Cateva insemnari despre verbul a <JELUI>

Vasile Bechis, Costa Mesa

(Continuare din numarul precedent)

Redau aici un scurt pasaj din cuvantarea lui Sadoveanu:

<Necajitii nostri strabuni au suferit, au luptat si au murit. Iar cantecele batranesti si doinele s-au ridicat din inimile lor ca flori pe morminte>… Dintre acei strabuni din cand in cand <cate un pastor nestiutor de carte se inalta pe aripi de ganduri si visuri, cantand sfios frumusetea vesnic schimbatoarelor lucruri si jalea scurtei si trecatoarei vieti.>

In continuare incerc sa pun in evidenta prezenta si sensurile verbului "a jelui" in texte ale limbii romane, cu precadere in textele vechi. Dictionarele spun ca limba romana a imprumutat acest cuvant din slavona veche, <zalovati> si ii atribuie o multime de sensuri. Ca verb in diateza activa ar insemna: a acuza, a caina, a compatimi, a denunta, a deplange, a dori, a invinui, a pofti, a regreta etc.

Ca verb reflexiv (a se jelui) ar avea intelesurile de: a se tangui, a se plange, a se jeli etc.

In limba romana contemporana verbul de care ne ocupam are o utilizare relativ limitata, preferandu-se sinonime mai noi si, probabil, mai expresive. In textele romanesti vechi din sec.16-18 a cunoscut insa o intrebuintare mai larga.

Am extras mai multe exemple atat pentru a ilustra sensurile verbului, cat si pentru ca cititorii ce n-au avut de a face cu limba romana veche sa-si faca o idée despre felul cum vorbeau stramosii nostri. Mai intai doua citate din Codicele Voronetian, unul dintre cele mai vechi manuscrise ce ni s-a pastrat, datand din sec, al XVI-lea:

<Argintu sau auru nece de la urulu n-amu jeluitu>

<Jeluindu mai vartosu de cuventele celea ce dzise>.

Mentionez ca manuscrisul a fost descoperit de Gr. Cretu in anul 1871 la Manastirea Voronet (de unde si numele), ca nu este complet si cuprinde doar a doua jumatate din textul Faptele Apostolilor, Epistola lui Iacob si Epistola I a lui Petru.

Diaconul Coresi, caruia ii datoram primele carti tiparite in limba romana, a folosit frecvent acest cuvant. Harnicul si priceputul diacon targovistean, stabilit la Brasov, a tradus (de buna seama impreuna cu altii) si tiparit, in a doua jumatate a sec. al XVI-lea, cele patru Evanghelii,Tetraevanghelier cum si-a numit Coresi lucrarea; Psalmii lui David, -sub titlul de Psaltire -, doua culegeri de predici denumite Cazanii sau Talcul Evangheliilor.

Citez un fragment din Psalmul 42:

<In ce chip desira cerbul la izvoarele apelor, asa jeluiaste sufletul meu catra tine, Doamne>.

Si unul din Cazania I:

<Dumnezeu pururea jeluiaste spre spasenia oamenilor.>

In introducerea Paliei de la Orastie se mentioneaza: <Foarte cu inima firbinte si cu jale aprinsa de mult jeluia la aceasta luminata carte.> Palia (in greaca "palia"=vechi) tiparita la Orastie in anul 1582 cuprinde primele doua carti ale Vechiului Testament (Geneza si Exodul) traduse pentru intaia oara in romaneste.

Dupa cum se stie, textele Bibliei, in special ale Noului Testament, au cunoscut repetate traduceri in limba romana, incepand din sec.al XVI-lea pana in zilele noastre. De aceea cred ca evolutia limbii noastre poate fi pusa in evidenta cel mai bine prin compararea acestor traduceri. Ca exemplificare pentru sensurile verbului a jelui si a formei mai vechi a graiului nostru, transcriu in paralel trei fragmente extrase din primele doua traduceri ale Evangheliilor; Tetraevanghelierul lui Coresi din 1562 si Noul Testament de la Belgrad (Alba Iulia) tradus si tiparit de Mitropolitul Simion Stefan in anul 1648.

