PENINSULA PASTILOR

Gabriela CALUTIU-SONNENBERG

Respectate cu sfintenie mai ales de Sarbatori, obiceiurile despre care poate nici nu stiam ca sunt tipic ortodoxe, sunt cele pe care le-am luat cu noi peste hotare, practicandu-le cu sporita ardoare pe acolo pe unde se intampla sa ne stabilim. Nu stiu altii cum sunt, dar la noi nu exista Pasti la care sa nu vopsim oua sau Craciun fara pom impodobit! Cu atat mai mare mi-e mirarea in fiecare primavara cand observ supriza si incantarea din ochii scanteietori ai adultilor spanioli, germani si englezi carora apuc ca le inmanez de Pasti cate un ou decorat, pana mi se termina stocul (si pregatesc, de regula un cos cu circa 80 de oua!). Pentru ca ei pretuiesc obiceiul acesta ca pe ceva miscator, care le aminteste de propria lor copilarie. Nu putini sunt insa aceia care pur si simplu nu cunosc ouale de Pasti decat in versiunea de ciocolata!

In astfel de constelatii, cuvantul ”revelatie” dobandeste o noua semnificatie, mai ales atunci cand constat surprinsa, ca, pe de-o parte ne suprapunem destul de bine cu alte popoare crestine, dar, pe de alta parte, avem si cateva ciudatenii care par de-a dreptul exotice, atunci cand le privim prin ochii altora. Chiar daca nu coincidem decat arareori sub aspect calendaristic cu Pastile catolicilor sau ale protestantilor, exista paralele la aspectele cele mai neasteptate cu putinta si cu atat mai mare imi face placere sa le descopar, adesea intamplator.

Din moment ce in era comunista religia era un domeniu cam spinos, nefacand subiectul dezbaterii publice, generatia care a copilarit in anii 70-80 are o perceptie mai speciala asupra obiceiurilor si ritualurilor religioase. Oficial, biserica era tolerata, dar nicidecum incurajata. Unii dintre noi aveau o relatie privata, aproape intima cu credinta iar altii... nu o aveau deloc.

Pentru tatal meu, renuntarea la obligatia de a frecventa biserica in fiecare duminica - lucru care la varste scolare il impiedicase sistematic sa joace fotbal cu baietii din afara internatului pedagogic - reprezenta o mare usurare.

Pentru mama, in schimb, crescuta intr-un sat de munte, cu oameni mandri, neinduplecati si necooperativizati, unde ”besereca” era un magnet al intregii comunitati, restrictia de a participa la slujbe - pasamite pentru ca era profesoara si trebuia sa dea un exemplu de ateism socialist elevilor - nu facea decat sa o intarate si mai tare.

Asa se face ca si eu, ca multi alti copii ai acelei epoci ciudate, am fost botezata intr-un cerc restrans, pe-ascuns, in noapte. Evenimentul continua sa fie invaluit in memorie intr-o aura de mister, fiind singurul de la care tata, desi era adept frenetic al fotografiatului, nu a indraznit sa imortalizeze nimic.

Asta nu-nseamna ca generatia noastra nu ar avea amintiri sau stiinta despre religia crestina, inseamna insa ca perceptia noastra s-a produs pe cale empirica, prin intermediul ritualurilor si obiceiurilor la care participam cu elan copilaresc, adesea fara sa le cunoastem nici macar semnificatia. Ma rusinez si acum de aplombul cu care ne postam in linie in dreptul iesirii din curtea bisericii, cu cate o foaie rupta din caiet, asteptandu-ne rabdatori randul la impartirea colivei. „De parca n-am fi primit destul de mancare acasa”, ne certa mama cand ne prindea, hasaindu-ne spre casa.

Despre ouale rosii se spune ca ar fi o trimitere la sangele varsat de Isus pe cruce, dar exista si teorii mai prozaice, precum aceea ca ouale adunate in perioada postului de dinaintea Pastilor pur si simplu se conserva mai bine daca sunt fierte tari.

