HARICLEEA DARCLÉE - ELOGIUL DEMNITATII

Magdalena ALBU

In memoria celor 155 de ani de la nasterea sopranei HARICLEEA DARCLÉE  

Unele personalitati pot schimba complet paradigma momentului, altele, in schimb, chiar istoria insasi. Contemporana, deopotriva, in paliere de timp distincte, cu MIHAI EMINESCU si GEORGE ENESCU, DARCLÉE a fost unul dintre acele spirite superioare ale umanitatii constituite ca parte integranta a Pantheonului culturii universale care nu doar ca se se nasc foarte rar in cuprinsul diacroniei firesti a unei natii, dar au insemnata in propriul lor drum existential si o menire aparte, aceea de a marca definitiv epoci, culturi, mitologii si mentalitati. Daca e sa mentionam aici meritele funciare ale sopranei HARICLEEA DARCLÉE in ceea ce priveste constructia definitiva a marii arte lirice a lumii, atunci trebuie spus ca ele se confunda intim, pana la ultima particula de materie si de antimaterie asezate la un loc, cu brancusiana nepotolita „iesire din Eu”, un exercitiu aspirational complex si unic de a atinge cu palmele, in cazul sculptorului, si cu glasul, in cazul interpretei de opera, esenta intrinseca a lucrurilor si starea lor aparte de a fi, structura interioara greu perceptibila a concretului geometrizat din jur - cu alte cuvinte, privelistea reala de dincolo de ingustimea „formulelor obscure” ale existentei -, precum si cea a falsului mister arborat. Un ditiramb pythic, sa-l numim, in fata semioticii indescifrabile a vietii?!... Nu. Poate doar zvarcolirea nestiuta a alcatuitorului de valori aflat fata in fata cu fascinatia fireasca de „a atinge absolutul si a descifra viata” (Constantin Brancusi), dar si de a admira cu delicatete si lipsa de margini ori prejudecati - daca ne raportam la mica patrie a campului epic joycian - melodicitatea unui Erin universal, ce poate capata oricand intelesuri mitice diverse in launtricitatea fiecarui reprezentant al omenirii doritor de a cauta o seama de proportii perfecte in dizarmonia absoluta a spectacolului cotidian. ENESCU si DARCLÉE au fost contemporani insa nu doar din perspectiva stricta a temporalitatii concrete si precise, ci, mai presus de toate, ei au fost contemporani intru arta de a trai cu demnitate, arta pe care au respectat-o cu sfintenie, la fel ca si pe cea muzicala, pana la capatul vietii, aidoma unor niste eremiti traitori in pustiul sumbru al vremii lor tulburi. Teoretic, pentru fiecare Fiinta umana in parte, demnitatea ar trebui sa fie echivalenta cu insasi conditia sa fundamentala de a fi, tocmai fiindca ea nu reprezinta numai mijlocul acestei Fiinte de a exista, practic, intr-o anumita ordine echilibrata de tip normat, sa-i spunem, in raport cu sine si cu Ceilalti, ci, mai ales, datul sublim al propriei sale existente pe Pamant. Se poate afirma faptul ca acestor doua embleme culturale atat de fascinante sub raport biografic si, totdeodata, valoric, demnitatea le-a fost, printre alte calitati unanim recunoscute, trasatura de caracter definitorie, care si-a transmis in mod decisiv influenta covarsitoare si in armonia distincta a nenumaratelor creatii individuale realizate in timp.    

