FENOMENUL FILONULUI FRANCEZ SI GERMAN ÎN LITERATURA ROMÂNA (MACEDONSKI, GOETHE, EMINESCU)

Al Florin TENE        


La 74 de ani Johann Wolfgang Goethe se indragosteste de o tanara de 19 ani, cerand-o in casatorie, dar, ii desparteau prejudecati de ordin moral, realitatea senectutii si apoi refuzul parintilor ei. Daca nu s-ar fi intamplat acest lucru, in septembrie 1823, poetul n-ar fi scris si tulburatoarea sa „Elegia de la Marienbad”, care este un zguduitor „cantec al dorului si al renuntarii” (Tudor Vianu). Acest poem este o creatie de varf al liricii goetheene, si in acelasi timp opera de referinta a literaturii universale, poemul exprimand tragedia unui spirit care a mizat totul pe castigarea conflictului cu timpul. Poetul povesteste mai tarziu ca prima forma a scris-o imediat dupa plecarea din Marienbad pe drum, din popas in popas, pana seara a scris intregul poem.
Un sentiment asemanator, al „dorului si renuntarii”, este exprimat in literatura romana de catre Mihai Eminescu in „Oda” (in metro antic), fiind una din cele mai cutremuratoare poezii scrise in literatura romana. Investigatia comparata poate da seama si de goetheanismul scriitorului roman, atat de teoretizat la noi, de la studiul lui H. Sanielevici, din „Noua revista romana” (nr.3, 1900), pana la cartile lui Ion Roman, din 1981, ori Zoe Dumitrescu Busuleanga, in 1986, dedicate relatiilor lui Eminescu cu literatura germana. Elegia lui Goethe debuteaza sub semnul descoperirii iubirii pamantene cu aceea divina, in geografia unui cosmos inghetat, ce ofera insa granita permanentei. Acest poem a fost scris pe o hartie speciala, incadrata intr-o rama de marochin rosu. Si i-a fost daruita de Goethe lui Eckermann, la 16 noiembrie 1823, ca o lectura de taina. Spre deosebire de poetul german Oda (in metro antic), tiparita in editia  Maiorescu din 1883, dezvoltata dintr-o proiectata oda pentru Napoleoan, conceputa la Berlin, prin 1873-1874, ataca problema mortii din unghiul de vedere al juvenilitatii triumfatoare, inteleasa ca varsta statuara a omului. Starea de asceza interioara, decurgand din dialogul exclusiv cu un cer al stelelor fixe, da sentimentul deplinatatii fiintei, al intelegerii sinelui. Omul edenic al Odei nu este un innocent, dupa cum nu este nici intruchiparea unei constiinte in nuce. Maretia sa, eminamente romantic, rezulta dintr-un titanism asumat, din trairea unei vocatii: „Nu credeam sa-nvat a muri vreoadata: Pururi tanar, infasurat in manta-mi,/  Ochii mei naltam visatori la steaua Singuratatii”. Vulnerabilitatea sa in ordine existentiala nu tine de imposibilitatea concretizarii in spirit, ca la Goethe, ci de reactivitatea la o forma aparte de maculare- suferinta „dureros de dulce“.
Frumoasa opera eminesciana „Oda” (in metru antic) exprima, intr-o forma sintetica, sui generis cateva din trasaturile de baza ale creativitatii sale geniala. Este forma in principal de o intelegere a discursului literar drept logos esential, situatie in raport cu care ideea de pretext se atomizeaza, deoarece poezia emana din strafundurile constiintei. Numai intr-o astfel de perspectiva devine limpede cum „Oda”, in comparatie cu „Elegia” lui Goethe, traieste in alt spatiu ideatic si ofera alte solutii pentru aceeasi tema, a „dorului si renuntarii”. Foame de real si dorinta de eternizare a efemerului, pe de o parte, utopia titanica a geniului liber, pe de alta.
Descoperim prea putine lucruri comune intre „Oda” si „Elegie”. De unde si constatarea unei la fel de putin plauzibile inrauriri a creatiei scriitorului german asupra operei eminesciene. Goethe era un bun teoretician al conceptului de lectura universala si al celui de literatura ocazionala: „Toate poeziile mele sunt poezii ocazionale, inspirate din realitate si avandu-si radacina in realitate. Nu pun nici un pret pe poeziile plasmuite”. Poetul german acorda realitatii calitatea de cheie si de primum movens al lumii fictionale, incapacitatea de a te „supune la obiect” fiind o tara iar puterea de a raspunde impulsului dat de viata suprema calitate a sensibilitatii creatoare. Pentru Eminescu literatura ocazionala aproape n-a existat, iar raportul intre fictiune si realitate se rezolva prin conceperea creatiei artistice ca expresie a dramelor constiintei. Pentru Goethe, moartea spiritului insemna pierderea fortei de a privi viata, pentru Eminescu, perspectiva sa era dovada omniprezenta a nimincniciei eforturilor umane si, in acelasi timp, garantia izbavirii de suferinta.
