Prietenia literara: Timpul lasat in urma

 

(TEXT REVIZUIT)

(Continuare din numarul precedent)

Dar, cum a spus mai tarziu redactorul sef al Editurii Cartea Romaneasca, despre cartea mea „Confesorul": „Tot un popa era confesorul”; atunci „Persoana intaia plural” a tinerei Ana B. ce era? Ea servea o idee colectivista. Tributul a trebuit platit; noi insa, venind mai la urma, am fost scutiti…

Cu noi incepea de fapt „liberalizarea” totala (sic!) a poeziei romanesti, dupa cel de al doilea razboi mondial. Cezar Ivanescu, Mircea Ciobanu, Gheorghe Istrate, Ileana Malancioiu, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, intre care si eu, Ion Murgeanu; in volumele noastre de debut nu ne-am mai supus poncifelor cerute de politruci ca „norma obligatorie” (Partidul, Patria Socialista) caci, profitand de ocazia primului discurs ceausist la Congresul IX al partidului unic, a unei aparente iesiri, oarecum, din „obsedantul deceniu”, am atacat in forta: „…o mana de poeti, unii din ei abia iesiti din adolescenta, au refacut legaturile cu marea poezie romaneasca, ridicandu-se la inaltimile ei si intrecand-o, adeseori, in puritate si indrazneala.” / Mircea Ciobanu, 1996, text obligatoriu la colectia postuma de poeti si poezie aparuta in editura sa Vitruviu, ante-mortem.

CONFESORUL

Recunosc ca acest instinct al iesirii totale din noaptea ingenuncherilor comuniste, fie si prin genuflexiuni ocazionale, l-am datorat prieteniei mele cu Cezar Ivanescu si increderii oarbe in lectia lui de poezie. Acest hoplit literar nu se temea de nimic si lucrul acesta imi crease si mie un scut de protectie, nevazut, dar resimtit in tot ce faceam pe taramul poeticei de atunci. In curand marile lecturi din existentialistii francezi si expresionistii germani ajunsesera pana la noi; se traduceau Saint John Perse, Rilke, Georg Trakl, umblam cat era cu putinta la Paul Claudel, in original, si am tradus la Botosani un mic fragment din Lautreamont, pe care l-am si publicat in Clopotul literar si artistic, un supliment facut de mine la ziarul unde lucram pe aunci in premiera jurnalistica. Tot atunci primisem o Biblie de la Parintele Theodor de la Copalau, de subt codrii Cosulei, a incongruentului Ion Cranguleanu (un exaltat de alta natura bietul de el), si ai Flamanzilor din istorie.

Aveam in curand o noua iubita si o noua femeie – misterioasa Elena a celor 16 sonete de iubire, din prima mea carte, dar mai era lung drumul pana la „definitiva” Elena, de la Bucuresti, luata cu cununie, sub asistenta bisericii noastre ortodoxe. Mi-aduc aminte cum am scris poemele mele lungi („The Longue Schipes”) din urmatorul volum Confesorul: pe niste coli albe de mari dimensiuni, 1m./1m. luate direct din tipografie, de la Suceava, unde mai tipaream inca si „Clopotul” de la Botosani, dupa ce judetele Suceava si Botosani, se disipasera din fosta regiune Suceava. Puneam coala de un metru patrat pe masa noastra lunga din „camera de zi” (caci ma insurasem cu Lenus, grabit, ca deobicei, dar de data aceasta obtinusem cel putin un apartament nou, cu doua camere, excelent situat langa Gradina lui Virnav, din orasul botezului lui Eminescu), si intr-un elan teribil imi propuneam s-o umplu cu un singur poem. Era o exaltare nefireasca, ma catapultasem in irealitatea imediata, de nu chiar mai „presus”. Lenus fugise deja la sora-sa in Iasi, crizele mele genialoide ii dadeau greu de furca, caci nici ea biata nu mai intelegea (cum nici Lica n-a inteles) „ce naiba tot vreau si vreau” - acum aveam totul, o casa ca lumea, intr-un parc foarte „poetic”, o leafa, cu o cifra pe care nici dupa aceea n-am mai atins-o, in toata viata de redactor si pe la alte ziare si reviste.

A iesit Confesorul in fine, l-am terminat: puteam scrie pe el ca-n viziunea din cartea profetului Daniel, citita de pe peretii palatului lui Nabucodonosor (alternativ, chiar ma incercam intr-o noua piesa de teatru „Estera”): „mane, tekel, fares” / masurat, cantarit, numarat, gasisem tonul, in fine, si era prima data cand, dupa scrisul meu ma simteam foarte sigur si “multumit” de mine, si de ingerul meu ocrotitor. Descoperisem singur patentul marii poezii, Mircea Ciobanu avea dreptate, „cu cartea aceasta culci la pamant cel putin zece poeti dinaintea ta”, iar Cezar a recunoscut si el: „Faci parte cu imnurile tale din competitie”. Insa mie mi se parea ciudat modul acesta de a vorbi. Pentru mine poezia era un dar nu o competitie! Poezia se scria singura, trebuia gasit materialul necesar (cele douazeci de coli mi se parusera ideale: metru pe metru si starea de exaltare continua si persistenta). Mai tarziu am gasit lucrul acesta spus cel mai bine de sculptorul C. Brancusi: „Lucrurile nu sunt greu de facut: greu este sa te pui in starea de a le face”.