GEORGE ENESCU spunea despre intreaga opera muzicala a lui Johann Sebastian Bach faptul ca ea este, prin excelenta, una „palpabila, materiala, umana”. Putem „imprumuta”, credem, fara urma de tagada, aceasta aglomerare de adjective caracterizante si discursului muzical de-a dreptul revelatoriu, construit cu atata maiestrie si virtuozitate distinctiva de catre HARICLEEA DARCLÉE. Fugind, la fel ca si ENESCU, de tot ceea intruchipeaza facilul interpretativ lipsit de orice fel de scrupule, artista a creat cu o accentuata responsabilitate si constienta rolurile, articuland de la prima si pana la ultima nota a stimei incredintate cele mai fine nuante si cele mai adecvate accente in vederea sustinerii temeliei identitare a personajului respectiv. In aceasta cheie ampla de tip constructiv, DARCLÉE reusea sa contureze intotdeauna nu numai profilul complex al chipului teatral  jucat cu o siguranta si un dramatism unice la acel moment al istoriei muzicii de opera, dar si ingloba, intr-o formula de un lirism extrem de convingator, arta superioara a propriei intelepciuni vadite a trecerii. Orice rol al sopranei avea continut in dezvoltarea lui arhitecturala sui-generis, pe langa fluidul tainic al muzicii vazute ca o „expresie pura a unei stari de suflet” de catre GEORGE ENESCU, nobletea aceea curgatoare si mitica, aidoma simbiozei nemaiintalnite dintre fizionomia calma a pustiului galben si modulatia vijelioasa a unui fluviu nepotolit. Caci „muzica este un grai izvorat din inima si menit s-aduca dragoste si-nfratire printre cei pe care ii despart credinti si obiceiuri deosebite”, spunea acelasi compozitor roman in cadrul Discursului de receptie rostit in Sedinta Academiei Romane, in anul 1933. Iar pentru HARICLEEA DARCLÉE, relatia creator-personaj s-a desfasurat continuu cu o forta uimitoare intre nelimitele articularii melodico-filozofice a actului de interpretare artistica, ca si cum in structura lui geometrizata se aflau cheia si lacatul semioticii subtile si personalizate, pe care cantareata o putea imprima cu originalitate detasata si adancime fiecarei schite psihologice creionate componistic. A fost aceasta una dintre liniile sale concrete de a naste magie si de a primi, deopotriva, consideratia publicului divers si a cronicarilor vremii. Unul dintre acestia, Carlo d’Ormeville, scria cu mare entuziasm dupa reprezentatia operei “Saffo” a lui Giovanni Pacini, la Politeama florentina, urmatoarele: „HARICLEEA DARCLÉE - toti o stiu - e o inteligenta agera, o inima pasionata, un suflet aprins, o foarte frumoasa femeie si o mare artista. Glorioasa ei cariera nu este altceva decat un lant neintrerupt de triumfuri obtinute pe scenele noastre si pe cele din Europa sau America. (...) Ei bine, HARICLEEA DARCLÉE nu s-a inselat nici de asta data. (...) Neobosita si laborioasa cantareata si-a folosit si condus vocea din domeniul liric in cel dramatic, in care ni se pare de-a dreptul o revelatie...”                 

