Prayer chain for our Military...please don’t break it
Please send this on after a short prayer.
Pray for our soldiers...please don’t break it
Prayer

”Lord, hold our troops in your loving hands. Protect them as they
protect us. Bless them and their families for the selfless acts they
perform for us in our time of need. I ask this in the name of Jesus, our Lord and Savior. Amen.”

Prayer Request: When you receive this, please stop for a moment and say a prayer for our troops around the world. There is nothing attached.... .... Just send this to all the people in your address book. Do not let it stop with you, please....

Of all the gifts you could give a US Soldier, Sailor, Airman, Marine & others deployed in harm’s way,

Prayer is the very best one!

You probably missed it in the rush of news all over the year, but there was actually a report that someone in Pakistan had published in a newspaper an offer of a reward to anyone who killed an American, any American.

So an Australian dentist wrote an editorial the following day to let everyone know what an American is so they would know when they found one. (Good one, mate!!!!)

"An American is English, or French, or Italian, Irish, German, Spanish, Polish, Romanian, Russian or Greek. An American may also be Canadian, Mexican, Hungarian, Sarbo-Croatian, African, Indian, Chinese, Japanese, Korean, Australian, Iranian, Asian or Arab, or Pakistani or Afghan. An American may also be a Comache, Cherokee, Osage, Blackfoot, Navaho, Apache, Seminole or one of the many tribes known as native Americans.

An American is Christian, or he could be Buddhist, or Jewish, or Muslim. In fact, there are more Muslims in America than in Afghanistan. The only difference is that in America they are free to worship as each of them chooses.

An American is also free to believe in no religion. For that he will answer only to God, not to the government, or to armed thugs claiming to speak for the government and for God.

An american lives in the most prosperous land in the history of the world.

The root of that prosperity can be found in the Declaration Of Independence, which recognizes the God given right of each person to the pursuit of happiness.

An American is generous. Americans have helped out just about every other nation in the world in their time of need, never asking a thing in return.

When Afghanistan was over-run by the Soviet army 20 years ago, Americans came with arms and supplies to enable the people to win back their country.

As of the morning of September 11, Americans had given more than any other nation to the poor in Afghanistan. Americans welcome the best of everything... the best products, the best books, the best music, the best food, the best services. But they also welcome the least. The national symbol of America, The Statue of Liberty, welcomes your tired and your poor, the wretched refuse of your teeming shores, the homeless, tempest tossed. These people built America.

Some of them were working in the Twin Tower the morning of September 11, 2001 earning a better life for their families. It’s been told that the World Trade Center victims were from at least 30 different countries, cultures, and first languages, including those that aided and abetted the terrorists.

So you can try to kill an American if you must. Hitler did. So did General Tojo and Stalin, and Mao Tse-Tung, and other blood-thirsty tyrants in the world. But, in doing so you would just be killing yourself. BECAUSE AMERICANS ARE NOT A PARTICULAR PEOPLE FOR A PARTICULAR PLACE. THEY ARE THE EMBODIMENT OF THE HUMAN SPIRIT OF FREEDOM. EVERYONE WHO HOLDS TO THAT SPIRIT, EVERYWHERE, IS AN AMERICAN.

Clipa Magazine

ATENTIE ONORANTA

It is with great pleasure that I send this email. I have met with Mr. Dwight Patton and his wife Vera on several occasions. I must say that I have never met a more patriotic man or a more devoted United States citizen than Mr. Dwight Patton. With Mrs. Vera by his side I believe they will conquer and complete each and every mission that the good Lord assigns to them. May the Lord bless both of them with many more days on earth. We all have been truly blessed to meet someone as caring and devoted to this country as Mr. & Mrs. Dwight Luchian-Patton.

