DOINA DE JALE - GHEORGHE ZAMFIR PREAMARIND PE EMINESCU

Marin VOICAN-GHIOROIU


15  Iunie 2014, 125 de ani de cand Mihai Eminescu s-a ridicat la ceruri pentru dumnezeire, a avut loc la Ateneul Roman spectacol omagial „INCHINAREA LA LUCEAFAR”, organizat cu sprijinul Patriarhiei Ortodoxe Romane, Academia Romana, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Liga Culturala pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni, in parteneriat cu Fundatia Dignitas, Fundatia Alistar, Fundatia Internationala „Eminescu” si Muzeul Literaturii Romane, unde am avut ocazia sa ascult artisti de mare valoare: Gheorghe Zamfir, ambasadorul Romaniei pe cele cinci continente ale Terrei (care a facut cunoscuta muzica romaneasca cu fermecatorul sau nai initiatic), pianist-organistul Nicolae Licaret, soprana Rodica Anghelescu, Viorel Visan, Eusebiu Stefanescu, Maria Gheorghiu, Dan Puric.

Trebuie sa afirm ca intregul spectacol a fost un regal, iar oamenii din sala au aplaudat frenetc, la scena deschisa, pe toti interpretii care au dat dovada de o mare iubire pentru Voievodul Limbii Romanesti, poetul fara de pereche - Mihai Eminescu, prilej fericit pentru mine ca sa le aduc felicitari cordiale, multumiri si admiratia unui indragostit de lirica eminesciana.

In acest eseu voi face cunoscuta publicului, iubitor de muzica si frumos, celebra „DOINA DE JALE” - compozitor si interpret maestrul Gheorghe Zamfir, cu nimic mai prejos fata de legendarul Pan din Greciei antica  (inventatorul instrumentul muzical syrinx (naiul)  cu care canta  melodii celeste zeitatilor din Olimp. Aparitia maestrului Gheorghe Zamfir a fost ca o revarsare de lumina primavaratica ce incalzeste campia si florile trezite la vita si inimile admiratorilor. Un val de bucurie imensa a cuprins  pe toti spectatorii care-l aplaudau si-l ovationau cu o imensa bucurie. Cand s-au auzit primele acorduri date de orga, magicianul sunetelor, Gheorghe Zamfir, care-si fixase naiul ca pe o sfanta cruce in dreptul fruntii si a privit extaziat imaginile inramate ale lui Mihai Eminescu, Veronica Micle si Ion Creanga. A  inclinat capul usor, (omagiu fierbinte trimis Luceafarului), apoi a sarutat tuburile naiului cu gingasia lui Apollo din vechime (fiul lui Zeus tatal) protectorul poeziei si muzicii. Din naiul sfant au inceput sa picure note fermecate, margaritare stralucitoare, raspandindu-se in eter ca un dulce fior pe care-l simte romanul napadit  de  ganduri, cand se  afla  singurel... intre cer si pamant, caci numai cantecul il mai tine in viata si-i da speranta in viitor.

Ascultand „Doina de jale” las aleanul sa ma fure prin codrii umbrosi, cobor in poiene smaltuite de razele reginei noptii, ies in campie si-i vad pe harnicii tarani cum brazdeaza pamantul sub care arunca samanta roditoiare pentru painea noastra cea de toate zilele. Din departare se aude ciripitul pasarelelor care aduc dor nesecat al celui ce trudeste sa se infrateaca pentru vecie cu natura, sa cante in rasarit de soare melodii de suflet.
 