Pretutindeni, omagiul cel mai frumos adus artei interpretative a lui DARCLÉE erau versurile profund adulatoare si covoarele de flori ce i se asezau cvasiconstant la iesirea din marile teatre ale lumii, semne elocvente ale vibratiei pozitive inegelabile pe care artista o producea constant in sufletul publicului sau de pe toate continentele. Daca, dupa ce a sustinut magistral rolul poetesei Saffo din opera omonima a lui Pacini, locuitorii Florentei au asteptat-o cu ramuri albe si roz de piersici si zarzari infloriti, imbracandu-i cu ele atat trasura, cat si drumul dintre teatru si hotel, ei bine, „dara luminoasa” lasata in urma sa de HARICLEEA - asa cum avea sa se scrie, printre altele, in „Gazeta Artelor” a lui Juarez Movila, la ultimul turneu din anul 1910 al cantaretei in patria natala - a inscriptionat in memoria colectiva a asistentei sud-americane pagini rar traite de spectatori vreodata, caci DARCLÉE traia cu toata fiinta ei pentru muzica, asemeni unei zeite marinimoase a artelor. Respecta cu strictete repertoriul fiecarei natii si fermeca intotdeauna spectatorii prin interpretarea un fragment in limba tarii respective. Asa s-a intamplat si in turneul din Brazilia, cand, la Rio de Janeiro, dupa ce a cantat in portugheza parti din „Condor-ul” si „Guarany-ul” lui Gómez, „i-a fost asezata solemn pe frunte o cununa de lauri confectionata din aur” (G. SBIRCEA, I. HARTULARI-DARCLÉE). De fapt, Rio de Janeiro, Buenos Aires, Montevideo, Santiago de Chile, Valparaiso, Rosario de Santa Fé si Sao Paolo au fost locurile unde HARICLEEA DARCLÉE a creat istorie. In orasul de pe litoralul Atlanticului, Sao Paolo, spre exemplu, ea a coborat, ca o veritabila aristocrata a timpului, direct din trenul presedintelui Braziliei pe un intins covor floral alcatuit din nenumarate anemone si crini in ovatiile unei multimi, care-si marturisea, cu o fervoare greu de expus in cuvinte, admiratia sincera fata de marea artista romanca. Fascinatia momentului a fost mult amplificata si de primirea pe care directorul Conservatorului de atunci i-a realizat-o alaturi de un grup de eleve imbracate in rochii albe, tinand in maini cosulete umplute cu petale de trandafiri. La sfirsitul discursului oficial, se ridicara brusc spre cer dintr-o colivie cateva privighetori ce aveau prinse de picioruse panglici tricolore romanesti, o forma de pretuire maxima, iata, fata de soprana denumita simbolic de presa timpului drept „Privighetoarea Carpatilor”. Evenimentele omagiale de atunci nu s-au oprit insa aici, deoarece, directorul Operei din Sao Paolo ii inmana HARICLEII o medalie special creata pentru ea, avand pe una dintre parti imprimat chipul marelui compozitor brazilian GÓMEZ cu titlurile operelor sale distribuite circular, iar pe cealalta parte imaginea genialei DARCLÉE. In camera de hotel, pe mobilierul din lemn verde-masliniu de guayac, o astepta surazandu-i vesel un buchet imens de flori de camp in culorile drapelului ei national.                            

Neinduratorul zeu grec al timpului, Kronos, este, prin definitie, cel care creeaza si distruge fiinte si statui. Este si motivul pentru care anumite momente din viata unui om raman infipte intr-o fixitate granitica, atunci cand vine vorba despre fascicule de lumina spirituala ce irump cu putere dintr-un punct dat si ajung sa cuprinda prin incandescenta lor Universul. Din acest punct de vedere, doua date cu semnificatie diferita pentru DARCLÉE poseda un singur numitor aparte: compozitorul italian GIACOMO PUCCINI... Prima dintre ele face referire la ziua de 14 ianuarie a anului 1900, zi ce apare consemnata in istoria muzicii de opera drept unul dintre referentialele sale emblematice, tocmai pentru ca atunci era sustinuta cu mare succes la Teatrul Constanzi din Roma premiera operei „Tosca” de PUCCINI, in rolul principal figurand insasi soprana romanca HARICLEEA DARCLÉE, iar in cel al lui Scarpia - baritonul EUGENIO GIRALDONI... Cel de-al doilea punct temporal determinant, l-a reprezentat, un sfert de secol mai tarziu, anul 1924. Un an extrem de trist pentru artista, caci dragul ei prieten de-o viata, GIACOMO PUCCINI, parasea in acordurile recviemului din „Edgar”, pe o ploaie torentiala si rece, lumea. O lume interesanta pentru el, careia s-a straduit a-i realiza pentru eternitate identitatea unor personaje complexe precum Floria Tosca, Scarpia, Mimi si atatea altele realizate cu migala unui maestru desavarsit al artei miraculoase de a slefui de data aceasta nu geometria ingusta si fara luciu a pietrei, ci pe aceea necuprinsa a sufletului omenesc. Doi ani mai tarziu, pe 29 noiembrie 1926, ramasitele compozitorului italian au fost asezate in cavoul vilei de la Torre del Lago. La finalul ceremoniei, pe sicriul acestuia, vibra, cu un vaiet mut de tristete (dar auzit numai de o singura persoana prezenta la adunare), un buchet de orhidee asezat acolo de mana celei care, la randul sau, primise din partea lui PUCCINI, cu douazeci si sase de ani inainte, la premiera „Toscai”, exact aceleasi flori - soprana HARICLEEA DARCLÉE…  

