Prayer chain for our Military...please don’t break it
Please send this on after a short prayer.
Pray for our soldiers...please don’t break it
Prayer

”Lord, hold our troops in your loving hands. Protect them as they
protect us. Bless them and their families for the selfless acts they
perform for us in our time of need. I ask this in the name of Jesus, our Lord and Savior. Amen.”

Prayer Request: When you receive this, please stop for a moment and say a prayer for our troops around the world. There is nothing attached.... .... Just send this to all the people in your address book. Do not let it stop with you, please....

Of all the gifts you could give a US Soldier, Sailor, Airman, Marine & others deployed in harm’s way,

Prayer is the very best one!

You probably missed it in the rush of news all over the year, but there was actually a report that someone in Pakistan had published in a newspaper an offer of a reward to anyone who killed an American, any American.

So an Australian dentist wrote an editorial the following day to let everyone know what an American is so they would know when they found one. (Good one, mate!!!!)

"An American is English, or French, or Italian, Irish, German, Spanish, Polish, Romanian, Russian or Greek. An American may also be Canadian, Mexican, Hungarian, Sarbo-Croatian, African, Indian, Chinese, Japanese, Korean, Australian, Iranian, Asian or Arab, or Pakistani or Afghan. An American may also be a Comache, Cherokee, Osage, Blackfoot, Navaho, Apache, Seminole or one of the many tribes known as native Americans.

An American is Christian, or he could be Buddhist, or Jewish, or Muslim. In fact, there are more Muslims in America than in Afghanistan. The only difference is that in America they are free to worship as each of them chooses.

An American is also free to believe in no religion. For that he will answer only to God, not to the government, or to armed thugs claiming to speak for the government and for God.

An american lives in the most prosperous land in the history of the world.

The root of that prosperity can be found in the Declaration Of Independence, which recognizes the God given right of each person to the pursuit of happiness.

An American is generous. Americans have helped out just about every other nation in the world in their time of need, never asking a thing in return.

When Afghanistan was over-run by the Soviet army 20 years ago, Americans came with arms and supplies to enable the people to win back their country.

As of the morning of September 11, Americans had given more than any other nation to the poor in Afghanistan. Americans welcome the best of everything... the best products, the best books, the best music, the best food, the best services. But they also welcome the least. The national symbol of America, The Statue of Liberty, welcomes your tired and your poor, the wretched refuse of your teeming shores, the homeless, tempest tossed. These people built America.

Some of them were working in the Twin Tower the morning of September 11, 2001 earning a better life for their families. It’s been told that the World Trade Center victims were from at least 30 different countries, cultures, and first languages, including those that aided and abetted the terrorists.

So you can try to kill an American if you must. Hitler did. So did General Tojo and Stalin, and Mao Tse-Tung, and other blood-thirsty tyrants in the world. But, in doing so you would just be killing yourself. BECAUSE AMERICANS ARE NOT A PARTICULAR PEOPLE FOR A PARTICULAR PLACE. THEY ARE THE EMBODIMENT OF THE HUMAN SPIRIT OF FREEDOM. EVERYONE WHO HOLDS TO THAT SPIRIT, EVERYWHERE, IS AN AMERICAN.

Clipa Magazine

ATENTIE ONORANTA

It is with great pleasure that I send this email. I have met with Mr. Dwight Patton and his wife Vera on several occasions. I must say that I have never met a more patriotic man or a more devoted United States citizen than Mr. Dwight Patton. With Mrs. Vera by his side I believe they will conquer and complete each and every mission that the good Lord assigns to them. May the Lord bless both of them with many more days on earth. We all have been truly blessed to meet someone as caring and devoted to this country as Mr. & Mrs. Dwight Luchian-Patton.

V/R

Jason W. Bridgman

O buna sursa de informare, pentru cazul în care am dori sa cunoastem spiritualitatea unui popor într-un moment anume, este traditia. Puterea ei sta în puterea simbolurilor adoptate si conservate de-a lungul veacurilor, simboluri ce concentreaza într-un mod natural religii, mituri, filozofii, credinte, idealuri. Sau cu alte cuvinte, pe noi, oamenii, la granita dintre fantastic si real, dintre lumina si umbra, dintre bine si rau, dintre viata si moarte, fiecare generatie lasându-si amprenta asupra lor, astfel încât traditia se îmbogateste, se cerne, se actualizeaza în jurul filonului ancestral, odata cu evolutia societatii umane.

Obicei stravechi mostenit de la daci si romani, Martisorul nostru românesc a devenit astazi o bucurie a primaverii, un prilej de a ne arata multumirea, respectul, pretuirea fata de persoanele dragi, speciale si nu în ultimul rând, un prilej pentru cei îndragostiti de a-si exprima cu gingasie sentimentele. De la descântec de alungat raul si de îmblânzire a stihiilor la ritual aducator de roade, de noroc, bunastare si fericire, acum el este felul de a iubi al românului, împletind puritatea albului de nea cu patima rosului de foc, sau scânteia de divinitate cu vitalitatea pamânteana, semnificatii cuprinse în culorile snurului cu trimitere la sânge, soare si foc, atributele vietii reprezentata prin femeie si la claritatea apei, albul norilor, echivalente cu întelepciunea barbatului.

Bucuria renasterii, freamatul vietii, izbânda Soarelui îl fac pe român sa-si scoata sufletul din casa la fiecare început de primavara. În piete, pe trotuare, e forfota mare. Oameni de toate vârstele se perinda prin fata panourilor cu martisoare în cautarea simbolului cel potrivit cu persoana careia îi este destinat si care ocupa un loc însemnat în viata lor. Ceva ce sa o reprezinte, sa o faca fericita, sa-i ramâna în amintire, sa stabileasca legaturi trainice si frumoase si sa transmita sentimente. Oferta este generoasa, pentru toate gusturile si toate buzunarele. Confectionarea lor a devenit aproape o arta, cerând migala, ingeniozitate, creatie, bun gust – referitor la cele iesite din mâna omului. Cine are o astfel de preocupare munceste din primavara pâna-n primavara, în mai multe etape care înseamna: adunarea materialelor, de cele mai multe ori din natura, tratarea si pregatirea lor si în sfârsit... asamblarea.

Daca aceste etape sunt parcurse cu imaginatie si originalitate, succesul este garantat, avându-se totusi în vedere si un pret accesibil. Pot fi întelese drept continuitate peste veacuri a obiceiului, din vremea când femeile dace foloseau pietricele de râu pe care le vopseau în alb si rosu si le purtau însirate în salba si asociate cu fire de lâna tot albe si rosii.

Când oamenii au început sa-si masoare valoarea prin metale, au aparut si monezile de aur, argint sau bronz legate la snurul martisorului potrivit statutului social, dupa cum si astazi îti poti achizitiona un trifoi cu patru foi, o inimioara din aur sau argint.

În esenta lui însa, timpul i-a gasit sensuri noi pe drumul parcurs de la o practica pagâna, dedicata zeilor romani sau cei ai vechilor traci, la simbolul unor valori de oameni crestinati: iubire, recunostinta, prietenie, armonie, daruire, pretuire si bucurie a vietii. Un bob de spiritualitate româneasca, el este un moment de poezie, o poezie a iubirii, poate chiar a primei iubiri, a primaverii, a naturii umane prin atingerea dintre doua suflete pereche sau nepereche, acea magie a comunicarii ce face unele momente de neuitat.

Spun toate acestea cu gândul la vremurile mele si candorile lor, acele vremuri când românul nici nu visa la internet, când înca nu era televiziune, nici radioul nu era în fiecare casa. Atunci scoala si dascalii nostri erau cea mai importanta sursa de formare si informare pentru noi. Asa, într-unul din ani, în preajma zilei de 1 Martie, învatatoarea ne-a vorbit despre obiceiul martisorului. Poate voia ca noi sa aflam cât mai multe despre aceasta sarbatoare traditionala, sau poate urmarea ceva anume... stiu doar ca mi‑am zis în mintea mea de copil: ce frumosi sunt românii! Iar snurul de matase pe care-l purtam la piept pentru ca asa faceau si ceilalti copii, a capatat un înteles. si nu numai pentru mine!

În ziua cu pricina, clasa noastra a fost plina de martisoare. Unele pentru colega de banca, altele pentru cea mai buna prietena, sau pentru simpatiile ivite din diferite motive. Nu putine au fost pentru doamna de la catedra. Aveam si eu unul pregatit. Primul martisor pe care îl daruiam. Nu l-am uitat niciodata. Nici pe el, nici pe cea care l-a primit. Era o fata nu demult venita printre noi. Retrasa si timida, cuminte, cu o fata maslinie, rotunda si niste ochi... Parca îi vad si-acum, mari, albastri-cenusii si tristi. Totdeauna tristi. Îngrijita, cu parul împletit în doua cozi negre, bogate si lungi, cu haine modeste si curate, statea tacuta în banca, iar în jurul ei nimeni nu se aduna vreodata.