Luca; Cap.15 versetele 15-16 (Fiul risipitor)

Coresi: <Se lipise de unul ce lacuia intr-acea parte si trimese el la satul lui sa pasca porcii si jeluia sa-si sature matele lui de radacinele ce manca porcii si nemica nu dedea lui.>

Simion Stefan: <Si mearse de sa lipi de un lacuitoriu a celui tinut, si trimise pre el in campul sau, sa pasca porcii. Si jaluia sa imple pantecele sau de mancare ce manca porcii si nime nu da lui.>

Luca; Cap. 16, versetele 20-21; (Lazar si bogatul):

Coresi: <Si misel era numele-i Lazar ce zace nainte usiei lui cu puroi si jeluia sa sa sature den farame ce cade den masa bogatului, ca si cainii mergea, lingea puroile lui.>

Simion Stefan: <Si un cersetoriu caruia-i numele Lazar, carele zacea naitea usai lui, zgaibos, si jaluia sa sa sature de faramele ce cadea den masa bogatului, ca si cainii venea si lingea zgaibele lui.>

Matei; Cap.18, versetele 30-31:

Coresi<: El nu vre, ce-l duse si-l baga el in temnita pana cand dede datoriul lui. Vazura megieasii lui ce fu si se jalui vartosi vinera, spusera domnului tot ce fu.>

Simion Stefan: Iara el nu vru, ce-l duse de-l baga in temnita, pana n-are plati datoria, Iara vazand sotii lui acestea ce fura, foarte sa intristara si venira de spusera domnului sau toate carele fura.>

Cronicarii moldoveni au folosit frecvent verbul a jelui. Dau numai doua exemple:

In <Letopisetul Tarii Moldovei> Miron Costin relateaza:

<Nu iesia suspinul dentre toti pentru moartea lui Barnovschi voda, ce toti jeluia pre Lupul vornicul, caruia toate parale sa oblicise>; Iar Eustratie Logofatul ne explica: <Infrangerea inimii iaste candu jeluiaste nestine si sa obiduiaste>.

Scriitorii sec. al XIX-lea au folosit si ei acest cuvant. Dau doar cateva exemple:

<Sa ma jeluiesc n-am gura> C. Conachi

<Vin sa jeluiesc de acest ticalos ce sufletul mi-a scos.> Gr. Alexandrescu.

<Nu poate face un pas fara a se jalui ca-i ostenit.> V. Alecsandri.

In cunoscuta lucrare <Descriptio Moldaviae> D. Cantemir, vorbind despre starea culturala a moldovenilor, noteaza: <…poporul de jos… este si in Moldova aplecat spre superstitii si nu s-a curatat inca asa de bine de intinarea de alta data incat sa nu pomeneasca in cantecele si litaniile lor…unele nume necunoscute, care amintesc cultul stravechi al Daciei. Asa sunt.>… si Cantemir mentioneaza o serie intreaga de nume: Zana, Dragaica, Turca, Chiraleisa, Zburatorul etc. printre care si un nume mai putin cunoscut, H e o i l e, despre care, in notele de subsol, Domnitorul moldovean adauga:

<Heoile se intalnesc in cantecele de jale, nu ca o interjectie, ci parand ca arata o persoana anumita.>.

Din cele relatate de Cantemir se poate presupune ca Heoile era numele unui zeu dacic mai putin cunoscut, iar cantecul de jale, un cantec ritual.

In sprijinul acestei ipoteze ar putea veni si forma "jiele", atestata intr-un cantec bucovinean:

Scarba ma-nvata-a canta

Si necazu-a suiera.

Ca sa nu traiesc cu jiele,

Nu sti canticile mele.

S-ar putea asadar spune ca "jiele" este o etimologie populara de la Heoile, peste care s-a suprapus cuvantul de origine slava "jale" (zali in slavona veche) cu sensurile sale.

Lucrurile se complica si mai mult daca tinem cont de faptul ca romanii au dat numele de "jale" unei plante cu calitati farmacologice; -Salvig officinalis.

N-am gasit o incheiere mai potrivita acestor insemnari decat sa transcriu o alta poezie populara, tot un fel de jeluire, cred insa ca este mai mult decat atat.

Da, Doamne, la lume bine,

Nu ma uita nici pe mine,

La lume bine i-ai dat,

Da de mine t-ai uitat.

Ca-n lume cat am trait,

Tot la bine m-am gandit.

Si de-acum cat oi trai,

Tot la bine m-oi gandi.

C-am trecut, lume, prin tine

Si n-am dat de nici un bine;

Te-am trecut in lung si-n lat

Si de bine n-am mai dat.

Binele de mine fuge,

Raul dinapoi m-ajunge.

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a1594-Cateva-insemnari-despre-verbul-a-lt-JELUIgt.aspx