu are in complexitatea ei caracterul unei simfonii sau al unei vaste creatii pentru scena lirica in care notele cele mai disparate se unesc ca intr-o opera wagneriana”. Asadar prima intalnire a celor doua genii, intamplator (?) venite pe lume la Botosani a fost cu certitudine un act de fascinatie.
A urmat apoi etapa urmatoare de cuminecare si aprofundare prin lectura nou aparutului volum, editia priceps Maiorescu, a poeziilor sale, pe care si el, ca si atatia alti liceeni, o citeau infiorati in noptile internatului, faptul constituindu-se intr-o mutatie cruciala – „o revolutie”,  spune el - in fluxul formator al psihologiei si personalitatii acelor tineri, a lui Iorga, ca spirit afin,  in primul rand. A fost, de fapt, stabilirea unui jalon existential de altitudine, un standard al idealului catre care Iorga avea sa priveasca toata bogata sa existenta, niciodata coborand mai jos de acest standard inalt  al gandului si faptei. Cum nu se putea altfel, aceea a fost si etapa unor incercari poetice proprii, efemere,  aflate desigur sub tutela lui Eminescu.

Apoi a urmat o alta treapta de apropiere in profunzime de universul eminescian de care a ramas mereu fascinat: capacitatea lui Eminescu de-a reinvia trecutul „cu o putere de intuitie a unei firi bine inzestrate” fenomen ce credem ca a contribuit decisiv la aflarea propriului sau drum aurit in istoria noastra framantata. Descinderile sale in acel trecut au avut ca model  de urmat, daca vreti, dupa principiul actual numit „know how”, pasiunea lui Eminescu pentru a trai literalmente in trecut, ca intr-un refugiu, in taramuri compensatorii cum le numea subtila exegeta Ioana Em. Petrescu. La fel ca Eminescu, Iorga avea sa stie a locui literalmente in acele vremi pe care le invia prin scrisul sau.
Iorga s-a straduit mereu sa-l inteleaga pe Eminescu cat mai profund, n-a epuizat niciodata acest tezaur, dorind sa-l reveleze si altora. Din acest punct de vedere il putem considera unul dintre pionierii eminescologiei,  dar mai ales se pare  ca a fost primul care a avut revelatia complexitatii eminesciene, numindu-l pe Eminescu „expresia integrala a sufletului romanesc” . Un rol de importanta prioritate ii revine lui Iorga in privinta utilizarii mostenirii eminesciene, el fiind  acela care a afirmat ca orice cuvant al lui Eminescu trebuie publicat: „orice a rezultat din necontenita activitate a acestui suflet ales merita sa fie cunoscut”, luand seama la faptul ca Eminescu, desi n-a publicat paginile ramase in manuscris, „dar nici nu le-a distrus, caci stia bine ca sunt in ele diamante care asteapta numai ceva mai multa taietura pentru a straluci deplin.”  Cei ce cunosc arealul eminescolgiei stiu ca din acest punct de vedere el a intemeiat astfel o cale de conduita, la antipodul careia s-a situat, de pilda, G. Ibraileanu (si el aflat acum in anul 140 de la nastere!), cel care a condamnat cu indignare pana si fapta lui Maiorescu de-a fi incredintat Academiei manuscrisele eminesciene pe care mai bine le incuia „domnia sa cu sapte lacate”. Si tot el avea sa exclame la aflarea valorilor cuprinse in postume: „Un nou Eminescu aparu: minte setoasa de a sti, suflet doritor de a se impartasi altora, inima revarsandu-se in bunatate, ochi puternici tintind necontent idealul” (1903). Azi cand generatii de oameni ai spiritului au trudit pe buchea eminesciana si au adus dupa mai mult de un secol, la lumina scrisul sau integral, mai apoi, prin stradania lui Noica si acum, prin demersul acad. Eugen Simion, chiar si imaginea acestuia, vedem ca intuitia lui Iorga a fost cea corecta si pe acel drum avea sa mearga viitorimea.
Preocuparea lui Iorga pentru revelarea si propagarea operei si personalitatii eminesciene nu lipseste nici din marile sale intreprinderi, din cursurile sale universitare, din marile sale sinteze de istorie, din Istoria literaturii romane editia din 1925,  si, desigur din Istoria literaturii romanesti contemporane si multe altele.
Aprofundarea empatiei eminesciene a lui Iorga avea sa aduca noi valente, urmand depasirea etapei de fascinatie a versului, a imaginatiei sale poetice si aduncand preemptiunea laturii de constiinta civica si nationala. Am afirmat in studiile noastre ideea existentei unui metru etalon al existentei ideale pe care il avea Eminescu in cugetul sau, fata de care raporta realul, dar nu se oprea la atat ci incerca sa micsoreze distanta fata de ideal, una dintre  manifestari fiind lupta pentru destinul optim al natiunii sale, componeneta structurala a constiintei si a faptei sale pentru care intreaga sa gazetarie sta marturie. Ei bine, e limpede ca si acest model a fost preluat, constient sau doar intuitiv, de catre Iorga cel care avea sa fie numit  „Apostolul Neamului” si sa devina omul providential al Marii Uniri. Unul dintre cei pe care i-am numit - preluand sintagma altcuiva - “oameni ai energiilor luminate” de la Botosani (la care se refera in principal lucrarea noastra Arcade septentrionale), de asta data Emil Diaconescu, il numeste pe Iorga in paginile Junimii Moldovei de Nord „cel mai stralucit ostas al cugetarii romanesti, care mai mult decat oricare altul ni-a pregatit cu mandra lui viata de vitejeasca lupta pentru ceasul acesta”. Altadata institutorul C. Iordachescu, autorul acestei sintagme, povesteste intr-un numar din 1919, in aceeasi publicatie  in articolul Colaboratorii intregirii neamului, cum Iorga „a semanat pretutindeni in calatoriile sale prin toate regiunile romanesti, inflacaratele sale credinte” prin acele cuvinte pe care romani de peste hotare „le sorbeau cu nesatiu”, rostite cu „acea elocinta si libertate de cuget care sunt pecetea geniului sau, subjugator de suflete”.

