ROMÂNIA & SUPUSII MAJESTATII SALE – „ON NE FAIT PAS DE ROMANS ICI...”

Dan H. POPESCU


„26 ianuarie 1923
The Criterion,
9 Clarence Gate Gdns

Draga Randall,

Iti multumesc pentru scrisoarea ta din 19 ianuarie. Ai avut perfecta dreptate cand te-ai gandit ca ceea ce ma interesa era o traducere a unei selectii de scrisori, desi am sperat ca imi vei putea furniza cateva informatii cu caracter explicativ – mai mult sau mai putin, cat ai fi crezut de cuviinta –, in beneficiul majoritatii cititorilor englezi, care probabil ca nu sunt familiarizati, nu doar cu Madame Gontard dar nici macar cu Hölderlin. Asa ca astept sa iti apara articolul in Fortnightly si sper ca o sa ajung si eu sa vad fie textul german, fie traducerea unora dintre scrisori. Dar, orice ar fi, da-i inainte cu articolul pentru Fortnightly si publica-l intai pe acela.

Am auzit de poemele, inspirate de razboi, ale lui George si desigur ca sunt interesat sa vad un specimen. Am una din cartile lui, (dar nu aceea) pe care marturisesc ca inca nu am apucat sa arunc o privire.

Imi pare rau sa aud ca ai fost bolnav si sper ca scrisoarea ta e un semn ca te simti mai bine. (...)

Cu multe multumiri,
Al tau sincer,
T.S. Eliot”

***

Cel caruia T.S. Eliot ii scria, solicitandu-i colaborari, era la vremea aceea secretar al legatiei britanice de pe langa Sfantul Scaun si contribuia regulat, cu cronici si recenzii despre scriitorii germani, atat la The Criterion cat si la Times Literary Supplement.  Iar acel „George” la care se face referire nu era nimeni altul decat Stefan George.

Alec Randall, sau Sir Alec Randall, cum apare in prima nota de subsol a acestui text din The Letters of T.S. Eliot Volume 2: 1923-1925/ Scrisorile lui T.S. Eliot Volumul 2, ii sugerase poetului publicarea, in traducere, a catorva poeme de George, poeme care insa nu au mai aparut niciodata in Criterion. Ca de altfel nici scrisorile de dragoste ale lui Suzette Gontard, iubita si muza lui Hölderlin, scrisori pentru care Randall obtinuse drepturile de publicare in limba engleza.

In aceeasi prima nota ni se spune ca Sir Alec Randal si-ar fi incheiat cariera diplomatica in Danemarca, functionand ca ambasador al Marii Britanii intre anii 1947 si 1952. Si totusi, la 12 decembrie 1956 il gasim pe lista cu membrii comisiei pregatitoare a Agentiei Internationale pentru Energia Atomica, exprimandu-se, conform procesului verbal, in asentimentul colegilor atunci cand propune ca viitorul secretar executiv sa fie remunerat la fel ca sub-secretarii ONU, data fiind similaritatea de functii si responsabilitati. Alte interventii, la sedintele ulterioare, denota diplomatul de cariera capabil sa inregistreze cele mai fine nuante si detalii, de la executia bugetara pana la sub-paragrafele indicand limitele atributiilor agentiei si ale functionarilor ei, sau idiosincraziile generate de locatia acesteia, recte New York.
    
O alta etapa interesanta a carierei sale, dupa Roma, se consumase intr-o Europa inca a Varstei de Aur caci, la putin timp dupa vacanta de Pasti a anului 1931, deja abilul diplomat fusese transferat de catre Foreign Office la Bucuresti, ca Prim Secretar al Legatiei Britanice de acolo. Probabil cu un salariu de 1000 de lire sterline pe an, plus alte drepturi aferente – alocatii de chirie, de calatorie, sau chiar pentru vorbirea fluenta a unor limbi straine (mai putin franceza!), alocatii pentru haine, etc. In mod cert Bucurestiul nu i-a facut o prima impresie favorabila, mai ales ca venea de la Vatican, dar, explorand frumusetile rurale „in pofida drumurilor atroce”[1], Sir Alec Randall si familia sa au ajuns sa indrageasca Romania. Iar dupa ce si-au gasit o locuinta potrivita, au inceput sa-si invite aici prietenii din Marea Britanie. „Erau ani fericiti”, isi aminteste Randall, iar unul dintre prietenii care au dat curs invitatiei a fost Edward Morgan Forster.

