Prietenia Literara: Timpul lasat in urma

(TEXT REVIZUIT)

(Continuare din numarul precedent)

Aveam sa fac in curand impreuna cu el de mai multe ori inconjurul micului targ care ni se parea deodata prea stramt pentru noi; din cand in cand ne opream la o mica carciumioara „pe Stramba”, o straduta ce da la piata, sau intr-o gradina de vara mai „dezvoltata”, cu chelneri obraznici si lenesi. Episodul pe care i l-am povestit peste ani „genialului” meu amic i s-a parut curios, dar incepuse deja delirul, si i-ar fi facut placere chiar daca l-as fi inventat. Poate ca am ingrosat putin lucrurile insa de linguseala n-a putut fi vorba niciodata in relatia mea cu Cezar – i-am admis cu timpul suveranitatea, nu si „ocupatia” teritoriala totala, cu garbaci si oaste de cuvinte. Ca poeti noi ramanem paraleli si total diferiti.

Ne tot amana chelnerul din sectorul nostru, in acea seara, cu cele „doua coneace mici” pe care i le cerusem repetat, si la un moment dat eu m-am ridicat si m-am dus sa le iau direct de la galantar; in vremea aceea aratam destul de ciudat, genul „tar”, si oricum n-as fi inspirat cu infatisarea mea un sentiment cat de cat belicos; s-a iscat o mica altercatie cu chelnerul, care mi-a preluat el comanda, iar eu insistam sa fiu servit la galantar, puteam duce si eu cele doua „coneace” la masa, daca el pana atunci nu se simtise s-o faca; in acea clipa chelnerul cred ca m-a impins oarecum intr-o parte, eram descumpanit, nu mai traisem pana atunci o astfel de confruntare; Cezar vazu si s-a ridicat de la masa noastra din fundul gradinii de vara, calcand rar, cu o prudenta calculata aproape, iar cand fu intre mine si chelner mi-l si insfaca pe acesta cu o forta neprevazuta (legenda ca la „Rulmentul” a facut box era totusi reala si-n plina desfasurare) il arunca cat colo pe impostor; in urma noastra am auzit un uruit de farfurii si pahare - nefericitul cazuse de-a dreptul peste tabla pe care la galantar se spalau vasele…

Ceea ce aveam sa remarc la noul meu prieten a fost ca nu s-a uitat in urma nici cat ai clipi, a mers inainte sprijinindu-se el de mine acum si povestind mai departe un lucru pe care-l incepuse la masa… Abia cand ne-am departat suficient de „haznaua lor” a catadicsit sa traga concluziile micii intamplari: „Golani din Cotu-Negru, stim cate parale fac…”. Cotu-Negru era cartierul rau famat al targului Barlad din acea vreme, ringul batausilor de profesie si arena cutitarilor, cei mai multi de culoare, aveam sa aflu si mai tarziu.

Nu pe Lefter l-a inlocuit Cezar atunci „la comanda” in mitologia mea personala. Mai avusesem genul acesta de prieten. Si mersul si forta si nobletea luptatorului in numele prieteniei mi se relevasera la Zorleni inca, in primii ani ai adolescentei mele, cand pe motiv ca tata era inchis, iar eu lipsit de aparare, derbedeii lui Artenie, un tamplar care ne ridicase acoperisul noii case, intr-o seara de vara la gara (mica promenada a satului, duminecele) au vrut sa ma molesteze – si, din senin, pentru prima oara in viata mea aparu Ingerul: era un baiat ceva mai rasarit ca mine, il chema chiar asa: Anghel; Anghel Volintiru a sarit sa-mi ia apararea dar nu numai atat: el singur ii pusese pe fuga pe cei doi derbedei lungi cat prajina (chiar erau porecliti ca fiind ai lui Darja: prajina) care din orice si cu oricine cautau scandal. Pe urma, la fel, ca si cand nu s-ar fi petrecut mare lucru, ma insoti intr-o plimbare, prima plimbare peripatetica la Zorleni, si mi-a spus: „Te urmaresc de mult si vreau sa fim prieteni; te-am auzit de cateva ori vorbind; de unde stii atatea lucruri si date istorice?”.