V/R

Jason W. Bridgman

CCR la doi stapani

De la o zi la alta, se contureaza tot mai clar, pentru Romania, imaginea unei tari zdruncinate puternic de conflictele politice absurde si exagerate, unde Curtea Constitutionala a devenit "arbitrul" suprem si "translatorul" permanent, care balanseaza puterea intre Presedintie si Guvern. Astfel, judecatorii de la CCR, recrutati din contingentele de fosti tovarasi magistrati, nu doresc sa vegheze la respectarea Constitutiei, ci s-o adapteze si s-o modifice, in functie de interese politice de moment si de conjunctura. Ziaristii comenteaza pe tonuri malitioase ca Inalta Curte s-a pronuntat recent, prin doua "decizii naucitoare" asupra unor conflicte sesizate de presedintele Traian Basescu si de premierul Calin Popescu Tariceanu, inversand judecatile si deciziile. La sesizarea premierului, CCR i-a dat dreptate si satisfactie presedintelui, iar cererea presedintelui a fost rezolvata in favoarea Guvernului, asa incat, in loc sa se limpezeasca, apele s-au tulburat si mai mult. In cazul sesizarii premierului Tariceanu cu privire la numirea Noricai Nicolai ca ministru al Justitiei, Curtea Constitutionala a decis cu majoritate de voturi ca presedintele "poate refuza, o singura data, motivat, propunerea premierului de numire a unei persoane in functia vacanta de ministru, primul ministru fiind obligat sa propuna o alta persoana". In consecinta, doamna-senator Norica Nicolai nu va fi ministru al Justitiei, pentru ca seful statului si-a motivat deja refuzul de a face aceasta numire, invocand motive nefavorabile din "mapa profesionala", datand din anii ’80, pe cand Norica Nicolai era procuror si ar fi contribuit la incarcerarea ilegala a unei persoane si in alta situatie ar fi fost implicata tot ilegal, intr-un proces de adoptie. Analistii au sarit la critici, spunand ca practic Inalta Curte isi contrazice, prin aceasta decizie, o hotarare din aprilie 2007, in cazul Adrian Cioroianu, cand a spus ca presedintele poate cere o noua nominalizare, dar nu are drept de veto in numirea unui ministru, iar nominalizatul de la acea vreme a devenit ministru de Externe. Desi acum se spune hotarat ca premierul Tariceanu va trebui sa faca o alta nominalizare, unii lideri PNL sustin, probabil in gluma, ca tot Norica Niculai va fi propusa. Majoritatea politicienilor critica decizia CCR, precizand ca i s-a acordat presedintelui tarii un drept de veto, pe care Constitutia i-l refuza. Liderii liberali afirma ca "judecatorii CCR lucreaza in favoarea lui Basescu si a securistilor". Iar lideri din PSD au spus ca CCR si-a arogat atributii de legiferare si au transformat statul roman intr-o republica prezidentiala. Opinia udemeristilor, prin vocea senatorului Gyorgy Frunda, este ca "prin aceasta decizie, Curtea a modificat Constitutia, ceea ce e absolut inadmisibil", inalta institutie "si-a depasit competentele prevazute de Constitutie si lege, insasi hotararea ei e neconstitutionala". Singurii politicieni multumiti de aceasta decizie a CCR s-au aratat democrat-liberalii, care au avertizat ca "premierul trebuie sa se conformeze si sa faca o noua nominalizare pentru Ministerul Justitiei, fie o personalitate neimplicata politic sau un magistrat. Pe de alta parte, seful statului a considerat ca Guvernul a instituit o practica neconstitutionala, inlaturand CSAT de la decizii privind cadrele militare si a cerut CCR sa solutioneze conflictul respectiv. Presedintele Basescu spunea ca avizul CSAT in cazurile prezentate era obligatoriu si trebuia sa fie prealabil emiterii actului normativ. In aceasta privinta, CCR a constatat cu unanimitate de voturi, ca nu exista un conflict juridic de natura constitutionala intre Consiliul Suprem de Aparare a Tarii(CSAT) si Guvern, in legatura cu reglementarile adoptate de Executriv privind statutul cadrelor militare. Dupa cum se arata in presa, deciziile CCR sunt definitive si general obligatorii. Ele se comunica presedintelui si premierului si se publica in Monitorul Oficial. Comentatorii afirma ca si cea de-a doua decizie a CCR "este la fel de ciudata", intrucat CSAT-ul este condus de seful statului, care detine si functia de comandant al fortelor armate. Iar ca o concluzie la cele savarsite prin aceste decizii, se poate spune ca faimoasa CCR a lucrat cu dibacie la doi stapani: Presedintia si Guvernul. (Clipa)

Roma, Italia/Romanian Global News

Miercuri, 06 februarie 2008

Romania pregateste sapte consulate, trei in Italia si patru in Spania, ca urmare a cresterii numarului de romani din aceste tari, a anuntat pompos ministrul Afacerilor Externe, Adrian Cioroianu, intr-o conferinta de presa in care a prezentat bilantul pe 2007 si a dezvaluit planurile MAE pentru acest an.

El a uitat sa mentioneze in bilantul sau dezastrul produs in comunitatile romanesti din jurul frontierelor si Balcani de catre Departamentul pentru Relatia cu Romanii de Pretutindeni prin managementul subordonatului sau, secretarul de stat Mihai Gheorghiu. Acesta a reusit sa aduca prejudicii imense imaginii si intereselor statului roman, prin promisiunile neonorate fata de numeroase asociatii romanesti (Germania, Italia, Ungaria) din afara frontierelor sau prin ignorarea intereselor nationale, prin risipirea banului public in proiecte fara niciun impact major in pastrarea identitatii comunitatilor romanesti. Vom aminti doar pe romanii din Timoc dar exemplele pot continua cu romanii din Ungaria, Macedonia, Albania sau Ucraina sau cu lipsa oricarei strategii coerente fata de romanii basarabeni. Mai nou Gheorghiu dupa manevre nereusite de a ramane agatat la MAE, pentru ca incompetenta are nevoie si de statutul de diplomat, vrea sa plece in America, acolo unde, crede el, faptele sale de vitejie sunt necunoscute. Pe 23 februarie va fi la Washington la pompos intitulata "conferinta a liderilor comunitatii romano-americane". Bani publici risipiti degeaba. Singurul mesaj pe care Gheorghiu poate sa-l transmita la acea conferinta este acela de „romani nu mai credeti in ce spun". Asta in cazul in care cineva a crezut in el vreodata....

Manevrele sale de a pacali Parlamentul prin eludarea, printr-o Ordonanta de urgenta, a Legii aprobata de Parlamentul Romaniei, in care se prevede trecerea Departamentului pentru relatia cu Romanii de Pretutindeni la Cancelaria Primului Ministru, ar trebui sa ingrijoreze Guvernul, Ministerul de Externe dar si Senatul si Camera Deputatilor. Sa speram ca dorinta unora, ca DRRP sa ramana in MAE, pentru ca tot felul de „acoperiti" de acolo sa infiltreze sau sa manevreze comunitatile romanesti din afara frontierelor se va lovi de luciditatea celor care ar urma sa avizeze o asemenea manevra. Aprobarea acelei Ordonante de Urgenta urmand sa arunce la gunoi Legea aprobata de Parlament.

Dejun bogat: 14 aperitive, gratar de porc, pui si vita! Bauturi racoritoare nelimitate!

Admiterea numai pe baza de rezervatii facute prin remiterea donatiei minime de $50 de persoana, prin cec sau money order, la adresa:

Gheorghe Gavrila Copil

(Continuare din numarul precedent)

La Boian, departe de Vatra Dornei...

Prima escala o facem într-un sat celebru si gratie Doinei lui Eminescu: „...Din Boian la Vatra Dornii / Au umplut omida cornii i Si strainul te tot paste / De nu te mai poti cunoaste...”.