***

„23 ianuarie 1923
Londra

Draga Forster,

Sper ca iti aduci aminte ca atunci cand ne-am intalnit la Rodmell am reusit sa extrag de la tine promisiunea – care nadajduiesc ca nu a fost una reticenta – a unei colaborari anul acesta la Criterion. A sosit acum timpul cand trebuie sa-mi dau osteneala ca sa te fac sa onorezi acea promisiune. Sper ca solicitarea mea sa nu fi facut o asa de palida impresie asupra ta incat sa fi fost total obliterata de scurgerea timpului si mai sper ca ai ceva material la indemana pe care sa fii dispus sa mi-l dai. Este pentru numarul care va aparea in iulie; sunt nerabdator sa il am cu precadere pentru acel numar, intrucat mi-am dorit sa am placerea de a te include in primul volum al revistei.

Orice material de la tine, in cadrul obiectivelor generale si elastice ale lui Criterion, este binevenit; dar vreau sa subliniez faptul ca inca nu am cerut nimanui altcuiva o povestire sau o schita pentru acel numar si ca ne-am dori sa avem una (sau doua) povestiri sau schite in fiecare numar. Dar, de asemenea, mi-ar placea foarte mult sa avem ceva din materialul tau despre India.

Nu stiu daca ai vazut vreun numar din Criterion. Daca nu, o sa-ti trimit un exemplar din numarul 2. Voi folosi un material fermecator, scris de Virginia, pentru numarul 3, care va aparea in Aprilie.

Nu pot decat sa adaug ca, ori de cate ori se va intampla sa fii in oras, dar mai ales daca vei fi in oras la sfarsit de saptamana, mi-ar face mare placere sa ma bucur de oportunitatea de a te revedea.

Al tau sincer,
[T.S.E.]”

***

Dupa cum se vede, T. S. Eliot ii scrisese, tot in ianuarie 1923, si lui Forster, fiind la curent cu lucrul acestuia la romanul bazat pe experienta indiana. Cat despre „materialul fermecator” apartinand, desigur, Virginiei Woolf, el se intitula „In the Orchard” si avea, probabil, ca sursa de inspiratie, pentru atmosfera, celebra gradina/ceainarie din Grantchester – o mica localitate de langa Cambridge. Acolo, membrii Grupului Grantchester, iar unii dintre ei si ai Grupului Bloomsbury – pe orbita carora Forster evolua –, obisnuiau sa isi tina mai mult sau mai putin idilicele agape.

Cei doi colaboratori la Criterion, scriitorul deja celebru si tanarul diplomat, Forster si Randall, aveau sa se cunoasca in 1924, cand familia Randall a decis sa se stabileasca in Weybridge, astazi o localitate suburbana a Londrei, situata la gura de varsare a raului Wey in Tamisa.[2]  Forster, a carui mama avea o casa in Weybridge si unde intre 1908 si 1910 el lucrase la Howards End, i-a daruit lui Randall un exemplar din romanul Calatorie in India, care tocmai aparuse. La Weybridge, copiii Randall au luat parte la punerea in scena, cu ajutorul unei invatatoare a carei abilitate pedagogica Forster o admira, a unei piese de origine frantuzeasca[3] despre nasterea Mantuitorului.  Cei doi Forster, fiul si mama, au apreciat piesa si pe copiii care, de altfel, erau incantati sa o viziteze pe doamna Forster, vizitele continuand si dupa mutarea ei la Abinger Hammer.