Dar sufletul lui Iorga a fost mai intai de toate subjugat de Eminescu, de la care a preluat misiunea pe care a dus-o atat de stralucit la indeplinire. El spunea despre gazetarul Eminescu ca nu scria pentru paine, facandu-si ras de cei ce i-o dadeau cu o cumpana prea mica, ci din caldura adevarata a unui suflet ce voia sa faca bine nu sie insusi… ci neamului intreg. In acest punct este vizibila si influenta unei idei de forta din gandirea eminesciana in acea conceptie-fanion a lui Nicolae Iorga despre „ridicarea prin cultura” si iluminare, care vizeaza in mod sintetic ajungerea la unitate nationala prin  cultura organica, ceea ce, s-a spus pe buna dreptate, a fost un obiectiv esential din programul energetist de inspiratie pur autohtona al lui Iorga.
   
La fel, este de necontestat si faptul ca  teatrul lui Eminescu, fata de care Iorga si-a exercitat si calitatile de istoric literar cautandu-i originile, a exercitat de asemeni o adevarata fascinatie asupra istoricului, el reveland in mai multe randuri si rolul pe care l-a jucat in formarea constiintei nationale „teatrul vagabond” adica turneele teatrale ce strabateau tara care, precum stim, l-au fascinat si l-au rapit irepresibil pe adolescentul Mihai. Este neindoios ca propria chemare de-a scrie teatru istoric are la baza admiratia sa pentru dramaturgia eminesciana care l-a inspirat fara indoiala. Ceea ce se stie mai putin este faptul ca acest teatru pe care majoritatea covarsitoare a cunoscatorilor l-au considerat mereu doar un bruion dramatic fara calitatea de-a deveni teatru viu a fost reprezentat pe scena prima data, tot de catre… ati ghicit! N. Iorga. Astfel in cadrul congresului din 1939, Teatrul Ligii culturale reprezenta piesa „Lais” in traducerea elastica a lui Eminescu pe care regizorul N. Massim o gasea mai buna decat originalul lui Emil Augier! Citind dramaturgia eminesciana Iorga se entuziasmeaza de calitatea dramei Bogdan Dragos afirmand: „acest act ar putea fi reprezentat oricand”. Drama a fost  reprezentata aici, la Botosani si, dupa stiinta noastra, singurul loc unde s-a reprezentat scenic dramaturgia eminesciana este Teatrul „Mihai Eminescu” din Botosani, in doua randuri, cel de-al doilea fiind un spectacol intitulat „Intemeietorii”, montat de catre marele regizor Dan Alexandrescu de la Targu Mures. Am optat, ca director al acestui teatru, pe atunci,  pentru aceasta piesa ce reunea trei fragmente Decebal, Bogdan-Dragos si Mira, pentru a largi aria de cunoastere a operei sale cu prilejul centenarului din 1989 de organizarea caruia m-am ocupat atunci, dar si tinand seama de optiunea lui Iorga.
Neobositul si prolificul Iorga nu putea sa lipseasca dintre editorii lui Eminescu, chiar daca editia sa din 1922 nu este dintre cele de referinta. In schimb a facut tot ce-i statea in puteri pentru stimularea si popularizarea editiilor eminesciene cate au aparut in timpul vietii sale, in genere, scriind si cuvantand despre Eminescu, omul si opera, oricand avea ocazia, in comunicarile sale academice,  in lectiile tinute la Universitatea de la Valenii de Munte, in diferite discursuri, dar fara a monopoliza domeniul, ci fiind bucuros sa atraga si alte personalitati in aceasta arie, precum Caracostea sau Ion Pillat.
 O latura consistenta a acestei activitati s-a manifestat desigur si in gazetaria lui Iorga, articolele si referirile despre Eminescu fiind frecvente in publicatiile sale „Neamul romanesc”, „Semanatorul” s.a., nu o data sprijinindu-se pe rostiri si ganduri eminesciene in polemicele sale, o lista a unor asemenea articole putand constitui substanta unei considerabile antologii.