Martisorul nu era cine stie ce. Cumparasem doua snururi de matase, unul pentru ea, unul pentru mine, iar în loc de figurine, pe care nu le mai putusem cumpara, am prins câte o floare decupata dintr-o carte colorata. I l-am dat împachetat într-o foaie alba desenata cu multe inimioare. A desfacut hârtia, apoi m-a privit fara sa zica ceva. Doar a zâmbit. A zâmbit cu toata fata si cu amândoi ochii, apoi si-a prins martisorul în piept.

Ne-am împrietenit. Nu vorbeam mult, dar ori de câte ori ni se întâlneau privirile, ochii si inimile noastre zâmbeau. Dupa scurt timp familia ei s-a mutat. Nu am mai stiut nimic de ea, dar în fiecare primavara când trec prin fata panourilor cu martisoare, chipul si zâmbetul ei îmi vin în minte. Poate undeva prin lume, acolo pe unde va fi fiind si ei i se întâmpla la fel...

La Boian, departe de Vatra Dornei...

(Continuare din numarul precedent)

Cît timp ne încalzeste cu vorba-i blînda si foarte frumos asezata româneste, dna profesoara Eleonora Bizovi pune pe masa din fata noastra diferite bunatati pe care le pregateste si le are mereu la îndemîna numai o buna gospodina cum este dînsa, o gazda „cu vechime" apreciabila în a primi oaspeti, diferiti intelectuali români de la nord, de la sud, de la vest si de la est de celebra-i comuna Boian. Admiram biblioteca adunata de-a lungul deceniilor de catre sotii V. si E. Bizovi... Cred ca nici nu merita comentarii deosebite ce poate cuprinde biblioteca unui cuplu de profesori, pentru care cultura nationala a fost, este o parte importanta a existentei, a doi apostoli ai românismului într-o zona peste care s-au facut stapîni niste straini – si de Neam, si de cultura. Apoi ne arata dna E. Bizovi, cu neprefacuta mîndrie, numeroase trimiteri postale (carti, brosuri, fotografii, acte de identitate, alte documente, taieturi din ziare si reviste etc.), primite din actuala Ucraina, de la Bucuresti, Suceava, Radauti si Chisinau, din Canada, Elvetia, Rusia... Primeste continuu asemenea documente, dar si scrisori de multumire, recunostinta, admiratie pentru monografia Boianul – de la consateni, dintre care multi fosti elevi de-ai dumneaei -, în vederea tiparirii unei noi editii, completate, a acestei carti de vizita a satului natal. „Cine stie cînd si cum va fi posibila scoaterea unei noi editii...", ofteaza doamna, amintindu-si de greutatile pe care le-a avut de înfruntat pîna a trai bucuria de a rasfoi, în 2005, Boianul mirosind înca a vopsea tipografica. Poate ca se va reedita aceasta carte, totusi... Posibil, cineva, se va mai apuca sa elaboreze o monografie paralela a satului natal. Cert e ca ce a realizat prof. V. Bizovi, cu sprijinul din timpul vietii lui, si cu silinta, simtul raspunderii, devotamentul, pasiunea dnei Eleonora, dupa decesul autorului, a intrat deja în istoria Nordului Bucovinei, iar mai larg – si în istoria satelor românesti de pretutindeni. Monografia Boianul e o dovada în plus ca vesnicia nu numai ca s-a nascut la tara, dar si ca, deocamdata, acolo se si mentine cel mai sigur, la români.

* * *

Ulitele întortocheate ale Boianului ne duc spre alta casa de gospodar – cea a dlui Vasile Bota, agronom, functionar la serviciul fito-sanitar al vamii de la hotarul ce desparte actualele state R. Moldova si Ucraina. Casa familiei V. Bota e o adevarata bijuterie de arhitectura rustica si, totodata – un argument în plus ca românii din partea locului întotdeauna au muncit în sudoarea fruntii, dar au si tinut, cu tot dinadinsul, sa traiasca pe potriva trudei lor. Dar interiorul acestei case! – e ca un muzeu, începînd de la usile, coloanele, scaunele, mesele, alte piese de mobilier lucrate în lemn si pîna la covoarele, tolurile si paretarele tesute de mîini dibace de tarance. Între aceste elemente de interior ni se deschide adevaratul muzeu al casei - ceva absolut unic, macar si pentru impresionanta expozitie de ceramica – farfurii, strachini, ulcioare, alte vase. Nu stiu exact cît timp a adunat stapînul casei aceasta minunata colectie... Nu pot spune cu precizie care este geografia provenientei obiectelor de arta adunate de domnia sa... – desi, punctele geografice mai importante pot fi „detectate" cu o anumita usurinta, completate de comentariile pline de verva ale dlui Vasile Bota: Nordul si Sudul Bucovinei, Carpatii românesti si cei zisi acum ucraineni - din satele populate de urmasii pastorilor hutuli; cîteva piese îsi au originea tocmai în Caucaz, dar cele mai multe, am impresia, reprezinta diferite zone ale României, culminînd cu faimoasa ceramica de Horezu (judetul Vîlcea). Expozitia este completata de cîteva icoane si de obiecte lucrate în lemn. Cum spuneam, Vasile Bota e de profesie agronom, dar ca simtire este un om al artelor si al literaturii. Si mai e un mare pasionat de istoria noastra si de cea universala. Plus, un sincer iubitor al limbii, al folclorului si al poeziei românesti. M-a frapat una din primele întrebari pe care ne-a pus-o: „Mai traieste poetul cela basarabean care a scris versurile cîntate de Mihai Volontir: Moldovenii cînd se strîng i Si-n petreceri se avînta, i La un colt de masa plîng, i La alt colt de masa cînta"? Ca frumos a mai scris-o!..." I-am spus ca, iata, dupa vreo 25 de ani de la moartea acelui poet, si abia la vreo 15 ani dupa revenirea noastra la grafia latina, a aparut la Chisinau o prima placheta cu versuri de ale lui Petru Zadnipru, cu litere latine. I-am promis sa-i facem rost de un exemplar... Spun si marturisesc si în aceste rînduri: voi face tot posibilul ca sa ajunga la Boian un exemplar al acestui volum liric de P. Zadnipru, cît mai curînd posibil.

Între atîtea obiecte de mare valoare artistica, în casa lui Vasile Bota nu ocupa un loc oarecare biblioteca familiei, completata cu carti de poezie si proza româneasca, multe volume de specialitate – agronomie, dar si de istorie si de politica curenta. De altfel, ca si altor oameni vrednici, politica nu‑i place nici dlui V. Bota – prea de tot i se pare ticalosit acest domeniu, acum, prin partile noastre. Totusi, ca om întelept si sensibil ce este, nu poate sa nu spuna o vorba buna, ba chiar de admiratie, despre presedintele Traian Basescu. Despre liderii de la Kiev, care tocmai atunci, în noiembrie, dupa alegerile parlamentare, se certau cel mai aprig pentru împartirea fotoliilor-portofoliilor, auzim o judecata ce amuza, dar si pune pe gînduri: „De la acestia, nici nu ai la ce te astepta...”. Ca peste un minut, sa auzim o întrebare ce provoaca durere mai multor basarabeni: „Dar la Chisinau... la conducere parca se afla de-ai vostri... si atunci, de unde atîta dusmanie fata de valorile propriei natiuni?...”

Împartasind soarta altor conationali de-ai nostri – fie ei din Nordul Bucovinei, din Basarabia sau România post-decembrista -, cînd unul din parinti e plecat la munci peste hotare, iar copiii – la studii, tot departe de casa, Vasile Bota a ramas, temporar, unicul stapîn al acestei case de basm. Am scris intentionat „unicul stapîn", si nu „unicul locatar" pentru ca sotia e mereu prezenta acasa, prin desele telefoane pe care le da, sau le primeste, de la sot; iar flacaii lor, studenti la Chisinau, îi bucura nu numai cu note bune la studii si purtare exemplara în societate, dar si cu dese vizite în zilele de vacanta. Nu cred însa ca aceasta situatie provizorie a facut din dl Vasile Bota un iscusit culinar; e la mijloc înca o pasiune a gazdei noastre: nu avea cum sa-l ajute nici macar o gospodina cum e doamna profesoara E. Bizovi, cît dînsul pregatea masa „pentru dragii oaspeti, fratii nostri români din Basarabia", cum s‑a exprimat. O masa boiereasca, trebuie sa repet neaparat, cu cele mai alese specialitati ale bucatariei românesti, cu o tuica si un vin „din care beau numai popii, si cei mai daruiti Domnului" - toate de productie proprie! 

 (Va urma)

Kant sustinea ca tinerii nu trebuie crescuti dupa starea de fata a neamului omenesc, ci dupa o stare mai buna, posibila in viitor, adica a idealului omenirii si a intregii sale meniri pentru ca ceea ce nu exista inca, urmeaza a se intruchipa prin educatie. Investitia in educatie si in formarea oamenilor este cea mai rentabila pentru dezvoltarea unei societati pe termen lung, sustin expertii. Studentii, la fel ca si cadrele didactice invata sa fie persoane cu optiuni, inclinatii si libertati individuale. Veleitatile lor sunt adesea legate nu doar de abilitatile pe care le poseda ci si de oportunitatile de care dispun. Astfel ca, planurile unor intelectuali in devenire, se schimba in functie de context. Spre exemplu, multi studenti care au inceput o facultate, sau au avut un anumit ideal pe plan educational, in tara lor de origine, odata ajunsi in America, renunta la telul de a se realiza profesional prin educatie si trec direct la munca, adesea necalificata. Dorinta de cunoastere si studiu a fost inlocuita de simpla aspiratie catre succes. La celalalt capat al spectrului se afla studenti animati de o sete autentica de cunoastere si de dorinta de a dobandi o cultura academica solida. 