Forster avea aproape toate romanele publicate in 1924. Nu multe, doar cinci in timpul vietii, doua dintre ele – A Room with a View/Camera cu vedere si Where Angels Fear to Tread/Unde ingerii se tem sa paseasca –, vadind, in opinia lui Randal, „o admirabila intelegere a Italiei si a italienilor”. Un motiv in plus ca, in 1926, pe cand se afla la Roma, sa il invite pe Forster sa ii faca o vizita, invitatie declinata de romancier din cauza ca, in Italia lui Mussolini, libertatea de exprimare era din ce in ce mai ingradita. In 1931 insa, Forster, sau „Unchiul Morgan”[4], cum ii spuneau copiii Randall, dornic sa-si revada prietenii, accepta sa vina in Romania unde, inca, mai „erau ani fericiti”.

*

In drum spre Bucuresti, Forster se intalneste cu Randall la Budapesta pe 28 mai 1932. Randall aranjase sa insoteasca un curier diplomatic care venea saptamanal de la Istanbul. In weekend, cei doi se delecteaza cu privelistile capitalei Ungariei, viziteaza cetatea Budei si Insula Margareta, asista si la o demonstratie de protest impotriva consecintelor Tratatului de la Trianon. Morgan este contrariat. Randall trebuie sa revina la baza, insa Morgan doreste sa mai intarzie spre a mai explora cate ceva din frumusetile Transilvaniei. Este pus in legatura cu consulul britanic de la Cluj, dar cand se inmaneaza telegrama pentru acesta, functionarul refuza sa o preia pana cand numele de „Koloszvar” – dupa cum se vede, gresit retinut si in evocare, este de fapt Kolozsvár –, va fi inlocuit cu numele romanesc.

Pana in data de 3 iunie, cand este intampinat la gara din Bucuresti de Randall si de sotia acestuia, Morgan haladuieste prin Transilvania, pe urmele flautistului fermecat din Hamelin, pe care crede ca le-a detectat la Sibiu. Copiii blonzi cu ochi albastri, cu aspect curat si prietenos, dar putin cam placizi, copiii ademeniti de flautul fermecat se regasesc pe strazile si ulitele Hermannstadt-ului, unde in timp se transforma in barbati cu umeri masivi. Este una din imaginile desprinse din textul publicat in The Spectator pe 25 iunie, dupa ce parasise deja Romania. Cea mai puternica imagine ramane insa aceea a lucarnelor, a caror forma aparte i-a inspirat si titlul articolului, „Ochii Sibiului”:

„... stand in incantatoarea lui piata m-am gandit – ei bine, nu mi-a venit nimic potrivit in gand, caci de obicei nu-ti vine asa ceva atunci cand vizitezi un oras – doar ca era o piata incantatoare, si ceea ce m-a impresionat au fost deschizaturile alungite in forma de ochi din acoperisurile caselor. Era ca si cum tiglele grele de un rosu inchis s-ar fi despartit pentru a clipi, iar acest joc al imaginatiei poate fi dovedit pentru ca a) deschizaturile aveau intocmai forma unui ochi – de-asta nu aveam nici un dubiu b) in centrul fiecareia era o fereastra semanand cu retina c) un porumbel cu o meticulozitate tipic germana se aseza des pe fereastra, uitandu-se incoace si incolo, jucand rolul pupilei. Se mai intampla ca porumbeii sa exagereze cu rolul, alegandu-se cate doi, creand impresia de privire chiorasa.”[5]  

Specificul transilvanean se doreste a fi surprins, dat fiind ca despre nemtii din Transilvania se spune ca sunt mai nemti decat cei din Germania, ungurii de acolo pretind ca sunt cei autentici, iar romanii de acolo ii privesc de sus pe cei din Vechiul Regat. Este, in opinia lui Morgan, o tara-mozaic, nu una a nuantelor delicate. Armonizarea intre satele cu biserici fortificate si cele cu verande albastre si primitoare o face natura – „aceiasi copaci, aceleasi flori si acelasi noroi”.  