Trebuie sa recunosc, însa, ca am auzit prima data de Boian din alte surse decît Doina eminesciana. Eram elev în clasele superioare cînd am citit în revista Nistrul, prin 1969, un roman ce se numea La raspîntia Boianului, scris de Viorica Chibac-Cuciureanu, o profesoara de româna, traitoare în localitatea evocata si în titlul lucrarii.

„Un sat mare si lung" – circa 6-7 mii locuitori, ale caror gospodarii se întind pe parcursul a vreo 4-5 kilometri a Boianul ne întîmpina cu cîteva monumente de exceptie: biserica ctitorita pe mosia urmasilor lui Ion Neculce, statuia marelui cronicar si prozator, adevarat predecesor al lui Ion Creanga; în fine a o troita în amintirea satenilor deportati de catre ocupantii sovietici în Siberia... Un amestec, greu de descris, de piosenie, frumusete si durere!

Aflam, sau, mai exact – ni se reaminteste ca vecin cu Boianul e satul Mahala, care a cunoscut si el toate „valurile" si toate grozaviile deportarilor a fiind ca si majoritatea asezarilor românesti din Nordul Bucovinei, populat de oameni harnici, cu un dezvoltat spirit de gospodar, dar si vrednici cetateni ai Regatului. O taranca din Mahala, cu cîteva clase românesti, „ridicata" si dusa tocmai la Kolîma – dincolo de Cercul Polar rusesc! – avea sa devina peste ani, la finele secolului XX, o notorietate printre scriitori, istorici, alti oameni de suflet. E vorba de Anita Nandris-Cudla, care pîna la moarte nu a stiut din ce motiv a fost smulsa de la vatra parinteasca si dusa de cotropitorii straini acolo unde nici lor nu le placea sa traiasca: printre reni, ursi polari, lupi cu totul salbaticiti... printre detinuti politici, dar si de drept comun, printre troiene mai înalte decît biserica din satul ei si gheturi mai adînci decît locurile unde Dunarea e cea mai adînca. Dumnezeu cu adevarat pe toate le vede si le rînduieste, daca a fost posibil miracolul pastrarii manuscrisului cu filele ei de jurnal, numit conventional 20 de ani în Siberia, în epoca de prigoana sovietica, atunci cînd daca era depistat, autoarea putea sa fie din nou „deschiaburita" si din nou trimisa la „racoarea" celor 50-60 de grade sub zero. Scris cu meticulozitatea unei gospodine exemplare, cu demnitatea si cumsecadenia unei românce de talia Vitoriei Lipan din Baltagul lui M. Sadoveanu, dar si cu un simt extraordinar al frumosului, dezvoltat din credinta în Mîntuitorul nostru si din traditiile populare, Jurnalul Anitei Nandris-Cudla este un zguduitor document acuzator al incredibilelor faradelegi la care s-au dedat ocupantii sovietici. Concomitent, acest Jurnal e si un tulburator document de suflet, un argument de o putere ce nu va slabi nici peste secole, al dreptatii noastre românesti. L-am citit, ravasit, socat, în prima editie, prin 1992, facînduai o scurta prezentare în revista Glasul si publicînd acolo niste fragmente ce mi s-au parut mai impresionante, desi, ar fi fost normal sa tiparim, în foileton, în întregime aceasta spovedanie despre calvarul prin care au trecut bunicii si parintii nostri, rupti miseleste, în urma cîrdasiei sovieto-germane, de la o normalitate – cu bunele si cu scaderile ei inerente a, si care se numea România Mare, sau interbelica. Din cîte stiu, nu de mult, tot la Bucuresti, gratie silintei urmasilor ei, a vazut lumina tiparului a doua editie a Jurnalului Anitei Nandris-Cudla. Credem ca ar fi fost cazul sa apara înca vreo zece editii, în tiraje nu mai mici decît operele lui Paolo Coelho sau cele ale lui Haruki Murakami. Si nu numai la Bucuresti, dar si în alte orase românesti, obligatoriu si la Cernauti, neaparat si la Chisinau. În plus, ar trebui sa fie tradus, în limbi de circulatie universala – engleza, franceza, spaniola, germana, italiana etc. Nici o alta scriere literara sau istorica româneasca, cel putin în etapa actuala, nu ar prezenta lumii mai veridic, mai convingator, mai argumentat sufletul nostru si sfîsierea la care a fost expus, ca sa reziste, totusi. Ar fi bine sa fie tradus si în limbile rusa si ucraineana: rusii, respectiv, ucrainenii, cei de buna-credinta sau cu un elementar bunasimt macar, nu s-ar vedea în nici un fel lezati de aceasta scriere. Dimpotriva, poate a gratie Jurnalului Anitei Nandris-Cudla, ei ar percepe, posibil, mai clar, mai adînc, mai dureros, tragedia popoarelor lor, care tragedie, prin nesabuinta unor conducatori, a fost latita a fara vreun drept, fara vreo logica, fara vreo justificare a, si peste destinul neprihanit al altor natiuni.

De altfel, acolo, în Nordul Bucovinei, nu prea departe de Mahalaua Anitei Nandris-Cudla, poti întîlni si alte confirmari ale acelui drum al patimirilor deschis de Pactul MolotovaRibbentrop, respectiv, de fatala zi de 28 iunie 1940. Lunca si Fîntîna Alba sunt doua sate ale caror locuitori, dupa cîteva luni de ocupatie sovietica, au încercat sa treaca pasnic, pe un drum al crucii a noua frontiera sovieto-româna, ca sa revina la o viata omeneasca. Toti cei care au facut acest gest desperat – peste o mie de barbati, femei, batrîni si copii – au fost secerati de pistoalele automat ale granicerilor sovietici, alias ale lucratorilor NKVD-ului, numit ulterior KGB, FSB, SIS ori SBU (Slujba bizbecinstva Ukrainy = Serviciul de Stat al Securitatii Ucrainei). E de remarcat ca satenii de la Fîntîna Alba erau în majoritate ne‑români: ruteni, rusi, poloni, alti slavi, precum si evrei si armeni.