Va prezentam aici in acest sens biografia unei tinere din Arizona, Flavia Oprea (24 de ani), studenta la medicina la „Arizona State University" din Tucson, Arizona care are convingerea ca educatia are o importanta cruciala oriunde in lume dar mai ales in SUA. Flavia s-a nascut in 30 ianuarie, 1984, in orasul Arad. Parintii ei, Felicia si Radu Oprea au emigrat in Austria cand ea avea sase ani. Primii ani de scoala i-a parcurs in Sankt Poelten, un oras distrus pe jumatate in timpul celui de-al doilea razboi mondial dar reconstruit dupa 1945. Aici familia Oprea a locuit nu mai putin de 11 ani. S-au mutat apoi la Viena, unde au poposit un an, urmand ca pe data de 10 martie, 2002 sa emigreze in SUA. Primii doi ani, dupa ce au pasit pe pamant american, au domiciliat in Atlanta, Georgia, pana in decembrie 2004 cand au decis sa se mute in orasul Goodyear (o suburbie a metropolei Phoenix) din Arizona. Dupa ce a graduat de la “Arizona State University” unde a avut ca ramura principala de studiu (major) limba germana si “pre-med” iar cea secundara (minor) franceza, actualmente este studenta la medicina. Telul ei din punct de vedere profesional este sa devina medic iar pe plan personal sa-si intemeieze o familie. „Nu m-am indoit niciodata de importanta obtinerii unui degree, dar deja sint unii care au inceput sa ma intrebe cati ani am si sa insinueze ca ar fi vremea sa vina la nunta. Stiu ca in cultura romaneasca "veche" este poate mai important sa te casatoresti in jur de 20 de ani decit sa faci multi ani de scoala; eu insa sint de parere ca una nu se exclude pe cealalta" – considera tanara intelectuala. In ceea ce privesc hobby-urile, Flaviei ii place muzica (ex. canta la pian), sa mearga la concerte, sa calatoreasca, sa stea de vorba cu oamenii si sa scrie in jurnal. Avand in vedere ca a petrecut 12 ani intr-o tara vest-europeana, exista si anumite lucruri carora le duce lipsa. "In Austria oamenii sunt mult mai degajati, au mai mult timp liber. Din acest punct de vedere, aici e mult stres si toti sunt intr-o continua agitatie". In Europa a vizitat mai multe tari printre care Grecia, Germania, Italia, Austria, Franta, Elvetia si Lichtenstein. Cele mai frumoase locuri le-a gasit in Elvetia: "M-au impresionat ghetarii din Muntii Alpi. De asemenea, dragutele satulete europene, in stil nemtesc". Comparand cele doua state in care a locuit pana acum in SUA (Georgia si Arizona), Flavia a remarcat ca datorita faptului ca in Atlanta umiditatea este destul de ridicata, este mereu noros si ploua mult, atmosfera este putin cam depresanta. "Imi place mai mult clima din Arizona pentru ca aici este aproape tot timpul soare. In plus, cele mai frumoase locuri pe care le-am vizitat in America au fost tot in Arizona, in mod special Grand Canyon, care e foarte impresionant".

Fiind mereu atenta la tot ceea ce exista sau are loc in jurul ei, Flavia a fost mereu dispusa sa-si imbogateasca cultura generala. Ii place sa comunice cu tineri crestini pe diverse teme (adresa de e-mail pe care o verifica de obicei in weekend este: flvoprea"yahoo.com). Pasionata fiind de muzica, Flavia este o pianista de exceptie. Acest talent si-l pune in valoare cu toata daruirea la biserica baptista romana din Phoenix, Arizona. De asemenea, la facultate, materiile de educatie generala constituie o delectare pentru ea. Nu exageram sa spunem ca aceasta tanara este capabila sa intretina o conversatie la nivel academic in limbile romana, engleza, germana si franceza. Azi, datorita mitului specializarii majoritatea absolventilor de facultati aspira sa devina intelectuali lipsiti de cultura. In special in Statele Unite exista prejudecata ca un specialist trebuie sa fie doar specialist. Sociologii spun ca sunt doua teze paradoxale. Prima sustine ca: Gradul de civilizatie al unei societati este direct proportional cu nivelul de cultura al oamenilor care o compun. A doua teza este urmatoarea: Civilizatia a carei cultura este doar cultura generala este una imatura si condamnata sa fie, pe veci, una de mâna a doua. Altfel spus, paradoxal exprimat, daca nu ai cultura generala esti incult, daca ai doar cultura generala esti condamnat sa ramâi cineva de mâna a doua. Fireste, a spune ca e mai bine sa ai cultura generala decât sa nu ai sau ca absenta unei culturi de specialitate reteaza aripile si invalideaza fundamentul culturii tale generale, daca se întâmpla sa o ai doar pe ea. Constientizata de acest aspect si de importanta dobandirii unei licente, Flavia, dupa ce si-a concentrat eforturile pentru a obtine “Bachelor Degree”, acum urmeaza cursurile facultatii de medicina din Tucson, Arizona. Prerogativele sunt incontestabile, dat fiind faptul ca universitatile americane se disting ca fiind in linia intai in ceea ce priveste tehnologia si tehnicile educationale, dar si facand disponibile pentru studenti cele mai bune echipamente si resurse.

Vineri seara, într-un mic satuc de munte, undeva în România...

Paznicul primariei, badea Ion, veteran de razboi, statea pe scaunul lui domn’primar, motaind cu capul pe masa. Îi tinea companie o sticla de-un litru, mai putin de jumatate plina cu tuica de prune facuta la cazan. Umbla un zvon prin sat ca cica nu ar mai avea voie sa faca bautura în cazanele din curte, dar nimeni nu-i dadea atentie. Traditia era traditie. În soba de teracota lemnele erau mistuite de flacari, trosnind si emanând un miros placut. Florica, pisica roscovana a lui domn’primar, lenevea pe covorul vechi de iuta, torcând insistent. La un difuzor agatat de perete se auzea muzica populara. Din când în când melodia se oprea. Aparatul de radio nu era bine reglat, de fapt era vechi si fusese reparat de zeci de ori pâna acum. Un bec de veioza lumina slab încaperea.

Într-un cuier improvizat, undeva în spatele scaunului, badea Ion îsi pusese vesta din lâna, facuta în urma cu multi ani de raposata lui nevasta. Ea îi purta cu mândrie insignele de veteran de razboi prin tot satul.

Dintr-un tablou mare, Ion Iliescu, desi nu mai este presedintele tarii, zâmbeste la badea Ion, cum numai el stie s-o faca, larg si sincer. Daca cineva ar fi vrut sa dea jos acel tablou, când l-ar fi întors cu spatele, ar fi avut o mare surpriza. În spatele domnului Iliescu zâmbea, la fel de larg si de sincer, Nicolae Ceausescu. Nu-l daduse nimeni jos de acolo, ca doar nu cerea de mâncare...

Ca sa terminam inventarul sumar al cabinetului, în încapere mai era o vitrina la fel de batrâna ca si badea Ion, unde domn’primar îsi tinea docomentele de ani de zile, pentru ca doar el câstiga alegerile locale.

Telefonul tulbura linistea paznicului si a Floricai, târâind strident.

- Alo, aici birou’ lui domn’ primar, cine-i acolo?

Dupa câteva clipe de tacere, badea Ion înghiti în sec si spuse:

1 Aoleu, am înteles, sa traiti, chiar acum o sa-l anunt pe domn’ primar...

Aseza cu grija receptorul în furca, îmbraca vesta din lâna, mai lua o înghititura din minunata lui licoare interzisa de aia de la U.E. si pleca spre vila lui domn’primar, sa-i dea incredibila veste...

A doua zi, dis de dimineata, ajutorul parintelui începu sa bata toaca. Tot satul se trezi si se minuna. Nu era nicio sarbatoare, ce sa fie oare? În nici 30 de minute, copii, adulti, batrâni, toata suflarea din sat se strânsese în fata bisericii. Catarati pe gardul bisericii, primarul, preotul si dascalul schimbau între ei zâmbete si priviri pline de subînteles. Se facu liniste ca din senin, atunci primarul îsi drese glasul si începu sa vorbeasca multimii adunate acolo.

1 Oameni buni, oameni buni, am sa va dau o veste mare!

2 Aseara am primit un telefon de la cineva mare din guvern, care m-a anuntat ca mâine, în sfânta duminica, presedintele Americii va trece prin satul nostru. E o mare onoare pentru noi sa-l avem ca oaspete pe domnul Bus, asa ca trebuie sa ne molibizam si sa ne pregatim sa-l întâmpinam cum stim noi mai bine pe distinsu’ nostru oaspete.