Insa, legat de datinile strabune, una dintre cele mai socante amintiri din copilaria mea la tara ramane cortegiul inmormantarii, cu sicriul purtat pe umeri de barbati puternici, dar franti din sale sub povara greutatii atat fizice cat si psihice a tristetii despartirii. La fiecare colt de strada se facea o pauza, in care preotul intona cuvinte neinteligiblie pentru auzul meu de plod nedus la biserica. Lumea arunca priviri ingrozitor de concrete auspra mortului expus la vedere in ”coparseu”, cu mainile impreunate pe piept. Bocitoarele imbracate in negru sporeau gravitatea sfasietoare a momentului emitand strigate disperate, invartind, as spune chiar voluptos, cutitul in rana.

O singura fotografie de la inmormantarea unei fete din satul tatei, imbracata in strai superb de mireasa exista pe atunci in albumul de fotografii din casa bunicilor. O atingeam doar cu varful degetelor, de teama de a nu comite cumva un sacrilegiu.
Aceeasi strangere de inima am simtit-o recent, in timp ce fotografiam curioasa cortegiul procesiunii de Pasti din localitatea spaniola in care locuiesc acum.

Nimeni nu interzice fotografierea celebrelor „Procesiones” (care pot dura pana la 13 ore!) dar sobrietatea participantilor si gravitatea momentului seamana leit cu experienta alaiului funebru din copilarie. Izbitoare e suprapunerea cu ”sicriul” impodobit bogat cu flori, de fapt un piedestal pe care e purtata statuia lui Isus, imortalizat in ipostaze de suferinta crancena. Pentru Fiul Domnului, inca se mai practica stravechiul ritual, cu convoiul insotit de vestitele femei imbracate in negru, supranumite ”Manolas”, cu fanfara care intoneaza imnuri funebre si cu acele chiote sfasietoare care intrerup tacerea, sagetand noaptea ca un fulger (”saeta”).

Pentru muritorii de rand din Spania, in schimb, nu se mai recurge demult la dramatismul acesta. Ei sunt de regula incinerati, pentru ca mai apoi, printr-o slujba concisa, sa se ia ramas bun de la urna cu ramasitele lor pamantesti iar in incheiere sa se asculte in plen o inregistrare cu melodia preferata a difunctului. Total lipsit de spectaculozitate, dar demn, chiar daca are un pronuntat caracter modest!

Deloc modest e obiceiul de a inscena pe viu traseul calvarului lui Isus, prin urcarea dealului de catre intreaga suflare a credinciosilor pana la capela special construita in acest scop, cu opriri prin toate cele 14 statiuni pomenite in Biblie. Drumul e cunoscut in Spania sub denumirea generica de ”Via Crucis” sau ”Via Dolorosa”. Se spune ca periplul ar fi o metafora a dificultatilor de tot felul pe care omul le are de intampinat in viata, atunci cand isi propune sa atinga un anumit tel.

Constat ca la catolici accentul se pune in mod expres pe momentele dramatice ale Pastilor, in speta pe chinurile suportate de Isus si pe moartea sa tragica. Repet, e vorba aici de perceptia mea strict subiectiva si nu exclud posibilitatea ca specialistii in religie comparata sa ma contrazica! Ce vad eu insa este ca in spatiul ortodox se impune mai mult optimismul si bucuria impartasirii vestii invierii decat tristetea legata de conditia noastra umana limitata.

