În tara ciresului îndoliat

 


Cezar A. Mihalache

Deja ar trebui sa ne indoim ca omul chiar va mai apuca sa se autodistruga... Sunt mult prea multe semne si pare tot mai evident ca, inainte de un sfarsit scris chiar de noi, insasi mama natura ar putea pune lucrurile intr-o alta ordine. O ordine cosmica in care noi, ca pasageri intamplatori, ne indreptam implacabil spre o anumita marginire.
Japonia nu va mai fi nicicand aceeasi. Dar va renaste! Se va ridica mandra dintre ape si sfaramaturi, fie si numai pentru a-i face in ciuda naturii care a lovit-o atat de crunt.
Va renaste insa si mai puternica. Iar asta va conta enorm in examenul de supravietuire pe care pare a-l fi rezervat natura unei omeniri din ce in ce mai violente, din ce in ce mai distructive, din ce in ce mai indepartata de rostul ei.
Nu am fost in Japonia. Nu am apucat s-o vizitez inainte de cumplita drama pe care a suferit-o. Si imi este greu, avand in minte imaginea ei contemplata prin fotografiile, filmele si cartile dedicate ei, ori prin expozitiile organizate de cercurile de prietenie romano-nipone, sa o vad atat de ranita.
Ranita, dar nu ingenuncheata! Caci, tara soarelui-rasare este menita a renaste pentru a-si implini destinul. Unul care ne separa, la nivel de intelegere, civilizatiile.
E adevarat, pare ca intreaga noastra corabie planetara se scutura spre un destin inevitabil. Tremura, incercand poate sa se salveze, din toate incheieturiile faliilor, si pare a fi si mai indaratnica in incercarea de a ne azvarli de pe umerii pamanturilor sale.
Drama nipona ar trebui insa sa ne scoata din actuala stare de letargie. Ar trebui sa constituie scanteia care sa ne desprinda din amestecul de bizar si blazare in care ne complacem de prea multa vreme.
Avem tot ce ne trebuie, avem pamanturi neintinse, resurse ce nu ne forteaza la compromisuri tehnologice la limita securitatii umane. Am fost „atinsi” de natura prin vicisitudini menite mai mult „trezirii” decat indepartarii noastre de pe puntea ce ne-a fost data. Am fost loviti de dezastre naturale ce par acum biete adieri fata de ce le-a fost dat altora sa traiasca.
Am trait si traim intr-o dulce binecuvantare. Si totusi nu am realizat nici macar cat negru sub unghie fata de alte tari.
De aceea, ar trebui sa ne contopim suferintei umane din drama nipona, dar nu numai din compasiune, ci si pentru a intelege cat de importanta este linia dintre „a fi”, blazat si gata predat naturii, si acel „a fi” al aceluia ce are un cat de mic control asupra propriei sale existente.
O drama care ar trebui sa ne readuca in atentie si rolul esential al statului.
Al adevaratului stat, care se constituie intr-un catalizator al demnitatii, profesionalismului si devotamentului unor autoritati capabile sa gestioneze situatiile de criza majora. Situatii inimaginabile pentru noi, dar perfect calculate de cei ce au curajul de a privi in ochi si posibila varianta nefasta a destinului. Curajul de a privi dar mai ales altruismul de a se sacrifica pentru altii.  
Caci, oare ce poate fi mai minunat decat sa vezi, ca autoritate, ca nu doar cetatenii tai au incredere in masurile luate, ci si cetatenii altor state, unele chiar de peste mari si tari?!

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a2362-206-n-tara-ciresului-238-ndoliat.aspx