Am in fata patru publicatii foarte recente: "The Economist" si "The Australian", ambele in limba engleza, apoi "Romania libera" si ziarul "Flux" de la Chisinau, de limba romana. Toate evident diferite ca format si continut, dar avand in paginile lor un factor comun, acela al problemei transnistrene. Nu mi-am propus sa relatez continutul articolelor respective, pline de consideratii diverse, ci doar sa subliniez cat de departe a ajuns in lume aventura terorista a liderilor separatisti din stanga Nistrului. Analizand insa atent cele inserate in publicatiile respective am putea ajunge la obarsia cauzelor ascunse ale actualei crize transnistrene, la mobilul incredibilei incrancenari impotriva scolilor de limba romana cu grafie latina, dezlantuita de separatistii de la Tiraspol, dirijati de stapanul enclavei din stanga Nistrului, fostul muncitor metalurg Igor Smirnov, transferat din Kamciatka, in anul 1987, ca agent acoperit al KGB-ului. Existenta Transnistriei este datorata gandirii maladive a lui Stalin, apoi prospectiunilor politice facute de Gorbaciov dupa istorica intalnire cu presedintele Bush Sr., de la Malta. Daca pentru Stalin era importanta penetrarea URSS-ului spre Carpati si Gurile Dunarii, prin acapararea Basarabiei si Bucovinei de Nord, ceea ce i-a si reusit in final cu sprijinul lui Hitler, pentru Gorbaciov devenise obsesiva pastrarea Uniunii Sovietice, ca forta politico-militara, chiar in conditiile revenirii Europei la statutul frontalier din anul 1939, cum se stabilise la Malta. Strategia Kremlinului aprobata de Gorbaciov, a fost de natura preventiva, vizand crearea de enclave rusesti infipte in buza statelor ce urmau a se desprinde din asa-zisa zona de siguranta a URSS-ului convenita candva la Teheran si Yalta de catre Roosevelt, Churchill si Stalin. Prin urmare au fost create doua enclave rusesti, una la Kaliningrad, langa Polonia, iar alta la Tiraspol, in apropierea Romaniei. Pentru strategii lui Gorbaciov era clar ca mai devreme sau mai tarziu, atat Polonia, cat si Romania vor deveni membre ale NATO si ale Uniunii Europene. In aceasta ipostaza, Kaliningradul, cat si Transnistria, enclave minuscule, vor constitui avanposturi de instabilitate la frontierele NATO si UE, prilejuind continue subiecte de tranzactii si santaje politice. Proiectiile strategilor moscoviti au avut chiar in vedere posibile modificari teritoriale, cum ar fi cele avansate in diferite scenarii de federalizare a Republicii Moldova, mergandu-se pana acolo incat, in schimbul Transnistriei, Rusia sa consimta la unirea Republicii Moldova cu Romania. Un asemenea plan-capcana salutat fara a calcula consecintele lui indepartate si de catre unii politicieni emotivi basarabeni si damboviteni, a fost insa respins atat la Bucuresti, cat si la Chisinau, intr-o maniera transanta. Bineinteles, faptul nu putea fi decat dezagreabil pentru Moscova.

Din acest moment ar trebui urmarite reactiile oculte care au avut ca efect atitudinea Tiraspolului fata de scolile de limba romana cu grafie latina. Motivele puerile invocate de separatistii transnistreni, usor de demontat, apar limpede drept tinte spre Chisinau si Bucuresti, dorind a crea o stare de neliniste si instabilitate in preajma frontierei cu NATO. Enclava Tiraspol isi juca rolul pentru care a fost creata, exact acum intr-o perioada electorala atat in Republica Moldova, cat si in Romania, mai ales.