La randul lui mi s-a parut deodata „altfel” decat ceilalti baieti, daca nu chiar si „altceva”; avea o eleganta naturala in miscari, si felul de a calca pe pamant cu greutate si drag, desi iti facea impresia ca nici nu-l atinge; l-am iubit cu inflacararea primului mare sentiment de prietenie „barbateasca”, abia asteptam sa ne vedem la sfarsitul saptamanii (eu urmam la liceul din Barlad ca intern) sa luam discutia de unde o lasasem, si inca o data de la capat „zoana” caii ferate – asa i se spunea terasamentului ce traversa satul, si cararilor inguste care insoteau calea ferata de la gara pana la “podul de fier”, sau si mai departe, in campul cel rece si pustiu, unde in curand Anghel fu ingropat, in urma unui groaznic accident petrecut chiar pe “zoana”, cand l-a zburat pur si simplu un tren de mare viteza, noaptea probabil, dar in orice caz „ingerul” meu, care nu punea strop de alcool si nici vin in gura (am aflat mai tarziu ca ei erau „pocaiti”; de aceea nici nu se inmormantau cu preot si in cimitirul cel de obste), cred ca fusese chemat in Cer la Comandament pentru alte misiuni intr-o renastere mai stralucita. Sufletul imi ramasese in urma lui ranit si neconsolat.

Cezar de la inceput mi s-a parut o reluare la fel de reusita a acelui Angel pierdut in haurile adanci si absurde ale intunericului si mortii. Putin cate putin poetul „lanturilor de ocnas” (prima impresie la lectura unor versuri ale sale) si-a dat drumul, stia infinit mai multe lucruri decat toti cei cu care discutasem literatura si pana atunci, era dintr-o familie de carturari, un unchi profesor universitar la Iasi si o matusa pictorita la Bucuresti, un alt unchi poet si aviator disparut la razboi ca Saint-Exupery in neantul vazduhului.

Nu stiam; nu-mi povestise niciodata amanunte din viata lui intima, familiala; am inteles ca isi divinizase mama „fata cu parul cel mai lung din lume”, o albaneza care copilarise la curtea lui Cristoveloni de la Ghidigeni, fostul judet Tutova, si-n anturajul vestitului bancher (omul care-i facea personal „buzunarul” lui Carol II), cunoscuse si lumea buna a tinutului tutovean, poate facuse scoala sau pension la Barlad, unde-l si cunoscuse pe tatal viitorului poet.

Cezar a fost oricum primul om din viata mea cu o aversiune dura, fatisa fata de regim; ii ura pe comunisti cu inversunare si nu a incetat nici o clipa sa-mi ridice in slavi lumea veche si inteleapta a trecutului; mi se parea prin „structura” lui el insusi un „om vechi” dotat cu cele mai fine mijloace de seductie ale omului de vita veche.

Dar biografia lui nu se deslusea inca prea clar de la inceput; observasem stilul „atemporal” al poeziilor pe care si le recita singur intr-o cadenta metalica, dar in mod paradoxal muzicala, dezvoltand de la inceput teoria originar-muzicala a cuvantului, caci era interesat si teoretic, in prima lui vacanta studenteasca, mi se pare, de muzica, il insoteam la Barlad undeva pe la „Podul Rosu” la o cucoana care-i furniza „carti de muzica” – insa de cantat l-am auzit cantandu-si versurile ceva mai tarziu; in acea vreme eu eram de altfel suficient de derutat si confuz si invatam de la el totul dupa ureche, nu-i ceream carti, nu stiu daca mi-ar fi imprumutat, gandul meu era in suma tuturor migratiilor de pe traseu, iar Lefter statea si el la panda; intr-un fel, copilaria din mine nu-si istovise toate tainele iar adolescenta se manifesta numai in dorul de poezie; acel interludiu barladeam cu Cezar fusese prea aerian pentru mine si pudic la modul firesc; anotimp ingeresc suta la suta, abia in primul an de studentie, cand il vizitasem pe Cezar la Iasi, am cunoscut deodata alt om, slabise, caci practica o boema de fier, si era prins intr-o cohorta literara in care am retinut si silueta ciudata a „primului Mircea Ciobanu" barbos si, cum am mai spus-o, „neronian”; era ceva cu totul nou si deosebit in acea atmosfera studenteasca de boemi literari in care eu detineam numai rolul de "observator", desi nimeni nu mi-ar fi interzis sa ma implic...

