Calatorie pana in sufletul celuilalt…

Daca am sti ce ne rezerva viitorul, n-am mai avea emotii, n-am mai trai cu aceeasi bucurie dulce-amaruie cu care asteptam ca lucrurile viitoare sa se produca, iar viata noastra n-ar mai avea nici un farmec. In linii mari, ne cunoastem limitele, adica ne asteptam sa ni se intample combinari de lucruri care li se intampla celorlalti oameni din epoca noastra: o copilarie in care ne jucam si studiem, o adolescenta in care ne indragostim, o maturitate in care ne formam propria familie si ne crestem copiii, asa cum parintii nostri ne-au crescut la randul lor si o batranete in care ne vom plimba nepotii prin parcuri.

Singurul lucru cert pe care-l cunoastem despre noi, cu privire la ce va fi, este ca vom muri. Gandindu-ne la asta, tuturor ne-ar place, ca la momentul respectiv, aruncand simbolic o ultima privire peste umar, cu tot regretul ca parasim lumea asta in care-am trait si de care ne-am atasat atat de mult, sa putem zambi si sa fim mandri de ceea ce a ramas in urma noastra, de ceea ce am realizat in viata pe care-am avut-o, pentru ca asta este tot ce conteaza pana la urma si aici am sa va rog sa intelegeti ca nu ma refer la lucruri materiale, la bogatii sau comori pamantesti…

Scriind aceste randuri, imi amintesc o replica dintr-un film drag mie, „Meet Joe Black”, in care personajul William Parrish, interpretat de actorul Anthony Hopkins, la ultima sa aniversare spune, meditativ: „hm, 65 de ani… au trecut intr-o secunda!”. Adeseori compar viata cu un foc de artificii, un spectacol frumos dar scurt, in urma caruia nu ramane decat o amintire a ceea ce a fost… si fum, care se pierde mai repede sau mai incet, functie de calitatea artificiilor.

Fiecare etapa a vietii are farmecul ei aparte. Unora le-a fost draga copilaria, altora adolescenta, tineretea, maturitatea, dar batranetea n-am auzit sa-i fie draga cuiva… Avem intelepciunea pe care n-am avut-o pana atunci, avem credinta cea mai mare si resemnarea… Ma intrebam cum ar fi apreciat oamenii viata daca s-ar fi derulat in sens invers, adica din batrani sa devina tineri si mi-am si raspuns: altfel, cu siguranta, altfel!

Atunci cand la televizor crainicul de la stiri anunta, cu o mina serioasa ca nu stiu cine a trecut in lumea celor drepti si mai arata si cateva cadre de la inmormantarea respectivului, cu totii cei care privim la micul ecran devenim apatici si ne intrebam retoric ce este viata, cine suntem, ce suntem, de unde venim si unde mergem…

In acele clipe ne amintim ca suntem muritori, uitam parca de grijile cotidiene si privim viata cu alti ochi, chiar avem tendinta de-a deveni ceva mai buni cu cei din jurul nostru. Uneori, in gluma, imi spuneam ca ar fi trebuit ca in fiecare zi sa fie filmata si difuzata la tv, ca media cu cea mai mare influenta la public, cate-o inmormantare, pentru ca oamenii sa nu uite ca sunt muritori si sa nu inceteze sa se bucure de viata pe care o au, fie ca sunt miliardari sau cersetori, maratonisti sau ologi…

Am ajuns departe, atat de departe incat nefirescul nu mai mira si nu mai socheaza pe nimeni, anormalul devenind normal si normalul, anormal; atat de departe incat multe dintre evenimentele contemporane par desprinse din apocalipsa, ca semne prevestitoare ale acesteia!

- Masa e servita, masa e servita…

Vocea bucataresei indepartandu-se pe culoarul ingust al etajului superior al azilului de batrani se auzea din ce in ce mai stins…

Batranului nu-i era foame, sau poate ca ii era, dar facu din mana un semn care vru sa spuna „lasa” si continua sa scrie ceea ce incepuse.

M-am nascut si am trait intr-un circ, parintii mei continuand traditia familiei. Am fost si inca sunt clovn, in amintirile mele, asa cum batrani fiind, suntem tot copii. Da, tipul acela cu nas rosu, machiat pe fata si imbracat haios, care incearca, daca reuseste e si mai bine, sa faca lumea sa rada. Nu stiu cata credibilitate o sa am in fata dumneavoastra, vorbind despre lucruri serioase, ca cele despre care m-am incumetat in seara asta, despre viata, despre existenta, despre moarte, nu ca moarte ci ca o trecere dintr-o stare in alta… Este o chestiune de perceptie… Un coleg de-al meu, s-a innecat sub privirile a zeci de oameni, care aplaudau si radeau, crezand ca este o gluma, pana cand bietul clovn nu a mai iesit la suprafata…