Doina, creatie magnifica a poporului roman („Doina zic, doina suspin, tot cu doina ma mai tin...”), izvorata din patima si dor nestins, iubire, speranta, ruga, deznadejde, bocet disperat, credinta in nemurirea sufletului, alean si mangaiere pentru parintii care-si trimit fiii la razboi; chemare catre divinitate sa-i aduca pe cei ce au plecat in lumea umbrelor; renuntare la cele pamantesti, care-s lucruri desarte) dar, in acelasi timp, doina este si prietena nedespartita a eroului popular, haiducul din povestile nemuritoare pe care le ascultam, toamna tarziu,  de la rapsozii vestiti ai satului, cand stateam la dogoarea focului de sub cazanul de tuica si coceam porumbi cu lapte. Copil fiind, priveam extaziat bolta necuprinsa a cerului care-si aprindea candelabrele sfintite peste satul patriarhal, si-mi ziceam in gand, minunandu-ma: „Mare si puternic esti Dumnezeul meu!”. Apoi reveneam la firul povestilor, atent sa nu care cumva sa-mi scape vreun amanunt din ceea ce faceau eroii, caci de cele mai multe ori ii insoteam pe dragii mei haiduci: Iancu Jianu, Pintea Viteazul, Gruia lui Novac Somanu, Toma Alimos..., luptatori neinfricati pentru libertate si neatarnarea neamului, care traiau cu doina in suflet si cu ea vorbeau (prin sunet induiosetor de fluier, caval, nai, frunza de par, solz de peste...) in zile si nopti de restriste.

Doina, doina... cantec dulce, plamadita din lacrima de om necajit, din sfasietoarea jale a mamei (cea mai iubita fiinta de pe pamant) ramasa fara barbat si, de multe ori, parasita de copii; oftat tanguitor de fata indragostita, murmur de izvor racoritor ce-si poarta undele pe sub umbra arinilor cand soarele dogoreste pamantul, caci seceta nemiloasa a lasat tristete in inimile truditorilor ogorului (care se simt saraciti si neajutorati); ori este auzita cum canta, in seri lungi de toamna, acompaniata vantul nostalgic care sufla peste campurile dezgolite anuntand: „Frunzulita de-avrameasa,/ dragi haiduci, iarna se lasa...,/ e timpul, mergeti pe-acasa!/ Noi am merge, drag ne este/ de copii si de neveste,/ de parinti, surori si frati,/ dar ne-asteapta inarmati,/ liftele paganilor,/ dusmanii romanilor/”.
        
Ascultand si lacrimand cu cel sfant nai, vrajit si dumnezeit... am sa descriu panoramic magnifica creatie, „Doina de jale” in episoade distincte, asa cum o vede maestrul Gheorghe Zamfir, care adesea mi-a spus: „DOINA, regina peste regine, mi-a fost ca o buna MAMA in toti anii de pribegie... petrecuti in strainatate, cand am varsat o fantana de lacrimi amare, dar am trait cu trupul si sufletul tot in plaiul patriei, alaturi de romanii mei dragi Ea m-a sfatuit sa nu-mi pierd credinta in puterea Mantuitorului nostru, IISUS CRISTOS, sa lupt cu toata puterea fiintei si a mintii mele, ca Adevarul sa fie scos din apele murdare in care-l ingropasera fariseii comunisti, sa dau omenirii nestemate din folclorul nostru, sa nu preget niciodata in a curati Gradina Maicii Domnului de buruienile raului.”
        
Cu greu mai puteam sa-mi potolesc emotia ce ma cuprinsese, fiindca nu trecusera mai mult de doua minute de cand eram sub imperiul vrajii magicianului sunetelor celeste, care canta cu atita sensibilitate si daruire de om impatimit: zeu printre zei... legat cu mii de liane trimise de catre Apollo. Naiul si trupul lui devenisera un tot unitar, se contopisera, o interpatrundere moleculara dintre geniu si instrument, o armonie a doua spirite ce se completau si se ridicau spre inaltimi; materia celor doi trecuse intr-o alta dimensiune cosmica. Cred ca nu gresesc daca afirm ca cei ce au avut ocazia sa-l vada si sa-l asculte in aceat concert de zile mari „INCHINARE CATRE LUCEAFAR!” pe cel care l-a harazit Demiurgul sa fie cu adevarat magnific, sa treaca in timp ce canta intr-o stare de beatitudine, transa care-l poarta dincolo de tot ce putem percepe cu simturile noastre, nu-l vor uita curand.