Practic, o data cu disparitia creatorului „Boemei”, viata inegelabilei DARCLÉE a inceput sa isi stranga pe mosor, cu mare durere, din ce in ce mai grabnic firul. Caci de pe culmile artei lirice si pana la ignoranta contemporanilor sai din patria natala, nu a fost decat un singur pas. Nazuintele mari si planurile concrete remarcabile, pe care HARICLEEA DARCLÉE le dorea implinite si la ea acasa, nu au fost sub nicio forma luate in seama de numeroasele mediocritati existente si atunci, ca si acum, in punctele-cheie ale societatii (si facem trimitere aici la mediul politic si la cel muzical al vremii respective). Poate si pentru ca multi au incercat a-i asemui, din seva propriei lor micimi, geniul acestei necuprinse in cuvinte interprete de opera cu desertul propriei lor fiinte de lut, neoferindu-i nimic altceva in ultimii ani de viata, din septembrie 1936 si pana in ianuarie 1939, decat, din pacate, indiferenta, foarte multa indiferenta si marginalizare totala. Nimeni nu a avut nevoie pe plan national de legendara experienta a celei pentru care mari compozitori ai timpului creasera opere de capatai, drept pentru care nu a obtinut niciodata mult visata catedra de canto, unde sa poata preda aspirantilor tehnica interpretarii vocale si modalitatea construirii complexe a unui anumit rol. La fel de condamnabil au procedat si guvernantii timpului respectiv, care nu au dorit, pur si simplu, sa gaseasca in vistieria statului o suma de bani infima pentru o pensie de subzistenta si, deopotriva, de merit a artistei (de parca mai era nevoie de o motivare precisa intr-un atare caz de unicitate artistica fara precedent!), cu toate ca si GEORGE ENESCU, dar si CEZAR PETRESCU intreprinsesera ambii - fara succes concret, de altfel - tot ceea ce se putea realiza in acest sens, prima interpreta a Floriei Tosca din istoria muzicii universale sfarsindu-si zilele in cea mai accentuata stare de saracie cu putinta pentru statutul ei profesional inegalat nici pana in secolul de fata, XXI. „Aceasta sa fie morala fabulei? Stupida morala!”, scria CEZAR PETRESCU la acea data, in ziarul sau.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici, caci acelasi stat roman al anului 1939 nu a gasit de cuviinta nici macar in momentul trecerii artistei la cele sfinte sa ofere ajutorul de inmormantare necesar fiului acesteia, compozitorul ION HARTULARI-DARCLÉE, Ambasada Italiei fiind entitatea administrativa de pe teritoriul tarii noastre, care a sustinut, in final, cheltuielile aferente inhumarii, avandu-se in vedere serviciile culturale remarcabile aduse de geniala DARCLÉE culturii italiene si umanitatii, in genere. Amintim in acest context faptul ca nu a putut fi vorba, desigur, nici de funeralii nationale in cazul cantaretei noastre, cea care, culmea, a militat din rasputeri pentru infiintarea Operei Nationale din Bucuresti. Cat despre buchetul ultim de orhidee inexistent pe sicriul sau, nu mai are rost sa amintim... Astfel, intaia Floria Tosca a lui GIACOMO PUCCINI a patruns in spatiul fara de margini al eternitatii, ca o ilustra necunoscuta, exact in propria sa patrie de suflet. Sa fi fost acesta „pretul” ingrat prin care HARICLEEA DARCLÉE si-a platit cu varf si indesat pe pamantul tarii celebritatea construita cu atata ardere launtrica in afara ei?!... Ar fi extrem de dureros ca raspunsul afirmativ la interogatia retorica anterioara sa constituie, de fapt, esenta adevarului unic. Credem, totusi, ca numai vanitatea oarba a mediocritatii cultural-politice din acea vreme, precum si indiferenta semanata de aceasta in jur au reprezentat, de fapt, cele doua dimensiuni negative, care au metamorfozat dur existenta interpretei in ultimii ani de viata dintr-un exercitiu firesc al recunostintei necesare intr-un spectacol de teatru absurd despre absurdul ontologic insusi.      