Dar tot elanul si siguranta de sine, cu superbia continuta in ele, pe care mi-o includeau, se fransera brusc. Confesorul a fost prima carte din acei ani de la Cartea Romaneasca intoarsa de la cenzura fara viza pe toate filele manuscrisului ei. Nu am stiut sa ma adaptez luptei dure pe care ar fi trebuit sa o port. Chemat repede la editura de redactorul sef Mihai Gafita, mi s-a propus sa schimb titlul general Confesorul si titlurile poemelor Imnuri - reprosul cenzurii fiind ca era o carte religioasa de la cap la coada - cum alta pana atunci nu mai intampinase. Mai intai am fost consternat. Cum adica „sa fac schimbari? Eu nu scriu poezii in gospodaria colectiva!” Aveam niste replici! Gafita mi-a pus manuscrisul in brate, enervat la culme si mi-a spus bancul cu Itic si Strul - o parabola, aveam sa-mi dau seama, a cenzurii comuniste in evolutia ei. Cum Itic imprumutase de la Strul o suma de bani si la data scadentei refuza sa i-o mai dea inapoi. Si s-a pus toata cumunitatea ovreiasca in frunte cu rabinul sa-l lamureasca pe Itic ca nu era frumos ce facea si nu-i aducea nici cinste. Dar bietul Strul zi de zi primea acelasi raspuns incapatinat de la Itic: „Nu-ti dau nimic!” Rabinul a intervenit personal si s-a dus cu bietul Strul acasa la Itic. „Ii dau un cacat, asta ii dau lui Strul”, fu si de data aceasta raspunsul impertinent al datornicului Itic. „Vezi rabine, vezi ca nu-mi da nimic!” La care Rabinul: „Nimic ti-a dat tie pana acum, cu mine tot ai obtinut ceva: un cacat.” Asta era deci situatia si cu indaratnicia cenzurii atunci cand se atingea de un text „exclusiv” religios.

Mihai Gafita: „Dar au si ei dreptate, poete: acest Confesorul nu-i si el tot un fel de popa?”. Deja am mai spus: ramasesem pe replica lui siderat. Ca sa ma imblanzeasca (ori sa ma corupa?!) mi-a povestit ca „… inaintea matale a fost aici la noi Ioan Alexandru, care are acelasi gen de probleme, dar el le-a tratat cu mai multa intelepciune - nu te supara ca-ti spun, dar esti prea poet dumneata, nu vrei sa cedezi nimic! Important pentru noi este sa va publicam cartile; ajutati-ne sa va ajutam. Acum tot mai putem amagi cenzura, au si ei nevoie sa scrie-n raportul lor ca «s-a lucrat pe text cu autorul»”. M-am dus, deci, acasa si din Confesorul, cartea mea a devenit, dintr-un condei, Confesiunea; poemele din Imnuri le-am facut Canturi. Aveam un astfel de „imn", devenit si el „cint", de o virulenta pamfletara teribila; credeti ca m-a mai intrebat cineva si pe mine? A disparut din sumar la tipografie, si a disparut de tot fara urma… va fi dormind si acum somnul de veci in dosarul meu de la Securitate, sau furios securistul din tipografie il va fi distrus pur si simplu?! Nu sunt de fel curios sa-mi caut dosarul la Securitate ca sa-l deschid: mi s-a oferit deja un esantion intr-o pagina din Romania libera… si-mi este de-ajuns… cine stie ce monstri imi mai sar in fata… Insa cartea astfel hacuita, batjocorita, ingenuncheata, aparu, si ca sa ma consoleze, Mihai Gafita in toate interviurile sale de la acel sfarsit de an 70, o cita intre „cartile anului” ("lucrul obtinut cel mai greu"), iar Marin Preda ma chema din nou la el, sa-mi aduca la cunostinta ca mi-a propus cartea la Premiul Uniunii Scriitorilor. Si raspunsul meu pe veci neinspirat: E ca si cand l-am obtinut.

Am scris si am tiparit, in general carti-ebose sau carti-bruioane, nu a fost niciuna fara probleme de cenzura; nu a fost niciuna sa-mi mearga si sa-mi treaca din plin. Mircea Ciobanu era insusi exasperat de „insuccesul" meu ca de un fel de blestem: „Lasa-ma sa-ti fac eu o carte!". Mi-a spus pana in ultima clipa lucrul acesta. Iar ultima clipa cu el a fost in metroul de la Piata Victoriei, cu doua zile inainte de a muri.

Vorbisem lung timp, pierdusem poate notiunea timpului, spatiului, intr-o plimbare prelunga. „si acum eu unde ma duc?" m-a intrebat la despartire. I-am aratat directia statiei lui. Vestea mortii lui am comentat-o a doua zi, in tren spre Iasi, cu acelasi etern Cezar, capriciosul nostru prieten literar: el sau eu? Ce mai conteaza. Mergeam la Iasi la un targ de carte, sa-mi lansez mica mea antologie liliput Aur si flacara, aparuta la Editura Helicon din Timisoara. Imi recomandase si editura si numele, Cezar insusi, intr-una din ocaziile de bunatate absoluta si mirobolanta: drept pentru care i-am dedicat carticica integral lui. Iar sotia mea, cand a descoperit acest lucru s-a cam suparat. De ce acesta mereu si tot timpul? Poezia nu-i bucataria ta, i-am raspuns cinic. Apoi, dupa ce mi-a aparut Turnul Onoarei, a venit si a vorbit; si ce a vorbit atunci stiu toti cei rezenti acolo; cineva a si inregistrat; era tot intr-o ocazie de benevolenta maxima pe acea faza si extaza.

In dedicatia pe exemplarul lui trimis / aruncat de fapt in curtea casei lui din str. Silvestru, cu garduri inalte ca de chiabur, i-am scris fara menajamente, ultimativ: "Ingratului de Cezar, pe care lung timp l-am iubit mai mult decat pe mine – pentru ca de fapt am iubit Poezia." si punctum.

Ion MURGEANU

Bucuresti

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a1042-Prietenia-literara-Timpul-lasat-in-urma.aspx