Multi oameni, din ce in ce mai multi oameni sunt sau tind sa devina din ce in ce mai superficiali, mai aroganti si mai nepasatori la durerea si suferinta celorlalti semeni. Egoisti, nu mai zic… Ca tot am amintit mai devreme de televizor, doua lucruri m-au determinat sa va spun toate acestea. Despre cel de-al doilea am sa va povestesc la momentul potrivit.
Primul lucru care m-a impresionat a fost un reportaj difuzat la postul national de televiziune, pentru ca aici la azil nu prindem decat acest post de televiziune. Lumea nu prea priveste acest canal, motivand ca nu sunt filme interesante si moderne, ca nu sunt emisiuni distractive… iarasi ceea ce este normal este anormal si viceversa. N-am sa inteleg niciodata nevoia oamenilor de-a viziona filme de groaza, unele dintre ele oribile, filme erotice dezgustatoare, care ucid pur si simplu subit sentimentul de dragoste adevarata dintre doi oameni, si aici ma vad nevoit sa subliniez, un barbat si o femeie (!!!), emisiuni care promoveaza tot felul de non-valori… in fine, nu asta vroiam sa va povestesc…

Cand ma gandesc la Dumnezeu, ma gandesc la o inteligenta desavarsita, la o forta de nedescris si la o putere fara margini. Zilele trecute am vizionat pe postul national de televiziune, ehh, ma repet, ce vreti, sunt batran si memoria imi mai joaca feste din cand in cand, un documentar interesant realizat de niste entuziasti ai presei care s-au alaturat membrilor unui trib din nu stiu ce tinuturi africane si le-au urmarit miscarile, pas cu pas, timp de o saptamana. Veti spune ca intre prima si cea de-a doua propozitie nu exista nicio legatura, dar am sa va demonstrez contrariul ceva mai tarziu, acum insa vreau sa va descriu modul de viata al acelor oameni desprinsi parca din alte timpuri indepartate, dar contemporani cu noi.

Traiau, asa cum am mai spus, intr-un grup organizat, intr-un trib condus de un batran cu experienta de viata, un fost brav luptator, ce nu s-a temut nici de inamici, nici de animalele periculoase si care si-a pus de multe ori viata in pericol pentru binele neamului sau. Erau copii, adulti, batrani, femei si barbati. Toti aveau o imbracaminte sumara, care le acoperea bustul si soldurile. M-a impresionat existenta simtului proprietatii. In timp ce copiii, femeile si tinerii neinitiati in ale vanatorii purtau haine confectionate din frunze si crengi, vanatorii, luptatorii tribului purtau blanuri din animalele vanate de ei, feline periculoase. Acesta era unul dintre aspectele ce conferea membrilor un anumit statut social. Locuiau in case improvizate din crengi si isi duceau existenta de zi cu zi, in mare parte, lipsiti de evenimente deosebite: dimineata barbatii plecau la vanatoare, iar aceasta activitatea putea dura si cateva ore bune. Aveau arcuri si sulite confectionate din lemn. Interesant de observat tristetea din ochii lor, atunci cand se intorceau acasa fara vanat, sau bucuria cu care puneau prada in fata celor ce-i asteptau flamanzi. Dupa vanatoare urma un dans, un ritual prin care multumeau pentru captura lor divinitatii in care ei credeau, masa, apoi fiecare se retragea in casuta lui pentru a se odihni. Copiii se jucau, femeile ingrijeau de animalele pe care le cresteau, capre in special, si uite-asa se lasa seara, se termina o zi si incepea o alta. Existau insa si perioade mai grele in viata tribului, cum ar fi secete acute, atunci cand erau nevoiti sa-si paraseasca satul si sa caute alte locuri in care sa se stabileasca, sau razboaie cu alte triburi, care incercau sa le fure animalele si bunurile stranse (!!!).
Privindu-i pe acesti oameni atat de simpli si de primitivi, cu inteligenta superioara a unui om modern, cum se minunau si cum se bucurau atunci cand reporterii le aratau diferite echipamente din dotare, laptopuri, camere digitale si cum de unele se temeau si refuzau sa se atinga, am zambit trist incercand sa-mi dau seama ce era in mintea lor, la ce credeau ei ca folosesc toate acele aparate ciudate, de unde credeau ei ca au venit acei oameni, cu hainele lor ciudate si bizare. Am zambit trist nu pentru emotiile pe care acei oameni primitivi mi le-au transmis parca si mie, ci pentru eforturile zadarnice ale acelor reporteri de-a le explica cum se folosesc toate acele aparate. Atunci mi-am amintit de Biblie si de cei care au scris experientele traite in acele vremuri! Cum sa descrii un avion, o nava, altfel decat spunand ca este o pasare uriasa cu cioc de foc? Cum sa intelegi ca trebuie sa te descalti pentru a nu muri curentat, decat ca trebuie sa faci asta in semn de respect pentru divinitate? Cum sa descrii un ecran LCD, un monitor, cu imagini vii si colorate altfel decat spunand ca in fata ochilor tai s-a ivit un cer pe care ti s-au aratat diverse lucruri? Cum sa descrii un camp magnetic altfel decat spunand ca acele persoane aveau in jurul capului un cerc de foc? Cum sa intelegi ca nu este bine sa mananci anumite animale bogate in grasimi, care-ti pot genera probleme de sanatate decat prin a o face crezand ca este un pacat? Cum sa descrii multe alte lucruri decat facand-o prin a te raporta la nivelul tau de cunostinte?