Vedeam cum lacrimile i se scurgeau pe fata, cum degetele mainilor devenisera un nai... ele insele, cum acel trup de om era cutremurat de trairi, greu de exprimat in cuvinte, care se produc la nivelul scoartei cerebrale. Pe fata i se citea profunda adoratie catre Dumnezeu. Fiind intr-n dialog cu o lume fantastica, asculta cum ii raspund  codrii seculari, il asculta pietrile batranilor munti, il mangaie undele  racoroase si tamaduitoare ale dorului si iubirii de pamantul patriei. Intre timp doina isi facuse aparitaia pe scena diamantina, asemenea unei vestale pentru a intretine focul sacru al nemuririi neamului. Era imbracata in strai regal, iar pe frunte avea diadema cu Luceafarul nostru drag, in timp ce privirile-i  seducatoare ne aduceau din celelalte lumi un mesaj al adoratiei divine. Strigate de durere, venite din negura anilor, iau parte la simfonia durerii tumultoase, din care razbat  glasuri de chemare, de ajutor pentru cei necajiti: „Tristete, manca-te-ar corbii,/ Sa te bag sub firul ierbii,/ Si peste tine sa calc!…/ De mine te-ai agatat,/ Si de tine nu mai scap./ Of-of-of!…tristete, sa-mi putrezesti!/ Noaptea sa nu-mi odihnesti,/ Cum nu odihnesc nici eu,/ Asteptand copilul meu”.  Si, deoadata, note grave imi prevestesc un blestem ce-l adresesaza un copil trenului care-i rapeste tatal spre a-l duce in razbel: „Trinule, sa nu mai poti/ Sa alergi mereu pe roti!/ O! sa n-ai tip de odihnit/ Si sa-mi ramai parasit!/ Suflet n-ai si nu te doare/ De-a mea mama iubitoare./ Mila n-ai, n-o sa suspini/ Ca-mi duci tata prin straini… Trinu-i trin, nu este om…/ N-are mila si nici dor,/ Si de lacrimi nici ca-i pasa,/ Nici de cel ce casa lasa”.

In aceste sunete cand molcome, cand tipatoare, cand tremuratoare precum frunza plopului batut de ploaie, grindina si vanti, simteam in incantatia catre Cel Atotputernic... cum se impleteau dorinte, idealuri, suferinti si bucurii traite de cei care au pastrat nestirbita glia stramoseasca si nu si-au plecat capul in furtuna vicistitudinilor istoriei noastre milenare. „Timpule, nu-mi fi dusman!/ Ce-i pentru tine un an?!…/ Cui sa las pe taicuta/ Si pe maiculita mea?/ Doamne, da-mi zile sa am/ Sa mai urc la mine-n Deal,/ Sa-mi vad casa si parintii!/ Am sa ma rog la toti sfintii,/ Ca in veci sa-mi fii slavit,/ Fiindca timpul ai oprit”.

Si doina se jeleste odata cu mama care si-a pierdut fata, lumina sufletului ei, iar viata pentru ea, de-acum inainte, este un greu calvar: „Ghiocel crescut pe lunca,/ Floricica mamei!.../ Dorul tau, simt, ma usuca./ Draga mea, te-am asteptat, /Zile si nopti am oftat.../ Fata duce, mi-ai plecat,/ Cu durere m-ai lasat,/ In anii care-au trecut…/ Fata draga, n-am trait!”

Cascada sunetelor armonic-unduitoare, pline de viata, inaltatoare si calde ca razele unui soare, ni-l aduce pe magicianul muzicii populare din nou pe pamant. Este istovit, a dat si ultima picatura de energie pentru a-mplini ce i-a cerut Creatorul: indeplineste o misiune sacra, fiind alesul pe acest pamant sa compuna si sa cante muzica sferelor. Il vad pe maestrul Gheorghe Zamfir cum priveste la tanarul indragostit, care-si imortalizeaza marea iubire, in scoata copacului falnic, pentru cea care... inca o crede aleasa sufletului sau pentru o viata, iar naiul sau glasuieste versuri alese: „Pe stejarul din valcea, / Sculptata-i inima mea.../  Atuncea  cand o ciopleam,/ Pentru tine o faceam, Floare draga, te iubeam./ Stejarul cand s-o usca,/ Ai sa vezi inima mea.../ Uitata a fost de tine,/ Cand te-ai despartit de mine; /Ai lasat tristete-n lume/ Sufletelul tau, ce spune?”.

Apoi deslusesc soaptele rostite de mama sa, ramasa singura, care, in credinta ei nestramutata, spera ca Tatal ceresc sa-i trimita feciorul acasa: „Baiatul meu, te rog, spune!/ Cum o duci singur in lume?/ Spune-i la maicuta ta,/ Cum e-n tara altuia?/ Doina cine ti-o mai canta,/ Inima cine-ti asculta?/ De-acasa cand ai plecat,/ Durere-n urma-ai lasat,/ Toti vecinii te doresc, / Fetele mi te iubesc,/ Si ma-ntreaba fiecare,/ Daca ai trimis scrisoare/”.
 
