La Târgu-Mures, Monumente funerare uitate, doborâte sau disparute


                    
Revolta, indignare si multa amaraciune... Sunt sentimentele care ma incearca de o saptamana de cand ma documentez pentru acest material. Incerc sa ma stapanesc gandindu-ma sa dau totusi cuvantului expresia cea mai potrivita tiparului si nu cea pe care o simt cu adevarat in suflet. Daca nu reusesc, va rog sa ma iertati. Insa vizita in oricare cimitir al orasului - in cazul de fata cel de la Biserica de lemn si cel de la Biserica de piatra - nu este una confortabila, va asigur. Psihic si sentimental, vorbind. Te intalnesti cu vesnicia si pentru o clipa, tu, muritorul, inca in viata fiind, ai sentimentul inutilului, al desertaciunii, intr-o lume tot mai involburata si incercata de patimi comune.

Pentru unii calea spre Rai incepe de undeva mai din fata

Monumentele funerare care mai stau inca in picioare, vechi si macinate de intemperii si de vreme, cu literele sterse, abia lizibile, martori muti ai unor incrancenate vremi trecute, te privesc parca mustrator de undeva, de dincolo de timp. Generatii de luptatori pentru cauza neamului, din timpuri mai vechi sau mai noi, odihnesc acum uitati in cimitirele orasului. Li s-a stins neamul, dar s-a stins parca si bruma de respect si recunostinta patriotica si crestineasca pe care le-o datoram. Recunostinta pe care insa o clamam patriotard in discursuri publice pentru ca „da bine la popor”. Noi, cei inca vii, care ne acoperim cu vorbe. Prea multe si false. Tagore spunea ca „Recunostinta este ca o floare ce infloreste rar si se usuca repede.” Avea dreptate. Prezentul romanesc confirma adevarul celor spuse de marele intelept. Unii dintre acesti luptatori romani pentru neam, tara si cultura romaneasca, din cimitirele anterior mentionate, nu mai au nici macar monumentul funerar la capatai, caci locurile lor de veci au fost preluate sau vandute altora, probabil VIP-uri locale cu dare de mana. VIP-uri care nu s-au asezat inca intre cei drepti si care in viata fiind, isi pregatesc pios si cucernic, dar cu ceva mai multi arginti, calea spre Rai. De undeva mai din fata. Un cimitir central sau ultracentral, spre deosebire de cele doua de la marginea orasului, probabil ca le va asigura acestora si un loc ceva mai confortabil la Judecata de Apoi. Ce va sa vina pentru toti. Opinca sau vladica.

La Biserica de piatra, un monument funerar uitat...

Monumentul funerar al dr. Petru Hetco se afla in cimitirul Bisericii de piatra. Are peste 90 de ani. Este uitat si parca din ce in ce mai stingher. Mormantul acestuia a fost, se pare, cumparat de altcineva. Probabil in curand va dispare si monumentul funerar. In conceptia timpului actual, una dominant mercantila, in care totul se vinde si se cumpara, monumentul nu-si va mai justifica prezenta. Dar unde va ajunge oare acesta? Cine isi mai aduce aminte azi de dr. Petru Hetco, personaj care a insemnat ceva in istoria locala si care face parte dintr-o veche familie ardeleneasca greco-catolica, cu merite certe in istoria incercatului Ardeal. Familie care a dat tarii magistrati, profesori, militari de cariera... Acest monument ascunde o poveste tragica. In 1920, tanarul director, Petru Hetco, doborat de moartea sotiei, urmata la scurt timp de moartea surorii sale, mama a patru copii, s-a sinucis. Numeroasa familie Hetco s-a raspandit si risipit in lume. Intamplarea a facut insa ca sa dau peste un urmas al acesteia dintr-o ramura colaterala, dl. Lucian Hetco, redactor-sef al publicatiei AGERO, ce apare la Stuttgart, in Germania. Domnia sa a fost cel care, cu multa amabilitate, mi-a pus la dispozitie cateva fotografii din arhiva familiei. In 2009, Colegiul National „Alexandru Papiu Ilarian” a sarbatorit 90 de ani de existenta. Festivitate, mare pompa,discursuri, etc... Nu si-a adus insa nimeni aminte de primul ei director. Sa vina cineva si, intr-un gest simplu si firesc, sa aprinda macar o lumanare. Ce ziceti domnule director Simion Bui, parinte protopop Flavius Mihet, poate fi salvat acest monument funerar? Nu cred ca presupune un efort deosebit. Si chiar daca ar fi un efort, eu cred ca merita totusi.   

...iar la Biserica de lemn, un monument funerar doborat si un altul disparut

In cimitirul Bisericii de lemn, in privinta monumentelor funerare, lucrurile stau chiar mai rau. Daca mormantul protopopului ortodox de Targu-Mures, Partenie Trombitas, poate fi recunoscut, iar scrisul de pe piatra de mormant a acestuia, deslusit cu oarece efort, nu la fel stau lucrurile in cazul avocatului Mihail Orbanas si al negustorului Dimitrie Fagarasanu. Doua figuri locale importante ale veacului al XIX-lea, oameni care au sustinut material scoala romaneasca, au facut si alte opere caritabile si au participat activ la momentul 1848. O parte din monumentul funerar al lui Orbanas e doborat de mai multi ani la pamant si nu s-a mai invrednicit nimeni sa-l repuna pe soclu. Semn ca in curand va dispare. Probabil pe bucati, pentru ca e mai usor de instrainat. Oricum, mormantul acestuia a fost deja ocupat de ani buni.

In cazul lui Dimitrie Fagarasanu, putini mai sunt cei care stiu unde a fost candva mormantul sau. Monumentul funerar  a disparut de mai multi ani si eu personal, nu inteleg unde si mai ales de ce. Chiar nu putea fi rezemat de peretii exteriori ai bisericii asa cum am vazut ca se mai procedeaza la alte bisericii cu vechile pietre funerare, ale unor oameni remarcabili? Ce ziceti prainte protopop Sincan, s-ar putea macar ca pe viitor sa se procedeze asa? Nu de alta, dar am impresia ca nu facem altceva decat sa-i ajutam pe cei care ne vor scosi din istorie si plecati de aici, cu morminte si cruci cu tot. Daca noi, cei de azi, nu-i respectam pe mortii nostri din veac, de unde sa mai avem respect si pentru cei vii, din ziua de azi? In acest context, nu pot sa nu-mi amintesc de inspiratele cuvinte ale lui Iorga: „Nu inteligentele ne lipsesc noua (romanilor – n.a.), ci caracterele.” Iar recunostinta pe care o datoram istoriei noastre, figurilor ei remarcabile sau celor din jurul nostru care ne-au fost alaturi in momente dificile, trebuie sa recunoastem, fie ca ne place sau nu, tine totusi de un anume tip de caracter. Poate chiar de un anume etos romanesc, tot mai vizibil in ultimul timp
.   
Nicolae BALINT
www.nicolaebalint.wordpress.com

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a2626-La-T226-rgu-Mures-Monumente-funerare-uitate-dobor226-te-sau-disparute.aspx