Ce mult am avansat din toate punctele de vedere si totusi cat de primitivi suntem noi cei de azi. In fata divinitatii suntem aceeasi primitivi de la tv, ceva mai complecsi insa. Nu ne mai omoram intre noi pentru niste biete capre, desi uneori facem si asta (!!!) dar pornim razboaie pentru resurse limitate, cum ar fi petrolul, gazele naturale. Nu mai speriem si nu mai intimidam inamicii prin tipete si tam-tam-uri, ci prin acte de terorism mult mai sangeroase si mai nemiloase… Nu mai stam in triburi dar trasam granite greu de trecut. Avem pretentia ca suntem fiinte inteligente si ca am ajuns aproape de a intelege adevarul absolut, dar fata de viitorul viitor (!!!) oare cat de primitivi si de necivilizati suntem?!?

Am mentionat ca am fost un clovn la circ pentru a va spune ca am avut ocazia sa vad rautatea oamenilor de aproape, de foarte aproape, din culise si din sala, din scena si din afara acesteia. Cei care veneau la circ, nu o faceau pentru mine. Nu eu eram atractia spectacolului, eu doar acopeream momentele dintre doua numere diferite. Nici acrobatii nu erau, nici ceilalti atleti, ci dresorii de animale cu bietele animale fortate sa faca ceea ce li se cere. Cat sadism din partea acelor oameni care-si asigurau existenta chinuind bietele animale, cata rautate pe spectatori, care aplaudau vazand felinele trecand prin foc, ursii alergand o minge, maimutele imbracate ca oamenii… Oare la durerea din sufletul lor nu se gandea nimeni? Oare era asa de greu de imaginat ca nu este nicio placere pentru ele sa traiasca intr-o cusca, sa fie batute pana fac ceea ce vor stapanii lor sa faca. Cruzimea, rautatea, forta interioara a unei fiinte cica rationale, de statura medie si aparent firava care reuseste sa domine si sa controleze mintea unei fiare, ma sperie teribil. Captiv in circ inca de pui, un leu imbatranise in cusca sa nemiloasa.

La insistentele mele, directorul circului a decis sa-l elibereze intr-o padure si sa-l lase sa moara liber. L-am dus pana acolo, am deschis larg poarta si l-am incurajat sa iasa afara. Atat de mult isi dorise libertatea, de atatea ori visase la ea, asa de mult si-ar fi dorit sa alerge prin padure alaturi de rudele si prietenii lui, incat acum refuza sa plece, ii era teama sa spere, obosise sa mai viseze, incetase sa mai traiasca inainte de-a muri…

Cel de-al doilea motiv pentru care am scris aceste lucruri a fost acela ca am vrut sa va spun ca daca am sti ce ne rezerva viitorul, n-am mai avea emotii, n-am mai trai cu aceeasi bucurie dulce-amaruie cu care asteptam ca lucrurile viitoare sa se produca, iar viata noastra n-ar mai avea nici un farmec. In linii mari, ne cunoastem limitele, adica ne asteptam sa ni se intample combinari de lucruri care li se intampla celorlalti oameni din epoca noastra, dar nu mereu se intampla asa. Viata este plina de surprize si nu mereu traiectoria ei depinde doar de noi. Uneori destinul, manifestat prin actiunile celorlalti hotaraste in locul nostru… eu nu am nepoti pe care sa-i plimb prin parc, nici copii pot spune ca nu mai am, traind de ani buni in azil, atat de singur, atat de singur… Clovnul acela n-ar fi murit, daca spectatorii ar fi facut ceva si ar fi luat in serios strigatele lui de ajutor. Toate animalele din circ n-ar fi ales sa traiasca acolo daca nu erau braconieri fiorosi si lacomi, dresori si oameni dornici sa-i vada chinuiti. Ideea era ca trebuie sa constientizam impactul actiunilor noastre asupra celorlalti, asupra mediului inconjurator si ca singurul lucru cert pe care-l cunoastem despre noi, cu privire la ce va fi, este ca vom muri.

Gandindu-ne la asta, tuturor ne-ar place ca la momentul respectiv, aruncand simbolic o ultima privire peste umar, cu tot regretul ca parasim lumea asta in care-am trait si de care ne-am atasat atat de mult, sa putem zambi si sa fim mandri de ceea ce a ramas in urma noastra, de ceea ce am realizat in viata pe care-am avut-o, pentru ca asta este tot ce conteaza pana la urma si aici am sa va rog sa intelegeti ca nu ma refer la lucruri materiale, la bogatii sau comori pamantesti…

Florentin Gurau, Braila, Romania

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a1127-Calatorie-pana-in-sufletul-celuilalt….aspx