Raspunsul Chisinaului este interesant, el venind din partea presedintelui Republicii, Vladimir Voronin, socotit a fi un promotor al politicii de inghetare a raporturilor de buna vecinatate cu Romania. Vladimir Voronin si comunistii moldoveni au ajuns la putere datorita voturilor populatiei rusofone din tara, care i-a ales deoarece programul de guvernamant al acestora prevedea, intre altele, introducerea rusei ca a doua limba oficiala in Republica Moldova. Masivele proteste ale Opozitiei parlamentare fata de acest gest impopular romanilor basarabeni a trezit in domnul Voronin sentimente contradictorii si bizare, ajungand pana acolo, incat sa califice miscarile de masa drept manipulari dirijate de Bucuresti. Aceasta mai ales in incercarea sa de a deturna atentia opiniei publice interne si internationale de la reala criza moldoveana. Toate eforturile diplomatiei romane de a detensiona situatia artificiala creata s-au dovedit inutile insa, deoarece presedintele Voronin si partidul pe care il conduce nu-si puteau permite sa piarda electoratul lor dur, alcatuit din rusofoni, tocmai cand avea mai mare nevoie de el in campania electorala ce se apropia. Este explicatia logica a tot ce s-a petrecut pe plan politic in Republica Moldova in decursul ultimelor perioade, inclusiv refuzul lui Voronin de a participa la festivitatile comemorative consacrate lui Stefan cel Mare de la Putna, din vara acestui an. Pe de alta parte, acelasi Vladimir Voronin s-a simtit obligat sa-si joace cartea de competitor in cursa electorala prezidentiala, pastrandu-si postura de conservator al liniei politice care l-a propulsat la putere. In acest mod, Vladimir Voronin a incercat sa impace atat Moscova cat si Tiraspolul, cu riscul de a se departa si mai mult de Romania. Cu toate acestea, presedintele Republicii Moldova a devenit partener cu totul nesigur pentru Moscova, din clipa in care a dat semne de oscilare, la care l-a obligat situatia internationala. Problema transnistreana deja devenise subiect de discutii intre cabinetele occidentale si Kremlin, din momentul in care Rusia nu-si respecta obligatiile asumate de a-si retrage trupele si armamentul stocat la Tiraspol. Pentru NATO, dar si pentru UE, existenta silozurilor rachetelor rusesti cu ogive nucleare, indreptate spre tarile occidentale, aflate la Tiraspol, reprezinta o amenintare teribila, intolerabila. Desi retragerea acestor arme, de pe un teritoriu instabil, nerusesc, fusese de mult stabilita, Moscova a inventat rapid un proiect menit sa-si mentina forta armata in Transnistria, eludand angajamentele sale internationale. Sub pretextul "pacificarii" zonei transnistrene, Chisinaului i s-a propus un plan de federalizare a Republicii Moldova cunoscut ca "Memorandumul Kozak". Acesta prevedea spargerea unitatii statale in trei "republici federale": Moldova, Transnistria si Gagauzia, fiecare cu guverne si parlamente proprii. Vladimir Voronin a realizat imediat ca bazinul sau electoral se diminua astfel dramatic admitand federalizarea, rusofonii care-l sustineau ramanand in asa- zisele republici federale Transnistria si Gagauzia. In fata acestei situatii, el s-a vazut nevoit sa-si apere interesul propriu politic, refuzand sa accepte "Memorandumul Kozak". Vizita lui Vladimir Putin la Chisinau, programata special pentru semnarea solemna a planului de federalizare a Republicii Moldova nu a mai avut loc. Refuzul lui Voronin a stricat planurile Moscovei de a-si permanentiza prezenta la Tiraspol, deconspirate de altfel de inabilul si zgomotosul secesionist Igor Smirnov. Acesta nu s-a sfiit sa afirme ca Transnistria este gata sa consfinteasca prezenta permanenta a armatei ruse pe teritoriul sau din momentul federalizarii Republicii Moldova. Realizand pozitia sa precara, Voronin a initiat negocieri cu Smirnov, sortite esecului din capul locului, in intentia temporizarii evenimentelor. Smirnov a plusat in provocari, dand semnalul ca Moscova nu-l iarta pe Voronin. Ca replica, Vladimir Voronin a refuzat sa participe la summitul Comunitatii Statelor Independente - CSI din Kazahstan, tinut secret, demonstrandu-si fronda contra Kremlinului. Raspunsul Rusiei a fost fulgerator, in stilul sau agresiv traditional. Vladimir Putin l-a convocat ostentativ la Moscova pe rivalul lui Voronin, Serafim Urechean, actualul primar al Chisinaului, aflat in fruntea "Blocului Moldova Democrata", recent infiintat. Gruparea lui Urechean este alcatuita din trei formatiuni politice - Moldova Noastra a lui Dumitru Braghis, Partidul Democrat condus de fostul presedinte al Parlamentului, Dumitru Diacov si Partidul Social Liberal, al carui lider este Oleg Serebrean. Dialogul intre Putin si Urechean a ramas confidential, dar el a avut semnificatia "aratarii pisicii" lui Voronin. Totusi in presa de la Chisinau a transpirat ceva, anume faptul ca Putin i-ar fi promis tot sprijinul lui Urechean pentru a-l invinge pe Voronin, inclusiv o sustinere financiara masiva, cu conditia ca, ajuns la putere, acesta sa accepte Memorandumul Kozak, legalizarea prezentei militare rusesti in Transnistria, aderarea la structurile militare ale CSI si neadmiterea influentei euroatlantice in Republica Moldova. In replica, Vladimir Voronin a schimbat brusc discursul sau politic, declarandu-se gata "sa faca totul ca relatiile dintre Chisinau si Bucuresti sa fie rapid ridicate la cel mai inalt nivel", incetand disputa pe problemele limbii si etnicitatii. In plus, Voronin si-a afirmat dispozitia sa de a privi spre Occident, atata vreme cat Republica Moldova se invecineaza cu UE si NATO. Devine astfel clar ca toata tevatura actuala are o singura si veche miza a Moscovei, aceea a mentinerii cu orice pret, a unui arsenal militar nuclear la Tiraspol. In acest caz, punand in balanta si provocarile ucrainene din Delta Dunarii, Alianta Nord-Atlantica si Uniunea Europeana au nevoie de elaborarea unei noi strategii in regiunea Marii Negre, zona aflata intre Europa, Asia si Orientul Mijlociu, in proximitatea unor teritorii instabile pentru securitatea mondiala. Voronin, Smirnov, Urechean si altii de seama lor sunt doar marionete intr-o piesa care se joaca cu cortina trasa pe scena marilor puteri mondiale.