* * *

Sa revenim însa la Boian, mijloc de noiembrie 2007. Noi, cei patru „pelerini" basarabeni suntem în cautarea unei gazde: poate gasim pe cineva care sa ne primeasca peste noapte, ca a doua zi sa ne putem continua drumul spre Cernauti. Cazuse deja, destul de apasator, înserarea, si cum nici un telefon din cele doua generatoare de speranta nu raspundea la apelurile noastre, în suflet ni se cuibarea tot mai mult gîndul ca iata, nu vom avea norocul de a da peste o casa primitoare în acest sat, oricît de mare si oricît de lung o fi el... Puteam noi sa credem la acea ora ca peste putin timp vom fi solicitati în chiar doua case a sa ramînem la o masa boiereasca si sa înnoptam, în cele mai civilizate conditii urbane?!

(Va urma)

Spre a vorbi despre Badita Grigore Vieru, trebuie sa-l cobori intre cei dragi, acolo unde-si abandoneaza fiinta relaxandu-se. Acolo unde se deschide ca o floare, oferindu-ti frumusetea sufletului sau. Atunci vei contempla imaginea unui sfant insufletit, coborand, parca, dintr-o icoana bizantina. Timid, modest, batut de vanturile vietii ca o trestie, cuminte, pudic ca o fecioara, a trudit asupra cuvantului, peste 50 de ani. In toate cele se aseamana cu creatia sa. Aceste atribute l-au facut pe marele poet sa sadeasca in sufletele cititorilor sai si ale iubitorilor de muzica, florile dragostei si ale pretuirii. Sau spre a vorbi despre cel mai mare poet in viata, trebuie sa precizam ca geniul sau nu este ingradit de granite opera sa fiind de o mare intindere in spatiu si timp cuprinzand o larga diversitate de genuri. Poezia de dragoste, patriotica, pentru copii, aforisme, texte pentru cantecele sale (compuse in peste 25 de ani). Nenumarate intalniri cu copiii din gradinite si scoli, intalniri academice si la cel mai inalt nivel, de stat prin creatia si discursurile sale, a contribuit hotarator la procesul de renastere nationala a basarabenilor. Trece Prutul la 40 de ani, facand o marturisire socanta: "Daca visul unora a fost sa ajunga in cosmos, eu am visat o viata intreaga sa trec Prutul". Nascut cetatean roman (in Romania Mare), prin forta imprejurarii de ocupatie, redevine cetatean roman in 1990, fiind inclus in contextul literar general romanesc, este ales membru de onoare al Academiei Romane. Fiinta plapanda din relatia cu cititorii si ascultatorii sai, s-a dovedit a avea un caracter de granit, cand este vorba de inamicii identitatii de neam (limba, credinta, cultura, traditii, pamantul strabun). Aceasta atitudine i-a adus multe tentative de lichidare fizica, dar Dumnezeu a fost cu el, aparandual. Un dor mistuitor mai are, sa vada fratii de neam, despartiti nefiresc de apa Prutului, dandu-si mana in hora unirii de neam. Gratie invitatiei Consiliului Mondial Roman si a Protopopiatului Coastei Pacifice (Protoiereu Fr. Constantin Alecse), gazda primitoare fiindu-i actorul basarabean Anatol Resmeritza, poetul a pasit si in California, lumina geniului sau de bard traitor, a stralucit si in comunitatea romaneasca, iar melodiile sale au incalzit sufletele celor care le-au ascultat cu dragoste si dor de Tara. La acest moment aniversar, cand fiinta sa pamanteana se lupta cu suferinta, sa-i uram zile senine, cu sanatate, spre a se bucura de roadele trudei de-o viata in slujba artei scrisului si muzicii pentru a face lumea mai buna, mai frumoasa, libera si a o apropia mai mult de misterul ceresc.

Sa ne traiesti intru Multi Ani, Maestre.

Inca navighezi netulburat pe valuri,

Cu panzele in vant, esti calm sau razvratit.

Nici un semen nu-ncearca de pe maluri

Sa te opreasca a te-ndrepta spre infinit.

Te poarta timpu-n vrie ca taifunul.

E nepasare-n juru-ti ori tumult,

Eao lupta surda, o lume ce nu-si afla drumul

Si-n negura aceasta, tu stralucesti mai mult.

Comori nestemate de vers si cuvantul,

In limba mamei se cern dintre astre

Si ploaia-ti de lacrimi a rourat pamantul.

Pamantul oropsit, al suferintei noastre.

Din paharu dea-mar prea umplut de Putere,

Ai-naltat trei culori din pamant pan-la cer,

Le-ai tesut peste plaiul sfintit de durere,

Cu ele sagetand nepatrunsul mister.

Acas-ai adus chiar si scrisul latin,

Bucuriei partas si de neam salvator.

A plouat cu lumina si faclii de senin,

La raspantii de viata, pe strabunul ogor.

Miaunel este un motan de rasa europeana, în vârsta de 3 anisori, care este condamnat la închisoare pe viata, într-unul dintre cele mai securizate locuri de detentie din România, Jilava. Cu siguranta va spuneti ca este vreo gluma sau vreo pacaleala. Nu! Miaunel chiar traieste într-o închisoare.