Oamenii frematau de emotie si entuziastm. Cât îi asteptasera ei pe americani... Ei uite ca acum venea chiar seful lor la ei si nu într-o zi oarecare, ci asa cum spusese si domn primar, în sfânta duminica.

Domn’ primar, rosu la fata, îsi relua discursul de edil sef:

3 Gata cu vorba, nu mai avem mult timp la dispozitie, trebuie sa ne molibizam. Uite ce vreau sa facem pâna mâine...

Oamenii ascultara linistiti indicatiile date de domn’primar si când acesta termina, aplaudara minute în sir, fara oprire, dupa care plecara la casele lor sa se pregateasca de întâlnirea cu americanu’.

Pâna si curcile batrâne din curaile oamenilor sesizara ca se întâmpla ceva deosebit în satul lor. Atâta bucurie, atâta agitatie, atâta freamat...

Pâna seara târziu, nimeni nu apucase sa manânce, nimeni nu se odihnise nici macar o secunda, nimeni nu-si revenise înca din marea surpriza, dar pregatirile erau aproape gata. Mâine dimineata nu mai aveau altceva de facut decât sa se îmbrace frumos si sa astepe musafirul. Mai erau unele lucuri de facut, dar de astea hotarâsera sa se ocupe numai trei babe pricepute...

Ulitele satului fusesera maturate. Gardul vechi al primariei fusese reparat si vopsit în galben aprins. Copacii din curte fusesera varuiti pâna la jumatate. Steagul României fusese spalat si apretat si acum flutura mândru în bataia vântului. Un steag cu dungulite si cu stelute cum au americani nu gasisera, dar gasisera unul albastru, cu un cerc tot din stele. Îl agatasera si pe acela alaturi de tricolor, dupa ce femeile din sat îl spalasera si-l apretasera si pe el, ca sa se cunoasca ca este sarbatoare...

Geamurile de la primarie si de la toate casele din sat fusesera spalate si clatite cu otet, ca sa sclipeasca.

În centrul satului, în fata primariei barbatii adusesera mese si scaune. Scaunul lui domn’primar fusese asejat pe un covor rosu. Acolo aveau sa-l aseze pe american, sa se simta bine la ei. Gospodinele satului pregatisera mâncaruri alese: sarmalute traditionale, friptura de purcel, cârnaciori, pui la gratar, mamaliguta... Se gândisera si la desert: cozonaci, poale-n brâu, colacei. Adusesera si cel mai bun si mai nobil vin pe care-l aveau.

Copiii pregatisera un mic spectacol cu poezii si cântecele. Pe ultima suta de metri, dascalul îi învata si un cântec în limba lui Bush, pe care urmau sa-l cânte de bun venit. Se chema „Happy birthday Mr. President". Cica era cântecul pe care-l fredona fata aia blonda si frumoasa, Marilyn Monroe’s.

Câinii fusesera legati bine si instruiti sa nu latre, ca nu cumva sa‑l sperie pe american si sa plece de la ei.

Domn’ primar instalase afara si televizorul lui ala mare, ca sa se uite presedintele la emisiunea "Viata satului". La intrarea în sat, copiii scrisesera pe peretele darapanat al fostei cooperite “Welcome to Romania”.

Unui baietel îi veni o idee care le scapa multora: daca americanul o sa vrea sa le vada scoala ? Oamenii au dat imediat buzna în clase, au batut cuie în bancile vechi, au uns cu ulei balamalele de la usi si au pus glastre cu flori la geamuri... Totul arata impecabil.

Sfânta duminica veni! Îmbracati cu ele mai frumoase costume populare, satenii se adunara, cu mic, cu mare, în fata primariei. Preotul începu o rugaciune, ca totul sa iasa bine. Dascalul îmbraca costumul cu care fusese ginerica. Se mai îngrasase între timp, dar nu se observa asta prea mult, oricum si la nunta îi fusese putin mai mare...

Primarul avea pe umeri tricolorul. Se îmbracase si el la costum, ba mai mult îsi pusese si cravata verde la gât si luase si o palarie asortata, ca sa faca impresie buna la american. Politistul, omul legii, veghea vigilent, ca nu cumva vreun terorist sa se strecoare printre ei. Era gata, gata sa intervina în orice moment, folosind chiar si armamentul din dotare, un baston din cauciuc.

Parintele terminase rugaciunea de mai bine de 30 de minute. Nerabdarea era mare. Oamenii începusera sa fie îngrijorati.

4 Haideti, linistiti-va, oameni buni, presedintele trebuie sa apara din moment în moment!

Mai trecura 30 de minute, apoi înca 30 si înca 30. Oamenii înca mai asteptau sosirea celui mai democrat om din lume.

Dupa alte seturi de câte 30 de minute, vizibil îngrijorat, primarul pleca sa dea un telefon le "centru", sa afle ce se întâmpla.

Forma numarul. Întâi 021, prefixul Bucurestiului, apoi celelalte cifre. O centralista îi raspunse, dupa câteva clipe de asteptare ce i se parusera ore. Se prezenta si ceru sa vorbeasca cu cel ce-l anuntase de înalta vizita.

5 Alo, sa traiti, stiti ceva, domnul presedinte nu a ajuns înca la noi, sunt probleme pe drum, mai asteptam, întârzie?

Un râs puternic îl asurzi pe domn primar.

- Nu l-ati vazut pe George W. Bush ?

- Nu, sa traiti, nu l-am vazut!

- Nu-i nimic, lasa, înseamna ca avionul lui a zburat prea sus...

Aceast articol a pornit de la afirmatiile curajoase ale unei profesoare. Domnia sa, pusa sa explice geneza limbii române (în care Academia româna a "decretat" ca, din fondul principal, peste 60% cuvinte de origine latina, 20% provenite din slava, iar aproape 20% din alte limbi) a marturisit ca este de alta parere, dar... daca asa spun academicienii... este nevoita sa ia de buna afirmatia acestora. Este o femeie libera exceptionala. Asa apare libertatea, acel curaj de a înfrunta, chiar si într-un cerc restrâns, ceva care este în profund dezacord cu tine. Gestul acesta l-a facut Socrate si a baut cu demnitate cupa plina de cucuta, l-a facut si Hasdeu dupa cum ne spune Mircea Eliade: "Guillaume de Jumièges (în sec.XI) vorbeste de Dacia, care se cheama astazi Danemarca si care avea multi regi înzestrati, mai ales Zeuta, Dichineus, Zalmoxis. Mai ales în Spania apare aceasta traditie la Isidor (560-636) care, facând elogiul Spaniei, vorbea de aceasta tara unde înflorea glorioasa fecunditate a poporului get. În sec. XIII dacii intra în istoria si genealogia poporului spaniol... S-ar putea spune ca un proces contrar s-a petrecut în constiinta istoriografica a românilor... din secolul al XVI-lea tema centrala a fost descendenta latina. Abia la mijlocul secolului trecut s-au redescoperit dacii prin studiul curajos în care Hasdeu se întreaba daca acest popor a diparut realmente. Titlul lucrarii sale este: Perit-au Dacii? (Iasi 1860). Oare chiar au pierit stramosii nostri, încât sa avem o limba alcatuita mai mult din împrumuturi?... Sau poate, ca în multe alte cazuri, si academicenii sunt oameni... si astfel este uman sa mai si greseasca... Sa nu uitam ca în secolul XIX Academia Engleza sustinea ca daca viteza trenului va depasi 40 kmih calatorul va înnebuni. Azi viteza sunetului de 1224 kmih este frecvent depasita de avioanele supersonice si lumea merge înainte.

La fel s-a întâmplat la începutul secolului XX, când Academia Franceza "decretase" ca nici un corp mai greu decât aerul nu poate zbura prin forte proprii. Atunci, în 1903 (acum o suta de ani) genialul Traian Vuia a prezentat la Academia de stiinte din Paris un memoriu prin care demonstra posibilitatea zborului cu un aparat mai greu decât aerul, ca apoi în 18 martie 1906 sa realizeze primul zbor din lume cu un asemenea avion.

Curajul acestor oameni trebuie pretuit si sustinut; Mihai Eminescu spunea "Zdrobiti orânduiala cea cruda si nedreapta".