Venit din lumi necunoscute, abia se aude glasul fiului ratacitor, cel  rapus de dor: „Maica, draga,  scumpa, stiu ca-n sarbatori,/ In odaia-ntunecata, evlavioasa, ai aprins/  Sfanta candela, curata... pentru calatori;/ Pentru mine te-ai rugat, la Cristos ai plans./ Inima buna iti spune ca eu, cel plecat in lume,/  Ma topesc de dorul tau si de cei de-acasa; / Te astepti sa vin, sa ma vezi, in Culme,/  Cu fete la grau, sau tragand la coasa?/  Chinurile ce Domnul mi le-a suferit…,/ Te gandesti la mine, si ma vezi la fel;/  Sfanta leturghie… demult s-a sfarsit,/ Tu stai ca-n altar si te rogi la El:/ „Pentru ce, slavite!… Mamele indura?/ Cum Fecioara sfanta, suferi si Ea./  N-ai gasit?… se pare, macar o masura;/ Ah, otrava-i viata! Nu mai pot rabda!…”

Naiul sfant pare ca se rupe, si cu jale-adanca izbucneste-n strigat, iar in finalul pasajului, armonic (irizari de curcubeu care saruta apoteotic apa Nistrului si a Tisei) si ne da semnalul unei apropiate bucurii cand Gigi (asa-i spuneu parintii maestrului Gheorghe Zamfir) isi va putea imbratisa mama. „Maicuta, nu plange, mult nu va dura,/ Ai sa vin la tine, mai rabda putin!/ Dumnezeu cel drept… ma va ajuta:/ Vom sta impreuna, n-oi mai fi strain”.  Un tremolo duios, tril de pasare maiastra, reia naiul care plange odata cu fiul cel departe de casa parinteasca:  „Maica, maiculita mea!…/  Painea, miere, de-ar avea,/  Apa vin de s-ar facea…/ Nu este ca-n tara mea./ Daca n-auzi vorba buna,/ Gustul lor e matraguna./ Amara paine mananca,/ Dorul de tara-l usuca… / Dor si numai dor!/ Jalea si plansu-l ineaca, / E cuc singurel pe creaca -/ Sete-i e si n-are apa…/  N-auzi vorba de roman,/  Si te simti mereu strain./ Spune-o vorba din batrani: / Cine pleaca prin straini…/ E ca floarea printre spini, / Fara apa, fara soare…/  Se usuca si-apoi moare”.
 
O, cat de inaltator se aude corul ingerilor ce-l inconjoara pe neegalabilul interpret al naiului, iar in jurul lui se vede aoreola destinului care a capatat nuante aurii si straluceste cu intensitate. Vrajitul nai acompaniaza corul. Note seducatoare spun cu nostalgie despre lupta pe care o duc cei instrainati de tara ca sa arunce lanturile singuratatii: „Romanul care-si iubeste/ Plaiul, portul si limba,/ Dor si numai dor!.../ Fericit e ca traieste,/ Alaturi de maicuta.../ Si se afa-n tara sa!”

Il privesc si-l admir ca pe un drag fratele gorjan, si-mi dau seama ca ar fi in stare sa-si dea viata pentru un sunet, fiindca stie foarte bine si este constient ca muzica poarta in ea un imn de slava adresat lui Dumnezeu. Si iar se aude glas de jale ce infioara inimile acultatorilor, caci doina nu putea sa-l uite pe batranul ce-si deapana amintirile... cand trece pe carare de padure: „Lele, lele… si iar lele,/ Vai de pacatele mele/ Am la sufletel durere/ Si n-am pic de mangaiere./ Plangea mosul in padure,/ C-a ramas singur pe lume…/ Ruga cerul si pamantul,/ Ca sa-i asculte cuvantul./ Lele, lele…si iar lele,/  Vai de pacatele mele/ Batranetile sunt grele,/ Am ramas fara putere./ Calc pe iarba printre fagi,/ Nu-mi vad copilasii dragi/ Frunzele uscate sunt/ De ce traiesc pe pamant?”.