O nota de melancolie, impletita cu nostalgia dupa diverse Epoci de Aur – una chezaro-craiasca si o alta victoriana tarzie –, domina paragraful final: „De pe acum era dupa-amiaza tarziu. Totul era ordonat si nemtesc.[6] Meterezele fusesera transformate in promenada – pe care o orchestra de coarde interpreta Johann Strauss cu un sarm si o demnitate pe care orchestrele englezesti si le-au pierdut pentru totdeauna.”

***

Ciocarlia era piesa de rezistenta a lui Grigoras Dinicu, preluata de Jascha Heifetz, care o interpreta la bis-uri. Violonisti de o asemenea proeminenta treceau de obicei sa-l vada pe Dinicu atunci cand se aflau in Bucuresti. „Un tigan dintr-o bucata”, cum il caracterizeaza Sir Alec Randall, Dinicu ar fi putut sa faca o stralucita cariera ca interpret de muzica clasica dar, dupa cum i se marturisise Primului Secretar al Legatiei la una din petrecerile organizate acolo, el si orchestra lui aveau prea multe guri, citeste „neamuri”, de hranit.

Grigoras Dinicu, cu care Morgan a facut cunostinta chiar din prima zi a sosirii sale in Bucuresti, a fost, de buna seama, una din figurile pitoresti de care capitala Romaniei nu ducea lipsa in anii aceia. Astfel, lui Morgan i-a atras atentia un membru al familiei Nabokov– un fost guvernator al Curlandiei, dar si de Kursk, silit sa se refugieze din Rusia din cauza bolsevicilor, de care totusi nu se plangea niciodata. Nu stim ce legatura, ce neam o fi fost cu celebrul Vladimir si pe care ramura din arborele genealogic. Randall si-l aminteste ca avand o frumoasa voce de bas si lucrand, spre a-si intretine familia, pe post de casier intr-o tutungerie. Surse virtuale ni-l prezinta insa ca facand afaceri cu masini.

La dineul oferit de PEN-clubul roman, Morgan a fost oaspetele de onoare. Ca si PEN-clubul, Ministerul Roman de Externe fusese instiintat ca un distins scriitor englez vizita Romania, si a reactionat intr-un mod pe care romancierul „l-a gasit agreabil”. O formulare asupra careia vom reveni, intrucat Randall insusi se indoia ca vreunul dintre cei prezenti citisera ceva din operele lui Forster. Engleza era inca o Cenusareasa la facultatile de litere, nu exista de fapt nici o Catedra de Engleza la universitate, prosperau in schimb cele de franceza, italiana si germana. Consiliul Britanic nu era reprezentat in Romania. Engleza presedintelui PEN-clubului roman, altfel un om foarte amabil, era rudimentara, culeasa de prin cataloagele Hardy – nu Thomas Hardy, ci faimosii frati Hardy, producatori de ustensile de pescuit. Presedintele era (oare cine?), ca sa-l citam din nou pe Sir Alec Randall, un „unditar pasionat”, folosind, ca majoritatea romanilor scoliti, franceza ca a doua limba.

S-a perfectat si o vizita la Doftana, dupa o receptie intr-un orasel pitoresc nu departe de capitala, receptie care incepuse cu traditionala cafea turceasca si dulceata din petale de trandafir. Au urmat felii de sunca prajita, paharele de tuica, un pranz satios, o siesta pe la diverse locuinte private, un dans traditional si, in timp ce oaspetii isi luau ramas bun, ba chiar incepusera sa se indeparteze, luand-o inspre celebra inchisoare, s-a intonat Marseieza, din pricini, pentru Randall, absolut oculte. La Doftana, unde sentimentul a fost ca totul era aranjat, cei mai multi dintre prizonieri munceau cu sarg. Hrana si igiena pareau adecvate, celulele de recluziune cam deprimante, inclusiv pentru Morgan, preocupat de reforma penitenciarelor in buna traditie britanica inaugurata de Dickens, daca ar fi sa ne gandim doar la cateva din observatiile acestuia din Note de calatorie in America.