Nu stim daca a comis vreo fapta grava, daca a asasinat vreun soricel prezidential sau daca a zgâriat rau vreun stapân de soricel prezidential, daca a furat, de foame, vreun peste proaspat din supermarket sau daca a stârnit panica si groaza în rândul doamnelor ce-si plimbau birmanezele prin parc, scarpinându-se nepoliticos si lasând a se întelege ca este plin de purici, de-a ajuns sa traiasca acolo, ce stim cu siguranta este faptul ca stapânul lui, un om în jurul a 40 de ani, ispaseste o pedeapsa cu privarea de liberate pentru tot restul zilelor, pentru o infractiune de omor deosebit de grav. Povestea lui, povestea lor, daca vreti, a fost mediatizata la postul national de televiziune. Dupa ce reportajul s-a încheiat, am ramas multa vreme cu telecomanda în mâna. Trebuia doar sa dictez mâinii sa apese pe un buton sau altul, dar mintea mea era înca în acea închisoare, în acea celula... era si ea prizoniera alaturi de Miaunel si de stapânul lui...

În urma cu zece ani, stapânul lui Miaunel îsi surprinde sotia într-o scena mai mult decât intima, cu cel mai bun prieten al sau. Într-un acces de nebunie, de furie oarba, simtindu-se tradat de doua ori, simtindu-se umilit, suferind îngrozitor de ceea ce ochii lui îi aratau în camera conjugala, pune mâna pe pusca de vânatoare si o descarca fara sa se mai gândeasca la urmari...

Lasa în urma un ea si un el tocmai desprinsi dintr-o îmbratisare tandra, privind îngroziti dintr-o balta de sânge la cel ce-i pedepsise aspru, mult prea aspru, pentru ceea ce ei facusera...

Într-o clipa, doi oameni se transformara în cadavre, un al treilea, un familist convins se transforma într-un criminal periculos, un al patrulea, un copil care era în acele momente la scoala, se transforma într-un orfan...

Privind în urma, cu Miaunel în brate, singura fiinta care acum îl iubea neconditionat si pe care el o iubea si o proteja de ceilalti colegi, pe chipul marcat de suferinta si chinuit de o groaznica remuscare, o lacrima i se prelinge încet...

Potrivit unui studiu realizat de Fundatia germana pentru populatie mondiala (DSW), la sfârsitul anului 2007, aproape 6,7 miliarde de oameni vietuiau pe pamânt (6.669.705.650, mai exact). Exceptând ateii, care nu se roaga, stapânul lui Miaunel se întreaba daca Dumnezeu are timp si vrea sa-i asculte rugamintile... Nu se roaga pentru iertarea pacatelor, stie ca acest lucru este imposibil, nu se roaga pentru linistea celor doi, pe care si acum îi considera vinovati de toate cele întâmplate, ci se roaga pentru copilul sau. Se roaga în fiecare zi, în fiecare seara, sa-i fie bine acolo unde o fi, pentru ca de ani buni nu mai are nicio veste de la si despre el si asta îl macina rau...

Îsi iubea fiul, isi iubea sotia, isi iubea prietenul din copilarie... Exceptând copilul, nu stie daca ceilalti doi i-au împartasit vreodata sentimentele... acum însa, singura fiinta care-i este aproape este Miaunel... un pisoi alb cu pete negre, singurul care nu-l priveste cu ochii lui mari si verzi, ca pe un criminal, ci ca pe un om, ca pe un om ca oricare altul...

În închisoare cel mai mult îi este teama de clipele petrecute cu el singur, de aceea citeste mult, reciteste, scrie, face orice posibili ca sa-si tina mintea ocupata cu ceva... Are momente când reuseste acest lucru, dar nu mereu... În acele momente în care mintea nu vrea sa plece la plimbare, îi vine sa se dea cu capul de toti peretii celulei, îi vine sa se strânga de gât, pâna ramâne fara rasuflare, îi vine sa-si muste mâna facuta pumn, pâna ramâne fara degete, îi vine sa-si scoata ochii din cap, care si acum au întipariti pe retina trupurile celor doi zacând inerte în patul din dormitor...

Nu face aceste lucruri, nu pentru ca i-ar fi teama, nu pentru ca ar tine la el prea mult, de fapt se uraste, se uraste din tot sufletul, nu pentru ca ar mai astepta ceva de la viata, ci pentru ca ar însemna sa fie pentru a doua oara în viata lui slab si nu mai vrea asta...

Într-o clipa, într-o singura clipa, viata lui a luat o întorsatura radicala. Din bun, a devenit rau. Dintr-un om iubit si apreciat de toti ceilalti, a devenit un paria al societatii. Dintr-un om liber, a devenit un detinut. Dintr-un om care avea planuri de viitor, aspiratii înalte, idealuri, a devenit un detinut pentru tot restul zilelor. Dintr-un tata model, dintr-un sot iubitor, a devenit un... nimeni... si toate astea într-o singura clipa... Nesansa, destin fatidic, lipsa de control, cine stie ?!? Au încercat sa-l ajute psihologi, au încercat sa-i vorbeasca oameni ai bisericii, au încercat sa fie toleranti cu el gardienii. Actorii sau artistii veniti voluntari cu spectacole în sarbatorile importante ale anului au încercat sa-l faca sa zâmbeasca. Colegii de celula, care-l considera un om titrat, încearca sa-l provoace la tot felul de discutii, sperând sa-i distraga atentia de la gândurile lui, însa singurul care simte ca-i întelege suferinta si-l accepta asa cum este el si reuseste sa-l faca sa se simta OM, este Miaunel, o fiinta atât de pura si de nevinovata, atât de neputincioasa, care se lasa mângâiat de mâinile lui de criminal, fara sa se teama ca i-ar putea face ceva rau...

Altii aflati în situatia lui nu lasa sa se vada omul din interiorul hainelor de puscarias. Unii nu vor. Poate ca la unii nici nu exista... Poate ca la altii exista, dar nu-l vedem noi, pentru ca asa cum spunea Francois de la Rochefoucauld "daca n-am avea atâtea defecte, nu ne-ar placea sa le observam pe ale celorlalati".