Este nedrept sa ne negam mama, si astfel originea, doar din cauza unei "propagande" într-o limba moarta. Daca vom privi cuvântul "libertate" prin prisma limbii nordicilor, a germanilor, vom constata ca pe aceasta radacina sunt grefate doua sensuri; darnicia=liberalitäti, a iubi= lie’ben si lie’ber=iubitul. Lanturile si focul pot supune sau distruge un om, dar sentimentele sale, mai ales de iubire, trec pâna dincolo de mormânt. Aceasta este libertatea, ceea ce putem darui fara nici o constrângere interioara - si nu sarbatorile bahice de la care provine termenul latin Liber, si Liberalia transformata de o religie în prima comuniune. Chiar daca filozofic se crede ca nu prea exista libertate, totusi ea se manifesta la tot mai multi oameni, care înteleg si traiesc prin valorile interdependentelor. Totul se desfasoara dupa legi mai putin sau mai mult cunoscute, dar cea mai profunda lege a universului este cea a iubirii si implicit a daruirii; ea a stat la baza creatiei lumii, si astfel Dumnezeu ne-a daruit din scânteia sa un strop. Acum avem libertatea de a darui cel putin un gând bun si o rugaciune pentru fratii nostri din Covasna si Harghita, unde românii sunt mai uniti. Uneori la durere inima-ti cere sa constati ca esti unit cu ceilalti. Anul acesta se împlinesc zece ani de când am trecut pragul bisericii ortodoxe din centrul orasului Sf. Gheorghe. Am trait un moment deosebit; acolo, în linistea sacra, zidurile mute mi-au transmis toata durerea umana adunata. Am fost coplesita pâna la lacrimi. Acolo nu era durerea unei boli; era ceva din inima tarii sfâsiata de durere. Suntem liberi sa ne daruim dragostea noastra fratilor, suntem liberi sa daruim neamului gândurile noastre de iubire - si astfel sa ne ocrotim limba si uneori fiii de conceptiile anacronice, depasite de peste o mie de ani - de când nordicii si spaniolii îsi cauta stramosi în neamul dacilor.

Suntem liberi sa întelegem sau nu adevaruri evidente. Obisnuinta ne opreste uneori sa fim de acord cu ceea ce stim deja. Din fericire obisnuintele se pot schimba. Noi putem sa-i sprijinim pe cei care sunt liberi, si se exprima prin prisma a ceea ce sunt cu adevarat acum - în mileniul trei.

Imi este foarte greu sa gasesc cuvinte potrivite spre a exprima cu fidelitate viata si activitatea pe diferite taramuri a colegului si prietenului Dr. Emil G. Onet. Voi incerca insa sa zugravesc, cu mijlocele de care dispun, amploarea si calitatea deosebita a preocuparilor sale la aceasta piatra de hotar a varstei pe care tocmai a implinit-o.

Dr. Emil G. Onet

Nascut acum sapte decenii, dintr-o familie modesta din Muntii Apusenii, s-a considerat intotdeauna un mot autentic, chiar daca valurile vietii l-au purtat pe multe alte meleaguri. El se prezinta si azi ca un brad al zonei din care provine, ca un adevarat ardelean. Pacatul este ca acest roman de valoare nu traieste in tara lui. Incompatibilitatile sale cu sistemul si mai ales cu vicisitudinile regimului de trista amintire din Romania anilor 80, l-au determinat sa-si caute linistea si aprecierea in Statele Unite, unde, cu toate ca si-a dobandit naturalizarea, a dovedit ca tot roman a ramas. Toate reusitele lui le-a dedicate romanilor si Romaniei. Scrisul sau este o dovada inechivoca in acest sens.

Dupa scoala primara urmeaza cursurile liceului din Ocna Mures si apoi, in 1954, reusind la examenul de admitere la Facultatea de Medicina Veterinara din Arad, ii urmeaza cursurile, straduindu-se sa obtina rezultate cat mai bune. Odata cu desfiintarea acesteia, este transferat la facultatea-sora de la Bucuresti, absolvind in 1960 ca sef de promotie. Datorita rezultatelor sale in pregatirea teoretica si practica, precum si datorita uceniciei in ale cercetarii efectuate alaturi de un excelent magistru - profesorul Viorel Ciurea - Dr. Onet si-a conturat preferintele sale in directia unei activitati creatoare, care sa-i permita un drum ascendent si afirmarea pe plan profesional.

Repartizat in productie, a functionat timp de aprooape trei ani ca medic veterinar practician la gospodaria de stat Catalina din judetul Covasna. Odata cu infiintarea facultatii de Medicina Veterinara de la Cluj (1962), Dr. Onet face parte din primul lot chemat sa functioneze in invatamantul superior si sa devina cadru didactic in aceasta institutie. A inceput ca asistent la disciplina de Clinica sI Patologia Bolilor Infectioase ale Animalelor, sub indrumarea unui alt magistru al profesiei care a fost profesorul Ioan Baies. In 1965 se inscrie la doctorat, trecandu-si examenele cu note maxime. Isi sustine public teza in 1970. Este propus sa candideze la un concurs international pentru obtinerea unei burse oferite de Fundatia Alexander von Humboldt din fosta Germanie Federala. Devine astfel primul medic veterinar roman care castiga o astfel de bursa si are prilejul sa desfasoare timp de un an si jumatate o activitate de cercetare fructuoasa concretizata in cinci lucrari publicate in prestigioase reviste de specialitate din Europa occidentala (Franta, Elvetia, Austria, Germania).

Intors in Romania, unde a considerat, la vremea respectiva ca ii este locul, ca oricarui roman, si-a continuat cu perseverenta munca didactica si de cercetare stiintifica. A publicat o serie de manuale universitare, carti de specialitate, a participat la manifestari stiintifice locale, nationale si internationale. Stapanind cateva limbi straine (germane, franceza, engleza, maghiara si partial rusa), s-a straduit sa valorifice acest atu, in activitatea de documentare si comunicare, afirmandu-se in comunitatea specialistilor in domeniul sau de activitate ca un apreciat erudit. Datorita experientei sale in studiul tuberculozei, a fost desemnat ca membru in comisia internationala pentru tuberculoza la animale, alaturi de alti 10 experti din alte tari.

Eforturile sale intense de cautare a noului si de valorificare a experientei sale prin publicarea rezultatelor muncii sale, au atras insa reactii neasteptate din partea autoritatilor vremii, cu crearea unei atmosfere tensionate, cu persecutii si marginalizari, ajunse pana la insuportabilitate. Ca urmare, in 1985, Dr. Onet, impreuna cu sotia, decide sa paraseasca Romania, ceea ce ii reuseste cu eleganta. Cererea de azil politic le este aprobata de catre Statele Unite, dupa un an de asteptate in Germania, unde, pe baza rezultatelor stiintifice anterioare, i se aproba reinnoirea bursei Humboldt, astfel incat nu a fost nevoie sa treaca prin avatarurile sederii in lagarele de asteptare.

Odata ajuns in Lumea Noua, datorita realizarilor sale meritorii pe plan profesional, a ocupat o serie de functii in care a dovedit competenta si expertiza: conducator de grup de cercetare la o companie privata de produse biologice de uz veterinar din Larchwood, Iowa, director al laboratorului de diagnostic din aceeasi institutie, director al Laboratorului Central de Diagnostic Veterinar din Richmond, Virginia, coordonator stiintific al cercetarii la “National Institute for Discovery Science” din Las Vegas, Nevada.

Pentru continua sa perfectionare a activitatii sale profesionale, Dr. Onet a urmat o sumedenie de cursuri de specializare, atat in Romania cat si in strainatate. Intre acestea pot fi amintite: Institutul “Pasteur”, Bucuresti (virusologie), Institutul de Virusologie, Bucuresti (virusologie), Facultatea de Medicina Veterinara din Budapesta (virusolgie), Institutul de Cercetari din Borstel si Facultatea de Medicina Veterinara din Giessen, Germania Federala (mycobacteriologie), University of Iowa (tehnologia ADN), etc.

Dr. Onet a fost mereu preocupat de innoirea cunostiintelor sale profesionale si prin participarea cu lucrari stiintifice la diferite manifestari stiintifice din tara si strainatate. Comunicarile sale au facut parte din programele stiintifice si au fost publicate in documentele unor prestigioase congrese, sumpozioane, conferinte si mese rotunde din Yugoslavia, Germania de Vest, Anglia, Franta, S.U.A., Grecia, Cehoslovacia, fosta Uniune Sovietica, precum si cele din Romania.

Bilantul realizarilor sale stiintifice insumeaza 435 de titluri: 6 carti de specialitate, 8 manuale universitate, 157 articole stiintifice publicate in diferite reviste de specialitate si documente ale unor manifestari stiintifice nationale si internationale, 23 de comunicari stiintifice nepublicate, 235 de articole publicate in diferite ziare si reviste din S.U.A. si Romania, 2 carti de beletristica, 4 inovatii brevetate. O serie de realizari au constituit premiere mondiale sau nationale in domeniul patologiei animale si si-au gasit o apreciere binemeritata in randurile specialistilor.