O familie Brancoveanu[7], cu o atitudine paternalista fata de problemele sociale ale tarii, se numara printre preferatii scriitorului. Copiii Brancoveanu erau cam de aceeasi varsta cu copiii lui sir Alec si, vecini fiind, oportunitatile de joaca sau de cina luata in comun erau numeroase. In astfel de imprejurari, Randall nu se minuna ca Morgan prefera compania tanarului profesor de franceza al copiilor. O ocazie pentru scriitor, crede diplomatul, de a impartasi dintr-o experienta asemanatoare cand, proaspat licentiat la Cambridge, fusese angajat ca profesor de engleza pentru copiii contesei Elizabeth von Arnim.[8]

***

Poate ca episodul cel mai pitoresc din aceasta experienta romaneasca a avut loc intr-una din expeditiile cu masina in zona subcarpatica. Familia Randall avea o casuta la tara, nu departe de Predeal, iar in zilele petrecute acolo isi faceau cumparaturile la Brasov, admirand in drum spontaneitatea si naturaletea taranilor, frumusetea costumelor populare, purtate mai tot timpul, nu doar duminicile la hora. O observatie pertinenta, astazi cu reverberatii semnificative, a lui Randall a fost ca „taranii nu performau ca sa atraga turistii”. Fireste, in zilele de sarbatoare, se purtau costume cu modele mai elaborate. Morgan si-a manifestat dorinta de a achizitiona un sort pentru mama lui si, dupa negocieri prelungite, s-au indreptat spre Bran pentru a lua picnic-ul acolo.

„La intrarea in sat, sotia mea, rememoreaza Randall intamplarea, care conducea foarte incet, de altfel, a claxonat ca sa-l avertizeze pe un taran care mergea alaturi de o caruta trasa de un cal. In loc sa se dea la o parte, el a pasit drept in fata masinii, fiind trantit la pamant. Morgan si cu mine ne-am dat jos sa vedem daca era ranit. Se ridicase deja si in mod cert nu patise nimic; a acceptat cu placere paharul de vin pe care i l-am oferit. Ne-am intors la masina, doar ca sa realizam ca drumul ne era barat de un grup de femei care tipau, acuzandu-ne ca l-am ranit pe fratele (tatal, varul, unchiul, etc) lor si ca trebuie sa le oferim o compensatie.”

Va suna cunoscut? E in spiritul ospitalitatii romanesti din anii ’30? Sau mai degraba pare o scena de dupa 1989? Revenind la familia Randall si la oaspetele ei, pretentiile exprimate la inceput se cifrau la 10000 de lei, cam 12 lire sterline, suma pe care diplomatul nu o avea asupra lui. Si-a adus aminte de alte istorii asemanatoare, intr-una din ele un prieten tinindu-se bine si scapand cu mult mai putin pentru accidentarea unui porc pe care taranii il manasera intentionat in fata masinii. S-a avansat ideea elaborarii unui proces verbal, care sa detalieze accidentul si sa fie semnat de ambele parti, lucru refuzat cu multa hotarare. Pentru ca gluma se ingrosa, Sir Alec Randall s-a intors o jumatate de mila pe jos, spre a solicita ajutorul jandarmilor. Intre timp Morgan ajunsese cu negocierile la 100 de lei, suma la care omul, ce schiopata de fapt de vreo cativa ani, era dispus sa se limiteze, dar nu era destul ca sa inchida gura neamurilor. La somatia jandarmului de a returna banii, presupusul accidentat a luat-o pur si simplu la goana. „Transilvanenii astia sunt oameni rai”, a concluzionat jandarmul – de loc din Dobrogea –, nevrand sa accepte ca rasplata pentru interventia sa decat un „mic pachet de tigari” (sic!).