Cum am mai spus, povestea are la baza un sâmbure de adevar, un reportaj tv, un reportaj care ne-a prezentat o situatie, un destin, o viata normala curmata brusc de un eveniment tragic, pe care nimic si nimeni nu-l prevestea. Continuarea... si-o imagineaza fiecare cum vrea...

Hai sa va prezint varianta mea!

Stapânul lui Miaunel, Viorel Comanescu (nume fictiv), simtea ca ceva rau avea sa se întâmple. Nu stia ce se putea întampla mai rau decât atât, dar simtea asta. Simtea asta în aerul închis (si la propriu si la figurat) din celula. Îl saruta pe Miaunel pe cap si îl strecura printre gratiile singurei ferestre ce facea legatura cu "afara". Motanul nu vroia sa plece, dar stapânul lui îl împinse afara, apoi se aseza pe pardoseala rece si murdara a celulei. Întâi schita un zâmbet slab. Zâmbetul deveni rânjet. Rânjetul devi un râs încet si întrerupt. Râsetul încet si întrerupt deveni un râset puternic. Râsetul puternic deveni hohot. Hohotul nu se mai oprea... Deveni asa de puternic încât se auzea în toata închisoarea...

Trecura câtiva ani buni si fostul stapân al lui Miaunel înca continua sa râda în hohote. Fata îi era acoperita de o barba deasa, parul din cap îi era vâlvoi iar ochii, ochii priveau fix într-un punct, speriati parca de ceea ce vedeau acolo...

Un zgomot puternic îi întrerupse hohotul de râs Usa forjata se deschidea larg. Pentru prima data... De dincolo de ea se auzeau voci. Se auzea o discutie între un paznic si un tânar vizitator elegant:

1 Domnule avocat Comanescu, chiar sunteti sigur ca vreti sa vedeti asta? Rugamintile îi fusera ascultate. Dumnezeu îsi facuse timp si pentru el, chiar daca era un criminal...

Acum putea râde linistit în continuare...

Cel mai frumos altar este sufletul unui nefericit mângâiat, care multumeste lui Dumnezeu. (Victor Hugo )

Acest articol este scris de dr. Lucian Turcescu si este reprodus la cererea autorului. Am ales publicarea acestui articol in debutul lunii Februarie, luna dedicata de Agora Christi dezbaterilor despre deconspirare.

Lucian Turcescu este profesor de Teologie Istorica (Concordia University, Montreal, Canada) si autorul (impreuna cu politologul Lavinia Stan) a recent aparutului volum Religion and Politics in Post-communist Romania (Oxford University Press, 2007). Versiunea româneasca a cartii urmeaza sa apara in 2008 la editura Curtea Veche.

De câtva timp sunt fascinat de similitudinile dintre crestinismul primar si cel post-comunist ce ar putea indica directia în care se îndreapta Europa de Est. Se va obiecta ca înca vorbesc despre „post-comunism", dupa doua decenii de la caderea comunismului, în loc sa îmbratisez sintagme mai optimiste precum „integrarea europeana".

Daca, însa, as fi întrebat cât de puternice sunt înca efectele acelei perioade sumbre asupra prezentului, as raspunde precum liderul comunist chinez Zhou Enlai, întrebat despre efectele Revolutiei Franceze de la 1789 asupra timpului sau: „e înca prea devreme sa spun".

Înainte de Edictul de toleranta din Milano (din anul 313), Biserica experimentase persecutii crunte care i-au lasat cicatrici urâte pe ceea ce se considera a fi trupul lui Hristos. Fortati sa predea (tradere in latina) Bibliile autoritatilor si sa ofere sacrificii zeitatilor pagâne, unii crestini s‑au opus, au fost torturati, au supravietuit (confesorii) sau au murit (martirii); altii (inclusiv unii episcopi) au cedat, devenind cunoscuti drept cazuti si tradatori (lapsi si traditores).

Când ulterior s-a pus problema colaborarii cu persecutorul, lideri religiosi precum Donatus au insistat ca numai cei puri puteau fi membri ai Bisericii lui Hristos, doctrina respinsa de parinti ai Bisericii precum Augustin. Tot dupa 313, crestinismul a obtinut numeroase privilegii, oferite de împaratul Constantin cel Mare si succesorii sai drept reparatie morala datorata de imperiu recent legalizatei religii.

În 391-392, sub presiunea Bisericii si motivat de ideea de unitate imperiala prin uniformitate, împaratul Teodosie I declara pagânismul ilegal - o importanta victorie pentru crestinism, dar si un act de intoleranta, venit din partea unui grup religios care înca îsi vindeca cicatricile lasate de persecutiile anterioare. Cu acordul episcopilor lor, numerosi crestini militanti (jihadisti, daca pot folosi un termen împrumutat din islam) au participat la distrugerea templelor pagâne, desi Iisus era opus violentei. În mai putin de un secol, din persecutat crestinismul devenise intolerant.

Dupa 1989, multe Biserici s-au grabit sa umple vidul moral si spiritual lasat în urma de caderea regimurilor comuniste. De data aceasta a aparut problema colaborarii cu persecutorul - nu împaratul roman pagân, ci partidele comuniste si politia lor politica. Iarasi s-au auzit chemari de curatire morala sub forma lustratiei. Nu s-a mai propus o doctrina purista de tip donatist, ci li s-a cerut colaboratorilor grei din sânul Bisericilor sa se retraga din functiile lor de conducere în numele reconcilierii sociale. Nimeni nu a cerut excluderea lor din Biserica. E socant sa afli despre colaborarea extinsa cu politia politica a unor ierarhi precum arhiepiscopul catolic polonez Stanislaw Wielgus (care sub presiuni enorme a consimtit sa demisioneze în ianuarie 2007), mitropolitul Nicolae Corneanu sau episcopii Pimen Zainea, Calinic Argatu, sau alti lideri ortodocsi, catolici si (neo)protestanti care ramân înca neclintiti în posturi.