Crezul artistic al HARICLEII DARCLÉE pare ca seamana destul de bine din anumite puncte de vedere cu cel al eroului romantic novalisian Heinrich von Ofterdingen, caci si unul, dar si celalalt au pornit intreaga lor viata in aflarea taramului unei lumi superioare, cel al simbolicei flori albastre, pe care HARICLEEA l-a atins cu repeziciune in mod concret de la bun inceput. „Mi-e dor sa vad floarea albastra. (...) Necurmat la ea imi sta gandul si la nimic altceva.”, rostea cu nostalgie Heinrich, in basmul unuia dintre cei mai importanti poeti si prozatori ai romantismului german si european Friedrich Leopold von Hardenberg (NOVALIS). In mijlocul furtunii si al suferintei, ramai insa, ca intr-un soi de purificare necesara a sufletului, de cele mai multe ori, singur. Floarea albastra se face atunci brusc nevazuta privirii omenesti. “Marea artista DARCLÉE s-a daruit  vietii si artei. S-a risipit in fara-de-grija zilei de maine, pana cand vantul aspru al iernii din viata ne-a adus-o zgribulita, saraca si uitata, la limanurile natale.”, scria ]n ziarul sau, la acea data CEZAR PETRESCU. Dar suferinta poate deveni, pana la urma, si cel mai bun profesor al sufletului, cu toate ca ii contorsioneaza acestuia pana la destructurare fibra, incercand sa il rapuna cu orice chip, ori ca ii rapeste fara discernamant vlaga, conducandu-l, finalmente, pana la miezul greu identificabil al Tainei. In lipsa durerii profunde, cu siguranta ca Omul ar ramane un simplu lunatic al statisticii, orbecaind intr-o continua miscare haotica inspre nicaieri, legat fiind trupeste si sufleteste de vremelnicia sempitern inselatoare a materialitatii.

Septembrie 1936... HARICLEEA DARCLÉE, cu toata forta intelepciunii sale definitorii, nu putea banui in acel moment ca intreaga sa viata se va transforma cat de curand in istorie si amintiri. Ultima calatorie catre pamantul natal a primei si inegalabilei interprete din istoria teatrului liric mondial a puccinienei Floria Tosca avea sa-i anunte acesteia, din pacate, peste numai doi ani, o sfasietoare si nedreapta iesire definitiva din teatrul rece al acestei lumi dezmembrate spiritual si stridente. Caci, intr-o ravasita dupa-amiaza de 10 ianuarie a anului 1939, cand lapovita si vantul plesneau cu putere zidurile vechi ale caselor Bucurestiului interbelic si viata, limbile ceasornicului neindurator anuntau cu batai lungi orele cinci catre seara. Pe patul uneia dintre rezervele spitalului bucurestean Filantropia, glasul altadata intens adulatei pe toate continentele soprane DARCLÉE isi stingea in acel moment, cu ultime acorduri lirice, definitiv povestea. Sarcomul hepatic ii invinsese pentru totdeauna vointa de-a trai. HARICLEEA a murit, asa cum, de altfel, a trait: discret si cu resemnare. In secunda intrarii sale pe taramul necunoscut al umbrelor, singur sufletul unei bolnave recent operate ii era alaturi, aceasta lasandu-se prinsa, pentru prima si ultima oara in viata ei, de firul vrajit al cantecului nascut din strafundurile unei inimi care traise multe si sperase, deopotriva, la fel. Celei care candva i se asterneau covoare de flori la iesirea din teatrele lumii, la slujba de inmormantare, cortegiul compus din cativa cunoscuti ai artistei asista cu nedisimulata revolta la nepasarea de condamnat a autoritatilor zilei. Interpretul de opera Edgar Istrati cuvanta la final, cu o durere imensa, astfel: „Ne pare rau sa nu vedem in jurul marii disparute persoanele si oficialitatile care trebuiau sa fie aici. Dar HARICLEEA DARCLÉE se poate lipsi de omagiul lor, pentru ca numele ei traieste si fara ei; in sutele de mii de partitii ale operei „Tosca”, raspadite in lumea intreaga, el este tiparit pe prima pagina si generatiile viitoare vor invata in toate Conservatoarele si pe toate scenele lirice din lume numele acesta magic si sonor ca glasul care s-a stins...” Undeva, sus, printre stele, prietenul ei drag, PUCCINIONE, o astepta de ceva vreme singur, in fata portilor larg deschise ale lumii de Dincolo, cu un buchet de orhidee albe in mana, ca atunci, de mult, la inceputul anului 1900, dupa succesul de neuitat al premierei creatiei sale „Tosca”... O altfel de iesire, deloc grandioasa insa, de pe scena marelui teatru de opera al lumii si patrunderea, de asta data, in universul mitic al spectacolului umbrelor, sub aceeasi stralucita bagheta a marelui compozitor al Italiei si al lumii - GIACOMO PUCCINI...

