Fata nevazuta a Bisericii

„Zgomotul nu face bine, iar binele nu face zgomot”. Asa spune un proverb persan. Dar, ce ne facem atunci cand, in toata presa si in viata de zi cu zi, tot ce auzim este ca „Biserica e o institutie care consuma banii nostri, fara a lasa nimic bun in urma”? Parca ne vine sa trecem un pic peste indemnul Evangheliei, de a nu sti stanga ce face dreapta si de a asterne pe hartie doar o frantura a ceea ce traim zilnic noi, Biserica. Da, pentru ca noi – la un loc, cler si popor, toti cei care ne impartasim dintr-un singur Potir – suntem Biserica cea vie, in care Duhul Sfant pulseaza viata.
 Traim bucuria sarbatorilor Nasterii in lume a Mantuitorului Iisus Hristos. Totul se umple de lumina si bucurie pentru evenimentul care a schimbat istoria lumii. Marea veste ne este adusa dincolo de pragul casei, de catre vestitorii minunii de la Betleem. Icoana sfintei Nasteri poarta cu sine o farama din sfintenia, simplitatea, dar si din binecuvantarea Mantuitorului Iisus Hristos, Cel care a preferat fanul si ieslea, in locul palatului si al confortului.
In tot acest context, plin de caldura sufleteasca, singurul subiect de interes prezentat de sursele informatice ramane „vizita interesata a preotului, cu ocazia Craciunului”. Nu sustin ca nu exista cazuri in care se intampla sa fie asa. Insa, vreau sa zugravesc si un alt tablou – o fata nevazuta a Bisericii. O fata care este trecuta cu vederea – poate si din dorinta Bisericii de a ramane nestiuta, o Liturghie tacuta si smerita, o Liturghie personala si sfanta.
Nu voi reda aici statistica sociala a Patriarhiei Romane pentru anul 2014 care este, de altfel, impresionata. De multe ori, s-a acuzat ca Biserica nu este o institutie viabila din punct de vedere social. Nu stiu sa raspund, dar stiu ca se fac eforturi considerabile ca semenilor nostri sa le fie mai bine.
Stiu insa, foarte bine, altceva: ca traiesc in mijlocul unei Biserici vii! Argumente? Duminica aceasta, la biserica a venit o femeie in varsta, cu o sacosa pe care abia o taraia. „Au sosit ajutoarele de la Uniunea Europeana. Eu mai am, dar poate altul nu are. Sa se bucure si acela, caci si la el este Craciun!”, a spus femeia, cu ochii plini de lacrimi! Asta numesc eu Biserica vie! Biserica este acolo unde comunitatea euharistica, a celor care se aduna in jurul Sfantului Potir, la initiativa preotului zice un „DA” hotarat, atunci cand necazul loveste pe un frate. Indiferent de religie sau nationalitate, am vazut parohii care au ridicat doar in cateva zile casele incendiate ale ortodocsilor, dar si ale penticostalilor, fara a se pune o anumita conditie.
Atunci cand omul se afla in necaz – i-a ars casa, i s-a imbolnavit rau vita sau a cazut in alta nenorocire, preotul si comunitatea nu au asteptat sa fie chemati, ci de indata au fost acolo! „Cum sa ma duc eu la ei? La familia X!?” sau „Pai, daca nu vin la biserica, eu ce sa le fac?”… Nu asa a fost pusa problema! Ajutam si atat!
Desi institutiile sociale ale statului fac eforturi pentru ajutorarea celor aflati in nevoi, acestea sunt insuficiente. Completeaza Biserica. De ce? Pentru ca, de cele mai multe ori, preotul intra acolo unde asistentul social nu exista, nu are acces ori nu are curajul sa intre. Mai ales in lumea satului, acolo unde mai sunt doar cativa batrani, statul si-a retras toate institutiile. Cine a ramas? Preotul si familia sa! Invatatorul dispare, profesorii au plecat spre centre mai mari, medicul nu mai este, postasul mai vine de doua ori pe saptamana, insa parintele ramane acolo. Fara a fi recompensat de nimeni, preotul, pe langa duhovnicie, sfatuire, indrumare, liturghisire este stalpul comunitatii. Daca se iveste un caz grav de boala, crestinul bate la poarta parintelui… care-l ia in masina si-l duce la spital. Parintele este farmacistul de serviciu, face cumparaturi pentru jumatate de parohie, livreaza si pachete, ba mai plateste si facturi. Cauta solutii, face anchete sociale, face meditatii pentru elevii din familii cu posibilitati financiare reduse, se ocupa de hainutele si de mancarea multora, toate in liniste. O masa calda, o haina si o vorba buna au facut pe multi copii sa isi continue studiile – pentru ca parintele pe copiii satului ii  iubeste tot asa de mult, cum isi iubeste proprii copii. O picatura din oceanul de nevoi! Cea mai mare bucurie este sa vezi ca cineva a venit cu lacrimi in ochi si pleaca cu fata senina!
Toate acestea sunt prezentate doar la o prima vedere pentru ca, daca patrundem un pic in viata cotidiana a unui preot, ne vom ingrozi de dramele pe care le intalneste. Intr-o anumita parohie, parintele, dupa dumnezeiasca Liturghie, cu gentuta intr-o mana si plasuta cu bunatati in cealalta, poarta de grija unor batrani paralizati si tintuiti la pat. De unde acest obicei, cand la acea ora ar putea sa fie la masa, cu familia sa? Intr-o duminica a observat ca o bunicuta a lipsit de la slujba… a gasit-o abia sufland. De miercuri nu ii calcase nimeni pragul, desi era iarna si la fel de frig in casa, ca si afara. A facut focul in soba, a incalzit apa, a chemat vecinele – iar bunica traieste si astazi. De atunci, in fiecare Duminica isi continua pelerinajul, si abia apoi merge acasa!
Nu cred ca exista parohie in tara noastra in care sa nu se ofere ceva celor aflati in suferinta, cu ocazia marii sarbatori a Nasterii Domnului. Poate ca nu suficient, asa este – dar, un cuvant bun, o portocala si o paine pot aduce mangaiere. Imi amintesc de Craciunul trecut. La Liturghia fastuoasa si solemna, atunci cand toata lumea era zambitoare si linistita, fata parintelui era intristata. Cu un semn subtil, m-a chemat in taina Sfantului Altar: „Sunt nelinistit, nu stiu cum sa fac. Aseara am gasit o femeie singura si bolnava de plamani. Nu avea nimic pe masa si i-am promis ca o sa-i trimit. Dar, acum e prima zi de Craciun si totul este inchis! Incerca, poate gasesti ceva pentru ea”, a zis, dandu-mi un banut. Am gasit un magazin deschis si am luat de acolo cateva daruri. Femeia astepta la poarta: „Am stiut ca parintele se va tine de promisiune, ca o sa am si eu ce manca astazi!”. Am ajuns inapoi la biserica. „Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot, plin este cerul si pamantul de slava Sa”, se canta in Biserica. I-am soptit parintelui: „Gata, am rezolvat” si chipul i s-a inseninat.
Nu sunt fapte marete, nici interesante pentru paginile ziarelor. Sunt fapte de suflet, fapte care se petrec in liniste, in orice biserica. Este o fata nevazuta a Bisericii, pentru cei care nu sunt in Biserica. Pentru noi, ceilalti, este Biserica vie!
Nicolae Pintilie – doxologia.ro

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a19639-Fata-nevazuta-a-Bisericii.aspx