Asemanarea cu secolul al IV-lea nu se opreste aici. Bisericile post-comuniste se bucura de o multime de avantaje, primite ca reparatii morale pentru persecutia suferita sub comunism. În unele tari est-europene, Bisericile majoritare cer sa li se acorde titlul de „Biserici nationale" (în Romania chiar s-a întâmplat asta recent) si privilegiul de a-si trimite episcopii în parlament pe viata. Aceste culte ar putea influenta legislatia, dar ar pune toate celelalte culte la un dezavantaj. Când cer acel statut, Bisericile est-europene arata cu degetul la unele democratii occidentale, precum Anglia sau tarile scandinave unde exista „Biserici nationale", fara a mentiona ca acel statut este astazi contestat Bisericilor Anglicana si Luterana si vazut ca o mostenire istorica incompatibila cu democratia. În 2000, Suedia i-a revocat acel titlu Bisericii sale luterane.

Asadar, încotro se îndreapta Europa de Est în privinta relatiilor dintre Biserica si societate? E prea devreme sa spunem….

(Articolul a aparut originar pe http://patratosu.wordpress.com)

Sintagma de „tara civilizata constituie un exemplu clasic al limbajului de lemn – acel „newspeak“ de care vorbeste apologetul gândirii clare, George Orwell – autor al mai multor justificari lirice aduse faptului ca a fost, printre altele, si un talentat informator al serviciilor secrete britanice, MI5.

Aceasta sintagma constituie una dintre formularile cele mai prozaice, menite sa sublinieze diferentele flagrante, aparente între societatile (civile) acestei lumi din ce în ce mai omogenizata de interesele meschine ale globalizarii – un proces aparent ireversibil, care urmareste, printr-un sistem eficient de îndoctrinare, sa transforme umanitatea într-o masa amorfa de consumatori apatici. Sunt unul dintre cei care, pâna nu demult, au considerat neoportuna folosirea nefericitei sintagme, în acest mileniu de paleolitic târziu, în care ne aflam.

Nu demult însa, am schimbat macazul - mai precis, de când s-au înmultit cei care deplâng aceasta descriere deoarece se pare ca le-ar nega statutul zâmbitor de câstigatori detasati ai eternei tranzitii a neamului. „7 noi miliardari, în dolari!“ este lectia de responsabilitate sociala a primului an de la intrarea nemeritata în clubul Uniunii Europene pe care o dau acesti parveniti flamânzilor co-nationali expulzati in corpore din tarile calde si hraniti cu firimiturile sperantei onctuoase ca avutia lor se va prelinge eventual si catre ei, pentru a forma acea „clasa de mijloc“ – acel panaceu justificativ al tuturor regimurilor exploatatoare.

Îmbracata în haine colorate pentru a sterge cenusa trecutului activist din care au renascut precum pasarea Phoenix - transformata într-un papagal limbut, de parvenitii plini de icre adapostite de ochii miopi ai fiscului prin Insulele Caiman, sau prin alte paradisuri fiscale – camarila noii nomenclaturi „liberale“ troneaza peste averi fabuloase, strânse din jefuirea activelor regimului „dictatorial“, sau cu ajutorul unor avansuri generoase apropriate din banii publici.

Voi încerca în cele ce urmeaza sa explic oportunitatea revenirii la aceasta sintagma din cu totul altfel de motive decât salvele patriotarde ale unor nostalgici – cu simpatii politice care se întind, convenabil si aleatoriu, de la o extrema la cealalta a spectrului politic carpato-dâmbovitean.

Pentru a nu mai lasa nicio îndoiala celor care sunt deja enervati de ambiguitatea acestei pozitii – parând ca vrea sa evite posibilitatea categorisirilor facile, de genul, „daca nu esti cu noi, atunci esti împotriva noastra“ – le voi povesti, în cele sase-sapte sute de cuvinte care mi-au mai ramas din acest op-ed, un basm menit sa-i trezeasca din toropeala demna de o clima mai blânda decât este cea încalzita pe sfert de microundele mult-iubitului popor american!

Precum Ileana Cosânzeana basmului agrar al statorniciei noastre secu-milenare, care se da batuta – precum gaina fugarita de cocos – în fata avansurilor primului baiat de bani gata care o invita la discoteca, voi face, cu o masculinitate tipic balcanica, un schelet de analiza SWOT al motivelor pentru care consider acum oportuna revenirea la terminologia cu atribute condescendente pentru descrierea unei tari.

Trebuie clarificat din start faptul ca aceasta dihotomie nu urmareste compilarea statisticilor tendentioase, în baza carora se calculeaza nivelul de trai al populatiei – de genul numarului de telefoane mobile, de „gipane“, sau de alte bunuri destinate consumului în economia banilor gheata.

Apropo, sigur ca mai exista si încapatânati care nu se uita la televizor – oare din cauza faptului ca nu au ajuns sa traga cablu prin pesterile de la Tora Bora? În loc sa traga cu „bombardeaua penetranta“, reusind sa strice doar peisajul, mai bine trageau Dumnezeului cablu. De-aia atunci când astfel de martiri (auto-proclamati) sunt pusi pentru prima data în fata unei camere de luat vederi este doar pentru a-si lua la revedere!... Daca, în schimb, li s-ar goli mintea de habotnicia religioasa care le-a golit-o întâia oara, ar putea semana atunci cu orice personaj din Surprize, Surprize!

