CASA PARINTEASCA NU SE VINDE*

 

Ne apropiem vertiginos de implinirea celor douazeci de ani proorociti de regretatul Brucan care, a socotit el, ca ar fi necesari schimbarii mentalitatii ramasa in urma „sobolanilor rosii". Sa-mi fie iertata cutezanta, dar este nevoie de inca pe atatia pentru a putea spune ca am scapat de gripa sovietica. Cu voia dumneavoastra, imi permit sa fiu un pic sarcastic, dar acum ne-am imbolnavit de o alta gripa, cea spaniola care, dupa cat se vede, dureaza de ceva timp, si nici gand sa ne vindecam. Bineinteles ca este o mare diferenta intre cele dopua stari asumate de romani, una a fost impusa de cizma sovietica, cealalta impusa de neputinta de a pune oameni in scaunul vladicii care cu adevarat sa vrea ceva bun pentru Romania, si va dura pana vom spune din nou „AJUNGE", si ne vom intoarce acasa. Ne mai gandim cum ne vom intoarce? Ne vedem de pe acum ce chip vom avea peste 3, 4, 5, 10 ani, dar toate vor incerca sa se ascunda in spatele imaginii de european trait... in lume!

Fiindca veni vorba de „acasa", ceea ce nu a spus politologul roman, contemporan cu doua „iepoci", una ce nu vrea sa plece, alta ce nu vrea sa vina, este desproprietarirea benevola a romanului de casa parinteasca. Daca Ceauseascu ne forta sa devenim oraseni, demoland satele si mutandu-ne la oras, acum ne-am luat lumea in cap si am plecat dincolo de zare, luand viata pe umeri si drumu-n picioare pentru a deveni... europeni. Dupa 25-30 de ani de comunism, si lancezeala politica de dupa asazisa cadere a imperiului comunist, termenul de „ACASA" a devenit incert, cei ajunsi la o varsta isi mai pipaie fotografiile de familie, iar copiii lor se gandesc cum izbucneau cand... venea lumina! Opera lui Ceausescu de a incuia casele si a pleca la oras a fost dusa mai departe de noi, incuindu-le la plecarea in lume.

„Casa parinteasca nu se vinde", spune un cantec pe versurile lui Grigore Vieru, aici sunt radacinile noastre si oricat de falnici am fi in lume, fara ele ne bate vantul, nu mai avem de ce ne anina privirea cand suntem singuri cu noi insine, nu mai avem la ce spune... acasa! Copiii nostri, desi nu au cunoscut simtul proprietatii, nici noi nu l-am prea avut, sunt mai realisti, cand sunt mici-din curiozitate, cand sunt mari-din necesitate.

Cu ani in urma am facut si eu greseala asta, am vandut doua pogoane de pamant, mostenire dupa razboi de la tata. Ei bine, baiatul meu, desi avea 6-7 ani, mi-a zis ca de ce l-am vandut, avea si el acolo un petic de... tara. Nu stiu ce putea sa faca el din acel pamant, dar am realizat ca am gresit fata de el, daca tata nu l-a vandut inainte de a-l „trece" la colectiv, eu, cand nu mai mi-l fura nimeni... am cautat sa scap de el!

Anii au trecut, baiatul a devenit un barbat adevarat si nu-mi mai pune acele intrebari... Intorcand un pic oglinda si stergandu-i laturile de praf si de aburii oftatului, ma gandesc cate case sunt goale, parasite, doar in grija vecinilor. Indiferent daca au prispa sau balcon, ele nu trebuie vandute pentru nicio vila din lume.

Acasa ramane locul unde ti s-au nascut copiii, celelalte facute dupa aceea sunt doar locuri unde incercam sa ne simtim bine, dar nu totdeauna reusim.

———————————————————————————-

*Din volumul „Noaptea strugurilor amari"

Marin TRASCA

noiembrie 2010

Madrid, Spania

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a2064-CASA-PARINTEASCA-NU-SE-VINDE.aspx