Pe de-alta parte orice investigatie moderna a operei literare a lui Alexandru Macedonski nu poate ignora, in conceperea demersului critic, necesara sa dubla raportare la istoria literara, adica atat in raport cu momentul contemporan din evolutia liricii romanesti, cat si fata de starea existenta in dezvoltarea poeziei mondiale. Ca si in cazul lui Eminescu, evaloarea specificitatii liricii macedonskiene ramane imposibila in afara unor perspective complexe, anvergura deschiderii orizontului critic trebuind sa respecte specificitatea profunda a operei analizate, de o monumentalitate indiscutabila in ambele cazuri. Poet de talie nationala, Macedonski nu poate fi inteles si explicat decat din perspectiva  literaturii romane ca fenomen al literaturii universale. Formatia franceza a poetului Macedonski, realitate tot atat de indiscutabila ca si opozitia sa fata de junimism, nu reprezinta, in contextual literaturii romane, un fapt izolat. Orientarea literaturii romane spre o Europa francofona poate fi constatata inca inainte de pasoptism,  fereastra deschisa spre Franta ingaduind de multa vreme scriitorilor romani nu numai contemplarea experientelor sale fundamentale (clasicism, romantism etc.), ci si contactul cu valorile literare la care cultura franceza facea referinta (clasicismul greco-latin, literatura Renasterii italiene, romantismul englez).
De la faimosul „Scrieti, baieti, numai scrieti!”, al lui Heliade, trecand prin opera lui Grigore Alexandrescu, literatura romana pre-eminesciana face dovada unei febrile cautari a modernitatii pe cale mai variate register, fara preocuparea de a adanci cercetarea resorturilor expresive ale formelor literare la nivel structural, acolo unde obtiunea pentru un stil inseamna absorbtia sa ca forma mentis.
In perioada aceea, literatura pre-eminesciana - pana pe la 1870, in mare masura una a Munteniei si a Moldovei – „provine” din Franta. Iar sensul care se cuvine dat verbului utilizat aici se desluseste cu maxima claritate daca raportam nevoia de literatura, ca fapt cultural, la nevoia timpului pentru obiecte apartinand lumii concrete. Folosind cuvintele lui Roland Barthes, vom constata ca aparitia unor noi nevoi este indisolubil legata de admiterea, ca solutie, e exact acelor modalitati de a le obtine si pune la ADAPOST, CA VALORI, PE CARE SOCIETATEA LE-A DESCOPERIT SI LE-A FETISIZAT IN ACEEASI PERIOADA.
Asezarea experientei franceze in adancimea expresivitatii, acolo unde se desluseste resursele motivationale ale adevaratului stil, reprezinta doar o optiune in cadrul suitei de exigente ale unui timp si ale unei epoci.
Macedonski ramane insa tributar, in chip esential, unei viziuni pasoptiste, de extractie heliadesca, a raporturilor literare. Intr-o perioada in care poezia eminesciana ilustra stralucit modul in care etapele pot fi arse din directia unei beletristici functionale, prin progresiva abandonare a straiului inutil, Macedonski se complace in imitatii facile ale unor modele presupus ilustre, practica eufonia, se incapataneaza sa demonstreze genialitatea unor lucrari pe care nu le  remarca nimeni, isi traduce si isi publica la Paris opera in jurul carora face mult zgomot, pandind disperat reactia criticilor la moda.
Daca acest univers al lui Macedonski n-ar fi strabatut de falia unui dezechilibru major, care-l transforma pe poet din mostra de inadaptat in victima tragica. Fiindca in spatele cuvintelor incriminate se ascunde un alt tip de sensibilitate decat cel eminescian.

Al Florin TENE
Cluj-Napoca


Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a11148-FENOMENUL-FILONULUI-FRANCEZ-SI-GERMAN-206-N-LITERATURA-ROM194-NA-MACEDONSKI-GOETHE-EMINESCU.aspx