Pe baza realizarilor sale profesionale, Dr. Emil Onet a fost distins cu multe titluri si premii, intre care pot fi amintite: premiul Academiei Romane pentru lucrarea in doua volume “Virusuri si Viroze Animale” (1985); mentionat cu o prezentare de doua pagini in “Antologia asocialtiilor si personalitatilor culturale din exil”, publicata de Institutul Roman de cercetari Istorice din San Diego, California (1991); mentionat cu o prezentare de o pagina in rubrica “Personalitati” a revistei “Micromagazin, (U.S.A., 1991); mentionat cu o prezentare de o pagina in ”Who is Who in Veterinary Medicine and Science” (U.S.A., 1991-92); membru de onoare al Asociatiei Generale a Medicilor Veterinari din Romania (Bucuresti, 1993); citat in “Who is Who in Contemporary Achievement”, pentru contributii deosebite la progresul Medicinei Veterinare (U.S.A., 1996); premiat cu “Distinguished Leadership Award” pentru contributii deosebite la societatea contemporana, (U.S.A., 1996); distins cu titlul “Lifetime Royal Patronage” de catre Hutt River Province Principality (Australia, 1997); distins cu medalia pentru progresul Medicine Veterinare, de catre Asociatia Generala a Medicilor Veterinari din Romania (1997); inclus in cea de a 4-a editie a publicatiei “International Leaders Achievements”, (Cambridge, Anglia, 1998); distins cu “Award of Recognition” de catre “The Famous Poets Society”, pentru realizari deosebite in poezie (U.S.A., 1998); mentionat cu o nota biografica in Outstanding People of the 20-th Century”, (Anglia, 1998); distins cu “Outstanding Achievement Award” pentru contributii deosebite in Medicina Veterinara (U.S.A., 1998); inclus cu o nota biografica in “Who is Who – Romanian Personalities in the U.S.A. and Canada (Canada, 2000); mentionat cu o nota biografica in dictionarul esential “Clujeni ai secolului 20, (Cluj-Napoca, 2000); mentionat cu o nota biografica in “500 de personalitati din SUA si Canada (Canada, 2000); mentionat cu o nota biografica in “Medicina Veterinara in sud-vestul Romaniei” (Timisoara, 2001); membru de onoare al Academiei de Stiinte Agricole si Silvice, (Bucuresti, 2003); Premiul “Paul Riegler” al Academiei Agricol de Stiinte Agricole sI Silvice”, pentru contributia la lucrarea “Boli Virale si Prionice la Animale” (Bucuresti, 2006).

Fiind daruit cu un talent nativ remarcabil, Dr. Emil Onet a desfasurat si o bogata activitate jurnalistica, publicand un numar impresionant de articole, cu o variata tematica. De asemenea are publicate doua carti. Una din ele descrie avatarurile prin care a trecut si pe care le-a depasit in cautarea libertatii. Poezia creata de el este polisemantica si vizeaza fenomenele naturii, locurile dragi, atitudinile si comportamentul oamenilor, relatiile dintre ei, sentimente profund umane.

Activitatea extra-profesionala a Dr.-lui Onet este expresia convingerii lui ca un cadru didactic, un cercetator, un profesionist, trebuie sa reflecte preocupari multilaterale, complexe, care sa faca simtita prezenta profesiunii in viata sociala de zi cu zi, spre folosul intregei societati. Intelectual rasat, spirit creator, iubitor de adevar, Dr. Emil Onet s-a implicat in viata comunitatilor in care a trait, straduindu-se sa contribuie la afirmarea valorilor romanesti in strainatate. S-a numarat printre fondatorii Societatii "Doina" a romanilor din Las Vegas si a facut parte din nucleul entuziast care a initiat construirea primei biserici ortodoxe romane din Las Vegas, statul Nevada. Cert este ca Dr. Onet a iesit intotdeauna in evidenta, prin scrierile sale, prin contributiile sale profesionale si extra-profesionale peste tot unde l-a purtat soarta.

La acest moment aniversar, personal nu pot decat sa-i urez dragului meu coleg si prieten ani multi, cu sanatate si fericire alaturi de cei dragi. Si sa ramana mereu tanar! Dumenzeu sa-l binecuvanteze!

Viorel Baetu (Michael Cutui)

(Continuare din numarul precedent)

- Bineînteles, dar tot m-am ales cu o invitatie la ei, pentru mâine dimineata.

- Ce spuneai de Mitrut?

- Mi-a spus ca cauta ceva dar nu a mai apucat sa-mi spuna ce, ca a intervenit subcomisarul. Asta m-a întrebat în ce relatii eram cu Miron si daca eram des la ei.

Titus se opri. Putin gânditor.

- Si? întreba Chris

- Si ceva curios, daca am vazut niste caiete cu scoarte groase de carton în ultimele zile, la ei.

- Deci asta cautau?

- Cred ca da.

- Caiete cu scoarte groase de carton, murmura Chris.

- Cine mai produce astazi asa ceva? întreba Titus

- Si de ce îl intereseaza pe Ducu Malin, caietele aste?

Titus ridica din umeri.

Chris frâna masina în fata cofetariei Macul Rosu.

Intrara si-l gasira pe Marian cu o cafeluta în fata.

În cofetarie mai erau câteva persoane si doua fete care serveau.

Marian astepta ca ei sa se aseze.

- Aia de la tejghea, bruneta mai înaltuta e Mioara, sefu. Are tura pâna la ora zece.

- Stii adresa exacta?

- Marius îi dicta adresa.

- Ce facem acum întreba el?

- Tu ramâi aici si nu o pierzi din ochi, eu cu Titus o sa vizitam apartamentul ei sub un motiv plauzibil.

- Care? întreba Titus.

- Telefoane, gaz, apa, vedem noi. Hai sa mergem.

Ajunsi la usa blocului constatara ca aceasta era prevazuta blocaj electronic si interfon. Titus apasa pe toate cele 10 numere ale interfonului de la intrare si usa se deschise.

O luara pe scari în sus.

La etajul trei Chris se opri si citi Ionascu. Era numele locatarului din apartamentul aflat sub cel ocupat de Mioara. Pe palierul dintre etajele trei si patru îi facu semn lui Titus sa se opreasca

- Pe tine te cunoaste, asa ca ramâi aici si daca cineva îmi deschide usa, vezi daca e el.

Ajuns la usa unde deasupra soneriei se putea citi Mioara Veres suna de trei ori.

Usa nu se deschise, dar Chris auzi un zgomot în spatele ei.

Spuse cu voce tare.

- Doamna Ionascu, nu e nimeni acasa, trebuie sa chemati admi-nistratorul înainte de a va inunda complet.

- În acelasi moment usa se deschise si un barbat tânar într-un trico cu mâneca scurta aparu în cadrul usii.

- Ce-i galagia asta?

- La doamna Ionascu curge apa în baie si trebuie sa verific daca vine de la dumneavoastra sau de mai sus.

- De la noi nu vine caci nu am umblat la baie.

- Bine, vreti sa vedeti daca nu curge si la dumneavoastra?

- Numai putin, spuse barbatul si-i trânti usa în nas.

Chris privi la Titus, care dadu din cap în semn de "el e".

Usa se deschise din nou.

- La noi în baie e totul în regula.

- Multumesc si scuzati deranjul.

Un mârâit care putea sa însemne "e-n regula" fu raspunsul si usa se trânti din nou.

Chris mai striga o data.

- Doamna Ionascu, aici nu e nimic, ma duc la etajul cinci.

Apoi o lua în sus. Dupa câteva trepte se opri, statu un timp si apoi coborî la Titus.

- El e sefu, ce facem acum?

- Suna-l pe Pacuraru si ramâi aici ca sa nu dispara pâna vine el.

- Si ce-i spun? Cum l-am gasit?

Chris îsi freca barbia.

- Cel mai bine ar fi cu adevarul dar la Pacuraru asta ne poate costa licenta. Asa ca spune-i ca tu ai stiut despre legatura lui cu Mioara si ai venit la ea sa vezi daca nu stie ceva despre el.

- Crezi ca o înghite?

- Nu cred, dar asa sper ca poate dormi la noapte în patul tau si nu la politie. Eu ma duc sa-l iau pe Marian si te asteptam la birou.

Titus ofta resemnat.

- Daca nu vin sefu, trimite-mi un avocat bun.

- Promit spuse Chris zâmbind.

Îl batu pe umar.

- Fii linistit nu te lasam noi pe mâna lui. Mai am nevoie doar de putin timp.

Pleca murmurând pentru sine "si eu totusi cred ca cheia, e masina aia blestemata".

*

Comisarul chiar începuse sa cunoasca "puciul legionar" din iarna lui 40 vazut din punctul de vedere al unui comandant legionar, când în birou intra Valeriu.

- Sefu l-au adus pe baiatul cu rubinul. E pe coridor. Ce fac cu el, îl aduc aici sau îl duc în camera de concerte?

- Mai mai ce rapid lucram. Vezi asta nu se publica nici unde, dar daca nu reusim sa prindem un criminal de azi pe mâine presa ne face pilaf. Adu-l întâi aici, sa-l cunosc putin si pe urma mai vedem.

Valeriu deschise usa si-i facu semn politistului care tinea de mâna un baiat de vreo treisprezece ani, nu prea curat si destul de nelinistit.

Comisarul vazu ca copilul corespundea perfect descrierii facuta de bijutierul Marcea si încerca sa se dea cool, dar în ochii lui se vedea ca îi e frica.

Îi facu un semn politistului sa-i lase singuri.

- Ia loc te rog.

Baiatul se aseza pe scaun si-si puse un picior peste celalalt.

- Cum te cheama?

- Marin Filimon.

- Câti ani ai?

- Cincisprezece.

- Parinti?

- Decedati, locuiesc la o matusa.

- Uite ce e domnule Marin, ca sa nu ne pierdem timpul, eu vreau ca tu sa ne ajuti. Esti de acord?

Pe fata copilului se citi o mare usurare.

- Da, cum sa nu domnule comisar.

De unde stii ca sunt comisar?

