Zgomot de Pasi prin Spatiul Sacru al Tacerii

In jurul mesei rotunde se aflau dispuse circular mai multe scaune. Sa fi fost douasprezece? Nu imi dadeam seama, dar cei care stateau pareau absorbiti de spatiul gol delimitat de marginile de piatra ale imensului obiect sculptat in urma cu sute de ani. M-am asezat pe ultimul scaun disponibil si am inceput sa explorez lumina ce se revarsa de undeva, de sus, peste marmura alba a suprafetei superioare in care se oglindeau vitraliile multicolore ale cupolei centrale.
Nu era o biserica si nici vreun templu pagan. De fapt, nu intelegeam deloc natura acelui loc desprins de spatiu si timp in care ordinea normala parea inversata dupa reguli mai degraba intuite, decat cunoscute pe deplin. Priveam albastrul stralucitor al lampilor de iluminat in interiorul carora se jucau flacari de culoare galben-pal in ritmul vantului care, in  ciuda zidurilor etanse, reusea sa miste masele de aer din incapere. Zgomotul estompat al ploii se adauga sub forma unui fundal care reusea sa risipeasca in fragmente eterice cugetarea.
Simteam o senzatie de somn cum ma cuprindea, dar mintea imi era mai atenta decat de obicei. Imi simteam degetele cum receptau vibratiile sonore ale apei ce se revarsa peste marginile bazinului in care se aduna din curgerea unui izvor subteran captat cu maiestrie prin nenumarate conducte ce lasau ca particulele lichide sa cada de la o inaltime de un metru inainte de a se aseza zgomotos pe suprafata cutata a apei. Mirosul padurilor inverzite se raspandea din acel havuz si ma purta pe taramul fermecat al copilariei cand alergam pe coamele abrupte ale muntilor.
Tensiunile interioare ale corpului si mintii ieseau la iveala ca niste umbre venind din intuneric. Proiectia fantomatica a temerilor dadea tarcoale in incercarea de a sparge zidul tacerii asternut intre participanti. Fiecare dorea sa isi exprime prin vorbire si gesturi ceea ce simtea, dar de indata ce acest lucru s-ar fi intamplat, atmosfera cristalina a acelui loc s-ar fi spart in bucati. Cu toate acestea, gandurile reveneau tumultos asemenea unor torente murdare ce urmeaza furtunii, dorind sa se manifeste plenar in universul inconjurator.
Imi era tot mai greu sa ma abtin de la exprimarea lor. Secvente naucitoare imi treceau prin minte si ma subjugau prin atractie sau intimidare. Nostalgia timpului trecut si teama de cel viitor se uneau intr-o confluenta de energii distructive ce puneau la incercare digul gandirii rationale. Talazurile deveneau tot mai puternice. Furtuna izbucnea pe mare interioara a emotiilor tulburate de uraganul incertitudinii. Aveam impresia ca am ramas singurii supravietuitori pe o insula minuscula in mijlocul oceanului. Nimeni nu mai stia de noi iar continentul, daca mai exista, ramanea la mii de kilometri distanta de noi.
Involuntar, ne-am prins de mana toti cei care stateam in jurul mesei de sidef auriu, fiindca aspectul ei se schimba de indata ce orizontul gandurilor se deschidea catre o alta zare dinspre care veneau ecouri diferite ale unor realitati probabile, posibile sau imaginate. In mijlocul ei observam conturul scoicilor raspandite pe o plaja pustie, emisari involuntari ai adancului apelor trimisi sa instiinteze pamantul cu mesaje despre trecut si viitor. Auzeam ecoul reflectat in peretele dur al materialului osos din care acestea erau constituite. Marea imi vorbea prin sunete ce se adresau direct sufletului  iar interiorul imi raspundea printr-o vibratie interioara ce imi aducea bucurie.
Vedeam inceputurile vietii si destinul luminos al tuturor fiintelor ce traversasera coridorul intunecat al pamantului. Fragmente de experienta dispersate se reuneau conform unei logici evidente ce reconstituia intelesul originar al existentei. Dezordinea disparea ca  prin farmec si o arhitectonica de exceptie se ridica asemenea unui palat in locul cocioabelor murdare prin care trecusem de-a lungul timpului. Imediat, mi-am dat seama cat de minunata este lumea in care traiesc si cat de albastru se reflecta cerul pe pamant.