Cezar aici isi recita ostentativ poemul lui Lenin, dar fruntea afisului o detinea Adi Cusin, un interpret de forta al propriilor versuri in buna traditie iesana inceputa la Junimea si continuata la Viata Romaneasca; salonul de-atunci, in care Adi isi recita Carutasul iar Cezar Lenin (un poem deloc oportunist; dimpotriva!) era in schimb carciuma sordida, caci studentii aratau jalnic, fiind saraci faceau foamea la milimetru, unii ca Cezar detinand chiar statutul de „alungati de acasa"; si-n faza a treia am regasit iarasi un alt Cezar, din nou la Barlad, mama lui murise in chinuri groaznice.

Cezar terminase cum-necum facultatea, casatorit repede, student fiind, cu Mary cea mult cantata-n cantecele lui, si-n dorul mamei sale, idolul imanent: „Tu semeni tot mai mult cu mama mea/ ai ochii tristi si plangi incet ca ea au lucrat un timp pe undeva in invatamant la tara, eu chiar ma saturasem pe-atunci de invatamant, curand am urcat in Bucovina, devorat de tristeti covarsitoare, purtandu-mi cu mine sotia, copilul abia nascut, soarta si blestemul: „Spre nord ne-ndepartam ca-ntr-un blestem” acest vers din Repaose… in care sta inclus si Lefter… O serie de intamplari, azi marunte, m-ar fi putut opri in acea epoca sa-l mai cultiv pe Lefter.

M-as fi putut desparti de el macar atunci cand m-am despartit legal de Lica, si el m-a insotit la tribunal, ca martor, dupa cinica marturie dinaintea divortului (sau chiar si de la proces), cum ca el o mai intalnise si-i „cedase” si dupa casatoria cu mine… erau lucruri abjecte, carora nu stiu nici cum si nici de ce le-am rezistat, tolerandu-le… dar, in mod contrar, tot restul nu ar mai fi avut loc; nici „salutati impreuna de Calinescu” dupa aceea… si nici prada „razbunarii” fostei lui iubite pe mine… cum mi-a si marturisit ea mai tarziu… caci lucrurile urmatoare s-au petrecut intr-un vartej mult mai amplu, dupa „Episodul Cezar”, sosiri si plecari din Barlad, balciul de poezie cu Lefter, din toti acei ani, prima calatorie in circuit prin tara, cu un itinerar impregnat totusi de literatura la locurile ei sfinte, si abia nu stiu cum, ce fel, aproape nu-mi mai aduc aminte exact, in ce imprejurari (observati ca am schimbat planul sau revin la cursul firesc) am reintalnit-o la Barlad pe Lica – de data aceasta eram singuri, daca pe strada, daca-n pridvorul de piatra: un fel de foisor la parter in stil cvasi-brancovenesc al Bibliotecii “Stroie Beloescu”, unde o regaseam adesea in tovarasia lui Cezar, dar asteptandu-ma de fapt pe mine… Ea terminase institutul lor de invatatori, Lefter cred ca-l abandonase, ori institutul il abandonase pe el; da, cred ca a fost mai precis la Casa de Cultura raionala, avusesem acolo deja o intamplare urata, un „divertisment” politic cu urmari groaznice, din acei ani, legat poate de textul dramatic al Trandafirilor rosii ori de ceva asemanator, pentru care debutul meu intr-un teatru profesionist nu s-a mai produs niciodata; voi povesti intr-alt loc si acest episod; dadusem atunci peste ea din intamplare, in sala cu pianul, unde se exersa dupa ureche, pe clapele alb-negre, cum trebuia sa fie in continuare si viata noastra.

Va urma

Ion MURGEANU

Bucuresti

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a1063-Prietenia-Literara-Timpul-lasat-in-urma.aspx