„Menirea sfanta a muzicii este sa stinga urile, sa potoleasca patimile si sa apropie inimile intr-o calda infratire, asa precum a-nteles-o mareata antichitate creind mitul lui Orfeu.”, afirma cu ani in urma GEORGE ENESCU. Ei bine, intre cele doua puncte fixe ale existentei sale pamantesti, intocmai ca vestita poetesa a lui PACINI - Saffo -, HARICLEEA DARCLÉE, pe langa traiectoria unica de interpret de opera pentru care s-au creat opere si care a creat, la randul ei, identitati lirice de o singularitate izbitoare, a descris cu multa forta insusi locul geometric a ceea ce definim in toata splendoarea ei profunda drept demnitate umana, o integrala deloc complicata a celui mai simplu cu putinta mod de a exista si de a te indeparta de semantica inchisa la culoare a substantivului comun „compromis”. Cu cateva zile inainte de marea intalnire cu spiritul lui PUCCINI, rememorandu-si instantaneu traseul vietii, artista scria asa: „Celebritate, glorie, sunt ca stralucirea metalelor; se datoresc luminii din jur. Daca s-ar putea, le-as mai cuceri o data...” Un destin aidoma unui cerc alb de lumina al carui parcurs a fost de la inceput si pana la final inchinat zeului perfectiunii creatoare in arta spectacolului liric. Caci aura individuala a neegalatei noastre interprete de opera s-a statuat intotdeauna pe principiul evidentiat cu multa exactitate de catre MIRCEA ELIADE, si anume: “Deasupra tuturor gloriilor efemere si desertaciunilor legate de patimile noastre omenesti, un singur punct ramane fix, neclatinat de nicio catastrofa istorica: geniul.”, un geniu pe care DARCLÉE, asemenea lui ENESCU, l-a avut din plin...

P.S.
Un mormant trist si incremenit intr-o insigurare de gheata, ce imprastie in jurul sau nu chietudine, ci raceala, foarte multa raceala. Asa simti cand te afli in Cimitirul Bellu langa cripta de marmura alba a HARICLEII DARCLÉE. Daca la Tore del Lago, in Italia, fotografia ei este asezata pe pianina din cavoul compozitorului GIACOMO PUCCINI alaturi de pozele lui Enrico Caruso, Arturo Toscanini, Petro Mascagni, Rosina Storchio, Victorien Sardou s.a., interpretei lui Saffo (Pacini), a Santuzzei, Luisei si Iris (Mascagni), a Odaleei (Gomez), a lui Wally (Catalani), a Notinei, Lindei de Chamonix si Lucreziei Borgia (Donizetti), a Vaniei (Glinka), a Margaretei si Julietei (Gounod), a Neddei si Zazei (Leoncavallo), a Chimenei (Massenet), a Reginei Valentina (Meyerbeer), a Proserpinei (Saint-Saëns), a Aidei, Ameliei, Desdemonei, Gildei, Violetei, Leonorei (Verdi), a Evei, Elsei si Elisabetei (Wagner), dar si a multor altor roluri importante din arta lirica a lumii, credem ca merita sa ii fie readusa in prim-plan stralucirea memoriei sale viguroase in patria natala nu doar in cadrul Concursului International de Canto „HARICLEEA DARCLÉE”, ce are loc la Braila, ci, in virtutea frumoasei si trainicei prietenii care i-a legat pe ENESCU si DARCLÉE, si cu prilejul Festivalului International „GEORGE ENESCU”, unde ar fi bine sa i se dedice o sectiune speciala.