Imaginar, m-am ridicat din tarana, si am azvarlit lanturile ce ma tineau legat de lespezile de granit ale nelinistii si temerii. Am vazut frumusetea universului ce ma inconjoara si toate planetele au inceput sa danseze in jurul mesei la care stateam alaturi de ceilalti pe masura ce ne tineam de mana iar gandurile ni se armonizau progresiv. Gustul libertatii castigate pe taramul gandurilor imi atragea atentia. Amarul infrangerilor suferite in nenumarate imprejurari ma determinasera sa ma consider un personaj infrant. Dar acum, imi dadeam seama ca mereu a existat un luptator in interiorul meu, care nu s-a dat batut indiferent cat de chinuitoare au fost obstacolele.
Coridoarele intunecate ale cladirilor prin care am trecut ma urmareau cu fosnetul descurajarii, ce ma faceau sa tremur adeseori. Necunoscutul mi se infatisa monstruos asemenea unei taine de nedezlegat menite sa aiba un sfarsit tragic. Dar acum realizam ca perceptia imi fusese deformata grosolan prin insinuari menite sa ma determine sa renunt la lupta si sa abandonez cursa vietii. Glasuri batjocoritoare mi-au strigat in continuu despre inutilitatea eforturilor mele.
Proiectele si planurile novatoare mi s-au prabusit sub lama de buldozer a parerii celorlalti, care nu credeau nici in mine si nici in idealurile ce ma animau. Dar ele au continuat sa existe la un nivel profund si m-au urmat rasarind mereu, chiar si de sub covorul betonat al uitarii. Afectiunile neimpartasite mi-au ranit trecerea si spinii tradarii mi-au strapuns sufletul, dar incapatanat am mers mai departe pana am ajuns in marele amfiteatru al sperantei in mijlocul caruia se afla asezat spatiul sacru al tacerii.
Am intrat cu teama in imensului edificiu pe cea mai umila dintre porti. Zdrentele pe care le purtam mi s-au transformat in haine stralucitoare. Privirea tulbure mi-a devenit clara. Orizontul mintii s-a eliberat de norii indoielii si am vazut in fata suprafata luminoasa si mata a mesei rotunde, care intamplator sau nu, mai avea un loc liber. Atras de fascinatia locului in care ajunsesem, am inaintat cu sfiala printre randurile de banci de lemn masiv dispuse circular pe mai multe nivele in jurul spatiului sfant. Si ajuns in dreptul acelui scaun, m-am asezat ca si cum dintotdeauna apartinusem acelei realitati suprafiresti.
Cand am inteles toate acestea, chipul mi s-a luminat cu un zambet de bucurie fiindca in sfarsit raul vietii mele isi gasise adevarata matca iar taina universului mi-a aparut dintr-odata stralucind cu puterea nemuririi si cu speranta nemarginirii. De la un capat la altul tacerea imi vorbise de fiecare data prin cuvinte lamurite, dar pe care nu reusisem sa le aud. Abia acum priveam si vedeam, auzeam si intelegeam, gandeam si pricepeam. Timpul ignorantei trecuse si intrasem in cel al dezvaluirii tuturor lucrurilor. Mistere ascunse se deschideau asemenea florilor in zori de zi si o unda de fericire ma purta prin spatiul si timpul acestei lumi.
Dar brusc, m-am trezit din reverie si mi-am dat seama ca lumina soarelui batea cu putere in acea dimineata de noiembrie. Furtuna de afara trecuse. Nelinistea ploii incetase. O noua zi ma astepta cu farmecul ei. Fusese un vis sau chiar calatorisem pe taramul minunat al spatiului sacru al tacerii? Nu mi-am dat seama, dar un sunet de claxon din strada si zgomotul infundat al pasilor grabiti pe trotuare ma adusera imediat la realitate. Cu toate acestea, inca mai imi staruia in fata imaginea fascinanta a mesei rotunde din mijlocul amfiteatrului grandios ce inconjura acel spatiu sfant al libertatii, ce nu poate vreodata sa fie smulsa din constiinta niciunui om.
Octavian Lupu
Bucuresti
27 noiembrie 2015


Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a16696-Zgomot-de-Pasi-prin-Spatiul-Sacru-al-Tacerii.aspx