- Am citit pe placuta de la use.

Deci un copil istet, gândi Malin.

- Astazi dupa amiaza, ai fost la bijuteria lui Marcea si i-ai oferit o piatra rosie spre vânzare. Nu nega, caci el te poate recunoaste imediat si asa un tricou frumos cu Shakira nu are toata lumea. Pe deasupra ai lasat batista acolo, iar pe batista sunt amprentele tale. Stii ce sunt alea? Marin dadu din cap. Pe fata lui se putea citi ca într-o carte cum trecea de la speranta la cea mai neagra disperare, cu fiecare noua fraza pe care o pronunta comisarul.

- Bine, atunci ca sa stii, piatra a fost furata de la gâtul unei femei care a fost omorâta. Tu ai omorât-o?

Marin tresari, de parca s-ar fi curentat brusc la 220 de volti.

- Eu nu, bâgui el, apoi începu sa plânga cu sughituri.

Valeriu îi dadu un pahar cu apa.

Comisarul astepta pâna ce copilul se linisti cât de cât.

- Hai, acum povesteste cum a fost, dar de la început fara sa uiti nimic.

- Eu am numai treisprezece ani nu cincisprezece, am vrut sa ma dau mai mare.

- Bine în regula, acum spune cum a fost cu piatra.

- Pai eram la locul meu în piata, mai ajut ici si colo si mai capat câte un ban. Când deodata vine un tip la mine si ma întreaba daca nu vreau sa câstig niste bani. Eu i-am zis ca da si atunci el m-a tras mai într-o parte si mi-a dat piatra aia rosie învelita într-o batista.

- Un moment, batista era a lui?

- Da.

Comisarul îi facu un semn lui Valeriu care veni lânga el.

Îi spuse încet.

- Du-te la Iacob si spune-i sa compare ADN-urile de pe batista cu cel de pe firul de la manusa. Amprentele lui Marin le are într‑un sfert de ora, poate sa la elimine si pe astea. Ma intereseaza daca unul din cele de pe batista corespunde cu cel de pe firul de la manusa.

Valeriu facu semn ca a înteles si parasi încaperea.

- Bine continua, spuse el.

- Mi-a spus sa ma duc la bijutierul Marcea cel care are magazinul nu departe de piata, sa spun povestea cu mama bolnava, cu mostenirea de la bunica si sa cer 1000 de lei. Mi‑a mai spus ca daca mi se pare ca ceva nu e în regula sa iau piatra si sa dispar. El ma asteapta în acelasi loc. Eu asa am facut. M-am dus la bijutier, am spus povestea si am cerut 1000 de lei. Când am vazut ca dispare în birou m-am luat dupa el si am tras cu urechea. Când am auzit ca vorbeste cu cineva de politie, am luat piatra si am disparut, dar în graba mare am uitat batista. Asta e.

- Si dupa ce ai disparut?

- M-am dus la locul de întâlnire.

Se opri, se vedea ca îsi cauta cuvintele.

Comisarul ramase în asteptare.

- Tipul era acolo, i-am dat piatra si i-am spus de batista. Atunci mi‑a dat doua palme de mi-au tiuit urechile si un picior în fund.

Nu am stiut cum sa o sterg mai repede. Asta e acum tot ce stiu, pe crucea mea. Zau ca nu am omorât pe nimeni!

Privi la comisar cu ochii mariti de groaza.

- Zau domnule comisar, jur pe mormântul lui mama, asa a fost.

Comisarul îl privi critic.

- Bine o sa verific. Acum te duci cu politistul care te asteapta afara la cineva care o sa-ti arate niste poze si vezi daca îl recunosti pe cel care ti-a dat piatra.

- Ma credeti ca eu nu am omorât pe nimeni, spuse Marin cu vocea tremurând.

- Te cred, dar acum du-te si fa ce ti-am spus.

- Fac domnule comisar, fac tot ce‑mi spuneti.

Comisarul se scula si-l însoti la use.

Politistul care îl adusese astepta în fata usii.

- Îl duci la dactiloscpie, apoi la inspectorul Mihalache sa-i arate catalogul nostru cu vedetele din fata si din profil, iar pe urma te duci cu el la matusa lui….

- Acum nu-i acasa, spuse Marin repede.

- Mai Marine tu nu stai la nici o matuse. Unde stai?

- Pe unde apuc, dar mai des în piata.

Comisarul se gândi putin.

- Dupa ce termina îl duci la casa copilului din cartier si stai acolo pâna îl preiau. Clar.

- Am înteles domnule comisar.

Ducu Malin se întoarse spre Marin.

- Si tu nu te misti de acolo, mai am nevoie de tine si daca nu te gasesc, ma faci sa cred ca m-ai mintit si te bag la pârnaie.

- Promit ca o sa stau acolo, spuse Marin.

- Tu esti acum un martor important. Întelegi?

Pieptul lui Marin se ridica dintr-o data si ochii de copil sclipira de mândrie.

- Sigur ca înteleg, acum eu ajut politia. Poate ma pot face si eu politist când oi fi mai mare.

- Daca te tii de carte si nu mai faci prostii de ce nu?

*

Chris ajunse la firma dupa ce-l lasase pe Marian acasa. Pe birou gasi un biletel de la Delia.

"V-a cautat Hermann, a spus sa‑l sunati pe mobil, numarul este 004901509678853"

Chris ridica receptorul si forma numarul.

- Alo domnul Hermann.

- La telefon.

- Chris din România. M-ati cautat?

- Da, am mai aflat ceva interesant. Am dat de unul din paznicii de la paza civila de pe vremea aia. E foarte batrân dar nu e sclerozat. Îsi aminteste de povestea din primavara lui 43. Mi‑a povestit ca un oarecare Heinz Meier Obersturmbahnführer SS i-a protejat pe cei patru care au lucrat în atelier. Si dupa ce masina a disparut cu unul din ei, Meier i-a pus la zid pe ceilalti trei si i-a împuscat. Se vorbea ca facuse asta, ca sa nu se afle la ce lucrasera cei patru în hala din afara fabricii.

(Va urma)

- Ce? si o spui asa, fara nici o jena? Bravo! Eu lucrez de dimineata pâna seara ca tu sa traiesti în lux si sa nu-ti lipseasca nimic iar tu îti gasesti un amant. Totul s-a terminat.

- Te rog...

- Ce speri sa obtii spunându-mi tot, Vivi? Iertarea mea? Ei bine, te înseli amarnic.

- Nu vreau sa te mai mint, sa te mai fac de rusine!

- Vrei doar sa-ti usurezi constiinta, nu vreau nici macar sa stiu cu cine m-ai înselat. Nu vreau sa mai stiu nimic despre tine.

- Dac-as putea sa dau timpul înapoi, jur ca n-as mai face-o.

- Sigur, e foarte convenabil! Daca nu ma mai iubeai, puteai macar sa mi‑o spui sau si asta era prea mult?

- Ce spui, Toma?

- Dupa moartea tatalui tau nu mai aveai casa si lux, nu mai aveai bani. Si stii de ce am facut-o ? Pentru ca voiam sa fii fericita si te iubeam. Doamne, ce prost am fost!

- Te rog, Toma! Stiu ca e greu, dar încearca sa ma întelegi. E adevarat, m-am purtat oribil si nu merit nimic dar totul s-a terminat.

- Cum poti fii atât de...

- Dar crede-ma, pentru nimic în lume n-as renunta la tine.

- Nu, Vivi, gata!

- Nu vreau sa te pierd, esti un om minunat, esti tot ce am, îi spune ea si îsi sterge lacrimile.

- Daca încerci sa ma duci, daca speri ca plângând ma convingi înceteaza pentru ca n-o sa te iert niciodata. Ai înteles?

- Toma!

* *

Dupa plecarea sotului ei, Elvira îl apeleaza pe arhitectul Aurelian Moise si îl roaga sa treaca neaparat pe la ea. Ca de fiecare data, acestuia nu-i trebuie mai mult de o jumãtate de orã ca sa ajunga, mânat de dorinta de a o avea pe frumoasa doamna.

- La ordinele dumneavoastra, scumpa doamna, se apleaca el si o saruta pe gât.

Fara sa se ridice de pe scaun, Elvira îi arunca doar o privire si îl pofteste sa ocupe loc. Apoi, fara ocolisuri, îi spune ca l-a chemat pentru a-i aduce la cunostinta faptul ca relatia lor nu mai poate continua.

- A fost frumos cât a fost dar din pacate nu a mers foarte bine. Suntem adulti si putem trece peste asemenea situatii.

- Nu-mi spui ce gândesti.

- Ce stii tu?

- Îti citesc în ochi.

- Fii serios, Aurelian!

- Si mai vad ceva, ca ma doresti cum te doresc si eu. Ce dulce esti când faci pe suparata, o mângîie el pe obraz. Sotul tau e acasa?

- Nu. Dar ce legatura are?

- Vreau sa fac dragoste cu tine. Acum.

- Ce spui...

- Da-mi un sarut!

- Nu!

- Da-mi un sarut, te rog!