La un moment dat, Luceafarul a ridicat cortina timpului si a venit sa-i asculte incantatia celesta, ca tot privindu-i fruntea lata de poet, am inteles vorbele sale care se impleteau cu melodioasa doina de jale: „De la Nistru pan' la Tisa/ Tot romanul plansu-mi-s-a, / Ca nu mai poate strabate/ De-atata strainatate”.

Deodata, ca pe un imens ecran se vad mii de  oameni care cer sa li se indeplineasca ultima dorinta, sa mai atinga cu talpa picioarelor scumpul pamant al patriei iubite. Doamne, ce-i minunea aceasta? Prin fata scenei trec siruri nesfarsite de romani, rapusi de dor de tara, iar in fruntea lor se afla un vajnic fecior ce spune cu durere sfasietoare in glas: „Ma aplec smerit spre tine,/ Bun pamant al tarii mele;/ Doamne, tine-ma pe lume,/ Da-mi o mica mangaiere!/ Cu puterea Ta, sfinteste/ Bruma asta de tarana,/ Pe-al meu tata, pomeneste!/ Spre odihna lui din urma./ Si-a plecat strangand la san/ Un pumn umed de tarana;/ ...Lacrima bunul crestin;/ Pe mormant are sa-o puna,/  Unde-asteapta-al lui parinte –/ Peste tari… ocean si mari.../ - Inviaza-l, Doamne sfinte!/ Sa-l primeasca, da-i puteri”.

Pe ce noian de ape ma poarta cantecul naiului initiatic al magicianului sunetelor, Gheorghe Zamfir, ce privelisti mi se deschid in fata ochilor, cati oameni imi apar...  fiecare cu grijile si durerile lui; ce fantastica legatura s-a creat intre doina cea fara asemanare si fratele ei, romanul nascut poet, pe care n-ar dau-o pentru nimic in lume. Din nou imi apare un tablou zguduitor cu o sotie ce-si plange barbatul, intreband soarta haina de ce a pedepsit-o: „Candela mai lacrimeaza dupa tine, dragul meu!.../ Picaturi de ceara calda, cad si sfaraiesc mereu./ Azi secati sunt ochii mei de durerea ne-ncetata,/ Viata-n doliu mi-e cernita, soarele nu se arata./ Stiu ca n-am sa te mai vad, dar in flacara plapanda,/ Simt cum sufletu-ti se zbate si ar vrea ca sa patrunda,/ Chiar in inima-mi ranita… sa ma mangaie cu mila,/ Sa ma-mbarbateze-n viata si curajul sa mi-l tina./ Cand copiii plang si-treaba, daca tata o sa vina;/ Soarta cruda, blestemata!…  Inima ta nu suspina?/ Nu se frange de durere, iar de mine nici ca-ti pasa…/ Pentru ce m-ai pedepsit si esti tare nemiloasa?”

Sunt sigur ca-i veti intelege zbuciumul din „Doina de jale” a marelui artist, numai  cand veti citi acest eseu si veti asculta-o de mai multe ori (ca si mine) si o sa aflati de ce se zbate sufletul celebrului naist si ochii i se inumezesc atunci cand o canta, fiindca in anul 1975 a trait un adevarta cosmar: tatalui sau, Tudor Zamfir, i s-au pus catusele la maini de catre doi militieni (in curtea casei) si a fost ridicat pe motivul ca si-ar fi facut rezerve de malai sau de grau din vechea bacanie, (dar au gasit numai un sac de grau!) Prin melodia acestei doine de adanca traire sufleteasca, artistul lasa naiul sa cuvante: „Taica bun, roua de flori/ Pe narcise si bujori, of!/ Si maicuta mea frumoasa,/ M-am intors din nou acasa./ Taicuta, iesi in pridvor/ C-a venit al tau fecior./ Maicuta, raza de soare,/ Petale de lacrimioare/ Azi va cant si va doinesc,/ Caci din suflet va iubesc!”