 La fel, Iorga este prezent la ceremonii si festivitati, dezveliri de busturi, precum cel de la Galati din 1911, la comemorari ale poetului, la tot felul de manifestari culturale si, nu o data, el este cel ce stimuleaza si-si  indeamna conationalii sa edifice asemenea monumente si modalitati de nemurire a amintirii poetului, peste tot  cuvantul  adaugand un nou spot de lumina asupra lui Eminescu. Iata, de pilda, articolul trimis pentru reusita numarului aniversar eminescian din 1919 al revistei „Junimea Moldovei de Nord” din Botosani (Cateva cuvinte pe care le-ati dorit), in care scrie astfel despre Eminescu: „era cel mai vast, mai sincer si mai adanc cunoscator al vietii romanesti, din tot locul si din tot timpul”, adaugand aici si considerentul cel mai de seama, in viziunea lui, pe care l-a indeplinit poetul: „prin nimic nu se arata valoarea unei generatii mai bine decat prin ceea ce intelege si pretuieste din viata sufleteasca de pana atunci, a propriului ei popor.”
Nu trebuia uitata nici activitatea sa dedicata cinstirii memoriei poetului la Ipotesti, contributia sa la adunarea de fonduri pentru ridicarea bisericii si casei memoriale, care insa, din pacate si nu din vina sa, ci a lipsei de criterii muzeografice ale acelui timp, n-a respectat structura casei originale, drept care, semnatara acestor randuri a avut mai tarziu a restructura aceasta cladire aducand-o in conformitate  cu originalul.
Dar poate cea mai remarcabila functie a lui Iorga in aceasta neobosita misiune autoasumata de-a nu lasa sa se decoloreze imaginea lui Eminescu este aceea ce-a putut fi calificata drept diplomatie culturala, el fiind un ambasador al intregii culturi romane din care Eminescu nu putea lipsi. A facut si aici tot ce era supra–omeneste sa faca, a scris si inclus in  sinteze internationale adevarate micromonografii ale lui Eminescu, in multele limbi pe care le stapanea fluent, ducand astfel faima poetului la New York ca si la Paris, la Roma sau Milano la Berlin sau Istanbul si in multele universitati unde era invitat si incununat cu titlul de doctor honoris causa. De mentionat ca „Revista scolii” de la Botosani publica un reportaj splendid semnat de Tiberiu Crudu despre  extraordinara vizita a lui Iorga in America. Sa ne amintim si ca printre cursurile tinute la Sorbona in beneficiul unui public numeros si plin de emotie, Iorga tine un curs despre Romantismul in sud-estul Europei si desigur despre Eminescu, drept cel mai important reprezentat al acestui curent in Romania, dar si cel mai inalt spirit in sud-estul Europei. Pastrand proportiile, semnatara acestor randuri a sustinut dupa multi ani, un curs despre romantismul romanesc la Universitatea de excelenta din Konstanz, Germania folosind, de asemeni prilejul, dupa modelul lui Iorga, pentru a comunica celor 250 de studenti ca in literatura romana  exista un mare poet european pe care e musai sa-l cunoasca. Dar si in cursul de cultura si civilizatie romaneasca am evocat pe cei mari ai Botosanilor: Eminescu, Enescu, Iorga, incat o tanara din Italia a exclamat ca acest oras care apare drept loc de nastere al celor trei titani e „una vera Firenze rumena”. Pe de alta parte, auzind despre uriasul numar de carti si articole semnate de Iorga si de universitati din lume care l-au omagiat si desemnat  drept doctor honoris causa, un tanar german a exclamat „aber das ist ein echt übermensch!” („dar acesta e un adevarat supraom!” trad. red.)
Va urma

Lucia OLARU NENATI
Botosani
15 iunie 2011    



-----------------------------------------------------------------
[1] N. Iorga, Eminescu, Editie ingrijita, studiu introductiv, note si bibliografie de Nicolae Liu, Eminesciana, Editura Junimea, Iasi, 1981.
poza

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a2646-EMINESCU-MENTOR-SPIRITUAL-AL-LUI-NICOLAE-IORGA.aspx