Cu totul alta, mult mai pozitiva e smerenia participativa a celor angajati in inconjurul bisericii, atunci cand isi transmit mesajul incurajator al Mantuitorului, oferindu-si lumina din lumina prin aprinderea lumanarii din mana-n mana, de la om la om. Si iarasi ma-ntorc cu gandul la cea mai frumoasa dimineata din an, dimineata duminicii Pastilor, cea in care mama ne trezea cu vestea ”Hristos a-nviat!” iar noi ne grabeam sa-i raspundem ”Adevarat a-nviat” cascand pofticiosi gurile si repetand ritualul de trei ori, inghitind cu placere ce ne dadea, luand cu lingura din cupa decorata cu motivul crucii aurite, pe care o foloseam doar odata pe an. In ea, proaspat sfintita si adusa direct de la biserica, in puterea noptii, odihnea sub un stergar curat painea inmuiata in vin parfumat. Era singurul vin pe care-mi era ingaduit sa-l gust in copilarie si, indulcit fiind, nu-mi displacea deloc. Fireste ca ma grabeam si pentru ca stiam ca undeva afara astepta cuibul pe care-l pregatisem cu o seara inainte pentru cadourile aduse de iepuras, dar la fel ma bucuram si de drobul cu hrean, friptura si ciorba de miel si cozonacul pregatit de mama. Si, ca-n fiecare an, ardeam de nerabdare sa ciocnim ouale si sa aflam cine va fi desemnat ”campion”, ramanand cu oul intreg.

In zilele de primavara, cand ni se facea pofta de dulce si nu mai aveam cozonac, mama ne pregatea rapid friganele: felii de paine inmuiate in lapte si ou, prajite in tigaie si presarate cu zahar. Un desert asa de simplu incat la nevoie pana si noi singuri eram in stare sa ni-l pregatim! Bineinteles ca m-am mirat cand am aflat ca ”torrijos”, desertul preferat al spaniolilor de Pasti nu e nimic altceva decat banalele noastre friganele! Ca sa vezi, o fi vreo legatura gastronomica si aici, pe undeva, pe linia istorica a gintii latine?
Lunea de Paste nu e sarbatoare in Spania, dar cum eu nu stiam asta, cand am intalnit-o in dimineata de luni pe Maria Rosa la usa liftului am salutat-o cu candoare entuziasta: ”¡Cristo ha resucitado!”.
”Ya lo sé, ya lo sé” (”am aflat si eu vestea”) mi-a raspuns vecina cu un zambet obosit, adaugand cu mina de martir ca acum trebuie sa mearga la serviciu. Apoi a spus ”tengo resaca de los torrijos”.
”Cum adica?”, am intrebat eu perplexa, ”esti mahmura de la... friganele?!”.
”Pai da”, mi-a raspuns ea bland, ”noi nu le inmuiem in lapte, ca voi, ci in vin de Jerez, si apoi le lasam fripte la inmuiat peste noapte, ca sa se imbibe bine”.
”Comprendo”, am raspuns prompt, si iarasi mi-am amintit de gustul acidulat si dulce al vinului pe care bunica il ”ajuta” cu un pic de zahar, asemanator la gust cu cel de Jerez. Sunt soiuri de vita de vie diferite, dar inrudite oarecum prin faptul ca, atat in Andaluzia, cat si in Romania, au fost aduse dupa ce atacul de filoxera de acum doua secole a distrus soiurile autohtone. Sunt vinuri pe care indraznesc sa le numesc ”infratite” intru rezistenta.

Si brusc am realizat ca tocmai painea si vinul sunt ingredientele-cheie ale Cinei Celei de Taina, cea care a precedat Pastile acum peste 2000 de ani, carnea si sangele din care ne-am hranit cu totii, sub aspect spiritual, pe aceasta bucata de Pamant numita Europa. Privita pe harta lumii, Europa nu e deloc asa de mare; ea seamana cu o perisabila bucata de Pamant, ca o peninsula inconjurata de ape si de vecini care cultiva credinta in alti profeti, necrestini.

Insula Pastelui si-a primit numele pentru ca a fost descoperita intr-o zi de Pasti. Eu descopar in fiecare an, cu ocazia Pastilor, ”Peninsula Europa”, unita prin ciudatele asemanari dintre obiceiurile religioase ale natiunilor ei si nu incetez sa ma minunez de paralelele pe care le produce suprapunerea in gand si fapta. ¡Feliz Semana Santa!
-----------------------------------------------
Gabriela CALUTIU-SONNENBERG
Benissa, Spania
30 aprilie 2016
Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a18222-PENINSULA-PASTILOR.aspx