Doina de jale (combinatie unica dintre nai si orga) creatie de geniu, folosita pentru prima data in arta muzicala de catre maestrul Gheorghe Zamfir, devenise coloana sonora a filmului „Adoratia Sfintei Fecioara Maria” - Mama care a-ndurat enorm (imposibil a se descrie in cuvinte suplicul groazei) cand a vazut cum i-a fost rastignit Fiulul pe muntele Golgota. Orga se ruga cu glas de sibila, prevestind omenirii ca Mantuitorul Iisus Cristos va invia si se va ridica la ceruri, iar naiul chema cu ultimile-i puteri pe bunul Dumnezeu sa aiba mila de cei care sufera, sa-i izbaveasca de pacate si sa indeparteze moartea din preajma lor, sa le netezeasca drumul luminos spre Raiul sfant.
 
Cele doua instrumente muzicale ne vorbeau intr-o armonie deplina, pe note grave, apoi in registru pianissimo si din nou se detasa acel strigat repetat al durerii omului intr-o lume efemera: „In vinerea Pastelui,/ Cand e chinul Domnului…/ Maica Precesta-a venit/ Pentru Fiul rastignit;/ A intrat in manastire.../ La icoane sa se-nchine,/ Din durere sa-i mai treaca,/ C-asa-i sufletul de mama./ O!… in fata altarului,/ Langa crucea Fiului/ O tanara il plangea,/ Picioarele-i saruta,/ Cu lacrimi i le spala, /Cu parul i le usca…/ Si prin jalea glasului/ Ea ii spunea Domnului:/ - „Doamne bun, iubit si sfant,/ Nu ma tine pe pamant!/ Du-ma la iubitul meu,/ De viata nu-mi pare rau,/ Numai de maicuta mea/ Ca sufera ca si-a Ta./ Maica Precesta- zicea: Numai mama sa nu fii…/ Sa duci dorul la copii.”    

Din nou, pe ecranul memoriei mi se derulau fantastice privelisti... care veneau din vremi necunoscute, cu freamat de codru, susur dulce de izvoare, tremurat de vant indragostit, miros de flori fermecate, lumini celeste, si se revarsau ca o ploaie binefacatoare racorind sufletele spectatorilor insetati de frumos. Trilurile naiului s-au desprins ca usoare falfairi de aripi ale unor ingeri surazatori, orga intona in ritm melodios plecarea doinei de acasa ca sa colinde  lumea, spe a o ferici cu bandele-i cuvinte. Doamne, cat erau de infratite cele doua instrumente magnifice: le vedeam cum se ridicau pline de stralucire si, ca prin farmec, s-au contopit cu albastrul cerului, apoi au trecut peste campiile roditoare, dealuri impodobite cu pomi fructiferi si vita-de-vie, au survolat piscurile muntilor falnici, s-au oglindit in apa racoroasa a paraielor de munte, s-au asezat in prispa de dor a taranului roman, alintandu-i suferintele, dandu-i speranta si incredere. Ce se intamplase de fapt? Da, iluzionistul fara pereche al sunetelor, virtuosul maestru Gheorghe Zamfir ne-a fermecat, ne-a adus pe cei din sala in stare de extaz total. Ne retineam respiratiile, voiam  sa-l imbratisam si sa-i multumim pentru darurile inestimabile ce ni le oferea ca pe niste margaritare inrourate, culese din paradisul lui Pan.

Ne-am contopit cu muzica, fiinta noastra vibra de fericire, traiam la cel mai inalt grad al iubirii senzatia desprinderii din lumea pamanteana si urcasem in sferele de vis ale eternitatii. Apoi a urmat o liniste totala, Gheorghe Zamfir, zeul Pan al zilelor noastre, coborase pe pamant si ne privea cu ochii inrourati. Era multumit ca-si dusese pana la capat misiunea incredintata de Creator. Ne adusese in suflete bucuria si fericirea. A fost un triumf al maestrului Gheorghe Zamfir, rasplatit cu o furtuna de aplauze si ovatii. Si din acest moment crucial, o afirm cu tarie: „Doina de jale” insotita de bunul ei tata, Gheorghe Zamfir, s-a ridicat la ceruri pentru dumnezeirea neamului, alaturi de Luceafarul nemuritor, Mihai Eminescu.

Marin VOICAN-GHIOROIU
Bucuresti
iunie 2014

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a11157-DOINA-DE-JALE-GHEORGHE-ZAMFIR-PREAMARIND-PE-EMINESCU.aspx