Si, pentru ca Cimitirul Bellu este declarat muzeu in aer liber datorita multitudinii de monumente funerare unice construite de-a lungul timpului pe tot cuprinsul sau, avand in fata modelul Italiei, care acorda o importanta deosebita memoriei lui VERDI sau a lui PUCCINI, de exemplu, ca sa amintesc doar doua nume foarte mari de pe continentul european care au stabilit legaturi puternice si directe cu ilustra noastra interpreta de opera, e necesar ca si mormantul HARICLEII DARCLÉE sa fie scos o data pentru totdeauna din marginalizarea in care salasluieste de zeci de ani si inclus pe lista locurilor de referinta pentru istoria culturala a Bucurestiului, devenind, astfel, un punct important de vizitat cu prilejul diverselor ocazii cultural-artistice din capitala Romaniei (si ma refer aici, in principal, la Festivalul International „GEORGE ENESCU”, ce se va desfasura, iata, chiar in toamna acestui an). E dureros ca din momentul trecerii artistei la cele sfinte si pana acum acest monument nu a fost transformat intr-o emblema a culturii romanesti si universale, ramanand, din pacate, o vesnica necunoscuta pe langa multe alte repere unice asemenea lui. Desi tardiv, acest gest reparatoriu nu va putea anula insa niciodata in mod definitiv greseala condamnabila a politicienilor ingrati aflati la carma statala a Romaniei in anul 1939, politicieni care nu au dorit din ignoranta, desigur, si lipsa de bun simt sa ii cinsteasca sopranei, asa cum s-ar fi cuvenit in momentul respectiv, meritele deosebite aduse culturii romane si artei lirice universale.

Un alt gest nobil ar fi acela ca, asa cum exista in Paris “Place DALIDA”, undeva, in Bucuresti - poate chiar actuala Piata a Operei ar fi indicat sa poarte un asemena nume, daca circumstantele o permit, ori poate zona fostului Hotel Bratu de pe strada Polizu, unde interpreta a trait in ultimii sai ani de viata,  indurand cu tristete si resemnare nu numai zgomotul tramvaielor si frigul din incapere, ea locuind, practic, in fiecare zi a iernii, cu radiatoarele inghetate si rememorand continuu in acest fel, ca o forma terapeutica de rezistenta fizica la temperaturile scazute ale camerei, gloriosu-i trecut devenit, de multa vreme, legenda - sa fie denumit simbolic un loc drept “Piata DARCLÉE”.   

[Personal, dupa ce i-am citit cu mult timp in urma biografia artistei, mi-au trebuit aproape patru ani ca sa-i descopar cripta de marmura din Cimitirul bucurestean Bellu (ortodox), nimeni dintre cei care lucrau acolo la inceputul anilor 2000 nestiind sa-mi spuna unde este mormantul ei. M-am umplut in acel moment de o cantitate imensa de amaraciune, gandindu-ma la cate a realizat faimoasa noastra soprana pentru marea opera a lumii, dar si la ignoranta colectiva care a urmarit-o indeobste ca un blestem nu numai in ultimii sai ani de viata si in clipa mortii, ci la ignoranta care o urmareste in mod nedrept si acum. (Pentru cei care nu stiu, monumentul funerar al interpretei HARICLEEA DARCLÉE se afla pe partea stanga a aleii unde este ingropat actorul TOMA CARAGIU, la cativa metri distanta de acesta. Mentionez faptul ca actorul TOMA CARAGIU nu e ingropat pe cunoscuta Alee a Actorilor, ci in apropiere de intrarea principala in Cimitirul Bellu, mai precis, in stanga intrarii. Accesul la mormantul din marmura alba al lui DARCLÉE se face destul de dificil, deoarece nu se afla pozitionat in primul rand al aleii, precum cel al lui CARAGIU, ci, undeva, in randul al treilea sau al patrulea in raport cu aceasta alee, ca sa se ajunga la el trebuind sa se calce, efectiv, peste mormintele alaturate.)]                   
----------------------
Magdalena ALBU
8 martie 2015
Bucuresti


Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a13066-HARICLEEA-DARCL201-E-ELOGIUL-DEMNITATII.aspx