Si, fara sa mai astepte, el o îmbratiseaza si o saruta. Elvira nu se opune si se îndreapta amândoi spre dormitor, acolo unde îi asteapta patul îmbracat în matase, obisnuit cu partidele lor de sex...

* *

Multumit ca a reusit din nou sa-si satisfaca poftele, arhitectul iese de sub dus, învelit în prosopul pufos de culoarea cerului:

- N-ai ceva de baut? o întreaba, dar nu astepta raspunsul si se serveste singur pentru ca stia de unde si ce pofteste. Vrei si tu?

- Nu, multumesc, nu vreau.

- Ai program asta seara? întreaba el si soarbe cu placere licoarea din pahar. Stiu un loc nemaipomenit si vreau sa te invit. Haide, Elvira, nu mai face pe suparata, cred ca trebuie sa sarbatorim încetarea ostilitatilor, nu?

- Nu cred ca e o idee buna.

- Ce mai e?

- Nu vreau sa te mai vad.

- Tocmai am facut dragoste...

- Vorbesc serios, Aurelian.

- Îmi spui ce vrei?

- Cred ca am fost foarte explicita.

- Ba nu, mi-ai spus ca nu vrei sa ma mai vezi. Îmi spui si din ce motiv, iubi?

- E dureros sa recunosc, dar mi‑am dat seama ca a fost o nebunie sa încep relatia asta cu tine.

- Ne simtim asa de bine împreuna de ce esti atât de ...

- Sunt cu aproape 20 de ani mai mare ca tine si sunt maritata.

- Nu-ti cer nimic. Nu ma intereseaza daca ramâi cu sotul tau.

- Stiu, sotul meu nu are nici o legatura. Totul s-a terminat. Nu-mi permit sa ma îndragostesc.

- De ce? E frumos sa te îndragostesti...

- Am visat, Aurelian, acum, am deschis ochii. Îmi pare rau, relatia noastra s-a terminat. N-are rost sa mai continuam discutia.

- Între noi e tot ce conteaza între un barbat si o femeie: dorinta, complicitate, sex.

- Tocmai asta ma sperie.

- Adica?

- Eu sunt o femeie adulta. Nu ma vad pe post de fetita îndragostita. Nu crezi ca as fi cam ridicola?

- Am înteles. E doar o problema de aparenta.

Doua gropi comune in punctul numit Suscut, din raza localitatii Camarasu (Cluj), în apropiere de Sarmasu-Mures. In ele un total de 126 de cadavre, din care 31 de barbati adulti, 52 de femei adulte si 43 de copii pâna la vârsta de 15 ani. Toate victimele erau din localitatea Sarmasu-Mures. In februarie 1945, o comisie medico-legala formata din 5 persoane a procedat la deshumarea cadavrelor. Concluzia? Moarte violenta prin impuscare, iar in cazul mai multor copii, moarte violenta prin asfixiere acestia fiind ingropati de vii.

SPORT - GRUPAJ DE STIRI 

LIGA I - ETAPA A 20-A

Vineri

Farul - Gloria Buzau 0-0
Dinamo - Ceahlaul 2-1 Fl. Bratu (16), Danciulescu (76)/ Forminte (87)

(Continuare on-line la pagina Sport)

(Continuare din numarul precedent)

Satan nu actioneaza la intamplare ci cu un scop impotriva crestinilor angajati in misiunea incredintata de Dumnezeu. Nu numai Pavel a fost subiectul impiedicarii, ci si conlucratorii sai: Timotei si Silvan. Pavel afiseaza in mod deschis dorinta de a se reintoarce in Tesalonic, dar impiedicarea ii afecteaza pe toti trei. Ne dam seama de acest fapt deoarece in versetul 18 foloseste singularul, pentru ca mai apoi spre sfarsitul versetului sa foloseasca pluralul. Pavel nu este clar in dezvaluirea naturii acestei impiedicari, dar avand in vedere ca foloseste pluralul, iese din discutie vreo imbolnavire a lui, ci motivul poate fi legat de prima parte a slujirii in Corint, orasul de unde scrie 1Tesaloniceni.

Satan este si foarte insistent. Pavel spune ca nu doar o data, ci chiar de doua ori a incercat sa-i reviziteze pe noii convertiti din Tesalonic. Doua planuri date peste cap, reprezinta evidenta faptului ca Satan este perseverent si abil in a-si duce planul sau la sfarsit. Crestinii trebuie sa fie constienti ca Satan va reveni ori de cate ori este nevoie la strategia initiala, bineinteles cu permisiunea lui Dumnezeu.

In acelasi context (1Tesaloniceni 3.5 Astfel, în nerabdarea mea, am trimes sa-mi aduca stiri despre credinta voastra, de teama ca nu cumva sa va fi ispitit Ispititorul, si osteneala noastra sa fi fost degeaba).

Pavel exprima motivul pentru care Satan l-a impiedicat. In timp ce Ispititorul, Satan face ceea ce stie mai bine, adica sa ispiteasca pe crestinii din Tesalonic, il impiedica pe Pavel sa invadeze teritoriul sau.

In ispitirea noilor convertiti, Satan foloseste trei modalitati specifice pentru ca ei sa respinga adevarul Evangheliei: intai incearca sa previna credinta (2Corinteni 5.7 pentruca umblam prin credinta, nu prin vedere), apoi incearca sa distruga interesul initial in Evaghelie (Galateni 5.7 Voi alergati bine: cine v’a taiat calea ca sa n’ascultati de adevar?), pentru ca mai apoi sa incerce slabirea credintei. Tesalonicenii erau sub atacul Satanei in timp ce Pavel incerca sa ii viziteze pentru a-i incuraja si a le intari credinta in adevar.

Daca Satan reusea sa aiba victoria in acest asalt disperat, efortul lui Pavel era pus in pericol. Lucrarea lui printre crestinii din Tesalonic a fost desfasurata zi si noapte, o munca intensa chiar daca pentru doar cateva luni. In Efes, Pavel a stat trei ani, in Corint, optsprezece pana la douazeci de luni, dar in Tesalonic a stat doar cateva luni, iar persecutia in tot acest rastimp a fost violenta. Lucrarea Ispititorului a fost sa distruga planul lui Dumnezeu, atacand amandoua valori spirituale: misionarii si recipientii Evangheliei.

Ca raspuns la situatia creata il gasim pe Pavel rugandu-se zi si noapte pentru a ajunge la crestinii persecutati. Rugaciunea nu este directionata spre Satan, ci spre extinderea glorioasei Imparatii a lui Dumnezeu si spre inaltarea Numelui Sau printre Tesaloniceni. Pasiunea in rugaciune si neclintirea lui Pavel sunt parte din strategia folosita impotriva lui Satan. Mintea si atentia lui Pavel nu sunt focalizate pe Satan si pe lucrarea lui, ci pe harul lui Dumnezeu prin cuvintele: Insusi Dumnezeu, Tatal nostru, si Domnul nostru Isus Hristos sa ne netezeasca drumul la voi! (1Tesaloniceni 3.11). Pavel nu argumenteaza cu Satan, ci isi pune toata speranta in Dumnezeu, cel care poate nivela orice obstacol de pe drumul care va face posibila reintalnirea.

Apostolul Pavel nu este disperat deoarece Satan impiedica avansarea Imparatiei lui Dumnezeu, ci ia in considerare strategii alternative. In acest caz, atitudinea sa in intalnirea personala cu Adversarul este una ofensiva, nu defensiva. Prin ofensiva intelegem fermitatea cu care invadeaza teritoriul deja plin de piedici al lui Satan. Pavel il trimite pe Timotei ca delegat apostolic pentru a evalua situatia din Tesalonic si pentru a-i incuraja pe crestinii de acolo. Din nou, strategia lui Satan s-a dovedit eficienta doar temporar, deoarece Timotei i-a adus o veste buna ("evanghelizat" este cuvantul in original) privitor la starea crestinilor din Tesalonic.

Satan va lovi din nou, iar cei ce sunt implicati in slujirea raspandirii Evangheliei vor experimenta obstacole si transee in drum. Chiar daca Adversarul incearca sa distruga drumurile care ne stau in fata, incercand sa ne incetineze inaintarea, incurajarea este ca planul lui Dumnezeu nu va fi niciodata nimicit. Pentru a face fata lui Satan cu eficienta trebuie sa avem o perspectiva clara, proaspata a realitatii, sa cantarim bine Impotrivitorul si sa avem o strategie biblic sanatoasa.

Faptul ca Pavel nu dezvaluie care este natura impiedicarii ne provoaca mai ales pe cei ce sunt implicati in lucrarea Imparatiei. Intrebarea trebuie sa fie: Cat de mult atribuim eforturilor lui Satan intr-o situatie data?

2424 W. Ball Rd. Suite L, - Anaheim, CA

Calitate la cele mai accesibile preturi! Vorbim romaneste!

AUTO REPAIR

REPARATII GENERALE  IMPORT &  DOMESTIC

ASE certified master technician

Peste 25 ani de experienta

Reparatii de calitate la preturi convenabile

Va rugam sunati pentru programare la Tel: 

714-596-4349

 714-767-3809

7582 Warner Ave. Unit L

Huntington Beach,

CA 92647