Un episod cu siguranta mai palpitant decat dineul la PEN-clubul roman. Dar care nu apare nicaieri in scrierile lui Forster. Singurul text care reda cate un pic din aventura romaneasca este cel mentionat deja, „Ochii Sibiului”, aparut la cateva zile dupa plecarea din Romania. Sir Alec Randall isi aminteste ca l-a intrebat la un moment dat pe Morgan de ce nu a mai scris nimic altceva, iar acesta i-a raspuns ca a facut-o, dar in scrisorile catre mama sa (nepublicate la momentul evocarii lui Randall, in 1969). Ramane la latitudinea cercetatorilor sa exploreze si, date fiind biografia lui Forster si contextul Epocii noastre de Aur interbelice, sa psihanalizeze matrici stilistice individuale si colective.

Exista totusi o scrisoare, cam din aceeasi perioada, adresata de Forster lui Brian Walter Fagan, editor, in care romancierul face cateva consideratii cu privire la „modul agreabil” in care a fost primit: „Nimeni nu auzise ca am scris romane si, cand am facut aceasta mentiune, mi s-a atras atentia, pe un ton prietenos dar cu voce joasa, sa pastrez tacerea. «On ne fait pas de romans ici... En effet, on les fait mais... Cher monsieur, vous n’étes pas par hasard professeur?» Asa ca le-am spus ca sunt profesor la Cambridge, contand pe faptul ca Q[9] n-o sa ajunga niciodata pe meleagurile astea. Daca totusi ajunge, n-o sa-i fie moale.

Al tau sincer,
E.M. Forster”

-------------------------------------------
[1] Conform „Forster in Rumania”, articolul cu caracter evocator semnat de Sir Alec Randall si inclus in volumul editat de Oliver Stallybrass, Aspects of E. M. Forster: essays and recollections written for his 90th birthday, Jan. 1, 1969, Harcourt Brace & Co, 1969.
[2] Printre rezidentii faimosi din Weybridge s-au numarat Jacqueline Bisset, John Lenon, Ringo Star, Tom Jones, Cliff Richards s.a.
[3] Piesa avea sa fie reluata la Bucuresti, in locuinta Randall, restul distributei fiind asigurat de cativa prieteni.
[4] Nu doar copiii i se adresau asa. Randall insusi, in evocarea sa, prefera al doilea prenume atunci cand se refera la Forster. Primul prenume oficial al scriitorului era Henry, dar la botez a fost inregistrat ca Edward din greseala. Cum Edward fusese si prenumele tatalui, scriitorul a ramas Morgan pentru cei apropiati.
[5] Textul a fost tradus in romaneste de Eugen Gergely, in Saeculum, nr. 1, 2004, Sibiu. Iar cel care i l-a semnalat, prin anii ’90, furnizandu-i si o xerocopie, a fost John Drew, lector al Consiliului Britanic si cercetator al operei lui Forster.
[6] In engleza, in original: „All was still tidy and Teuton.” Eugen Gergely a preferat sa inlocuiasca „Teuton” cu „nemtesc”, dar asa nu prea se mai aude sunetul cavaleriei.
[7] Desigur nu genuine, intrucat la momentul acela urmasi directi ai marelui voievod pe linie barbateasca nu mai existau, asa-zisii Brancoveni purtau numele ca rezultat al unei adoptii.

[8] Scriitoare ea insasi, australianca de origine si ruda cu Katherine Mansfield, Elizabeth Beauchamp se maritase cu contele Henning von Arnim, stabilindu-se la Naissehande – astazi in Polonia.
[9] Sir Arthur Quiller Couch, profesor de literatura engleza la Cambridge.
-------------------------------
Dan H. POPESCU
Oradea, 15 septembrie 2016

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a19435-ROM194-NIA-amp-SUPUSII-MAJESTATII-SALE-–-ON-NE-FAIT-PAS-DE-ROMANS-ICI-”.aspx