Ciocoismul economic al oricarei forme de organizare politica bazata pe exploatarea resurselor dezumanizate (din grija patologica a profitului!) este acompaniat de o involutie culturala corespunzatoare, cauzata de o invazie a culturii de masa - de la manele, la telenovele – sub pretextul libertatii de comunicare, expresie, sau chiar de impresie, menita sa aduca populatia la cel mai jos si mai impersonal numitor comun, din care orice amenintare adusa starii de fapt poate fi cu usurinta taxat de catre demagogii regimului drept extremism.
Acest gen de ciocoism – împreuna cu ciocoismul moral, la care facea de curând referinta Mircea Cartarescu - este filtrat, dupa optsprezece ani de la implozia regimului totalitar, în subsolul plin cu sobolani ai societatii civile românesti, din care nu mai razbeste nicio manifestare semnificativa de protest dincolo de ecoul de tinichea al tabloidelor acestei mahalale balcanice a Europei…

Sa luam, spre exemplu, sistemul taxarii unice. Într-o tara europeana (în ciuda insularitatii afisate!) „civilizata“, asa cum este Marea Britanie, încercarea „simpaticei“ Doamne de Fier (forjat, cu poseta!) de a introduce asa-numita „poll tax“ a provocat în rândurile populatiei o adevarata rascoala. Vai câte masini scumpe au mai ars atunci în Londra (aviz amatorilor celei mai „dinamice piete de gipane din Europa“!). Nicicând nu a fost insula britanica mai aproape de revolutie ca atunci! In schimb, tacerea asurzitoare din Rromânica semi-prezidentiala care acompaniaza aceasta taxa impusa de un regim liberal, modificat genetic prin democratia populista a sferto-doctului comandant al navelor lui Ceausescu - care se poate acum declara presedintele jumatatii care l-a ales, din jumatatea care s-a prezentat la vot, fara sa stârneasca hohote hipercalorice de râs! – nu poate fi cauzata decât de sindromul „nu ma întreba cum am facut primul milion“, sau de sindromul „nu ma întreba de bilet pentru o singura statie“, sau de cine stie ce alt sindrom al eternei tranzitii.

S-ar parea ca tranzitia este ceea ce a transformat constiinta oamenilor într-un bun mobil – un fel de dulap de birou, pe care-l muti de colo-acolo între slujbele care au înlocuit slujba pe viata a statului bunastarii – nu doar celei multilateral dezvoltate. Singurul lucru care tot nu‑si gaseste locul nici în noul birou ramâne etica muncii. În al doilea rând, din pricina frustrarii cauzate de traditia seculara în a fi fost subiectul batjocorii marilor puteri, am dezvoltat o potenta ucigatoare a înjuraturilor (soptite‑n barba poetului national!).

Suntem despartiti asadar de lumea „civilizata“, printr-o noua cortina de fier (forjat lingvistic, de data aceasta), ce suplineste institutiile abilitate (de banii contribuabilului!) – precum „Avocatul poporului“ si multe alte asemenea institutii pe care cetateanul mioritic nici nu stie sa le foloseasca, si nici nu stie la ce folosesc – sa repare nedreptatile pe care le sufera acest cetatean din pricina ciocoilor patrupezi - adica, cei care sofeaza 4X4, cu acelasi sentiment de responsabilitate sociala de care vorbeam mai devreme.

Chiar daca exista si exceptii de cealalta parte a cortinei fara perdea - asa cum este cazul ungurilor, care se pare ca sunt, si la acest capitol, mult mai tari decât noi, în ge-neral, înjuraturile considerate moderate, daca nu banale în limba vulgaro-latina a românilor, sunt pur si simplu inimaginabile în alte limbi cu o circulatie vadit mai larga.

Formatul acestui op-ed ma obliga sa închei prematur aceasta analiza SWOT – în care „S“-ul este tradus dupa urechea traducatorilor autorizati de Ministerul injustitiei românesti prin slabiciune, iar „WOT“-ul este tot ceea ce le mai ramâne nedumeritilor oportunitatii scurtarii acestei analize a neajunsurilor tarisoarei câinilor maidanezi si a catelelor provinciale, faimoasa nu pentru ca ar avea 1000 de lacuri (ce de lebede pentru amatori!), ci pentru ca are în schimb trei sferturi de milion de atelaje si o oaie neagra, oxigenata la vârfuri, de-i zice Miorita!

Când ai în fata un cuvânt precum Ardeal nu este suficent sa spui: "este de origine indoeuropeana si înseamna pamânt, ca si germanul er’de, si asemanator cu er’be=mostenire". Trebuie sa ajungi în momentul în care a fost rostit prima data si sa încerci sa patrunzi valoarea sacra de atunci. Fara a exagera, acel moment de început poate fi acum opt sau zece mii de ani, când cei ce-si ziceau arieni au plecat spre teritoriul Indiei de azi. Arya, tara mitica de origine a arienilor a stat la baza unei familii de cuvinte în toate limbile din arealul indoeuropean. Datorita populatiei sedentare, termenul a evoluat si generat arie (ca suprafata), a ara (ca activitate), iar în spaniola, arado=plug (ca si numele orasului Arad).

În spaniola ara înseamna altar. În cosmogonie e prezenta mama-pamânt si tatal- cerul; de aceea majoritatea ritualurilor sunt legate de muncile agricole. Pamântul devine altarul unde bobul de grâu este "jertfit" pentru o noua recolta. Si la noi s-au pastrat multe obiceiuri si sarbatori agrare. Începutul primaverii este legat de cocor, pasare pentru care sunt trei zile în calendarul popular, din 7 pâna în 9 martie. Ca la un ritual sacru taranul îmbraca haine albe la arat. Din acelasi motiv divinitatea tripla a vechilor iraniei (arieni) Ardvi Sura Anahita evoca pamântulamama ce asteapta aratul si semanatul, caci ea înseamna: cea umeda, cea puternica, cea imaculata. Tot un cuvânt sacru este si Artaavan=zeul Adevarului (la arieni), care se regasete în limbile europene cu sensul de reflectare a adevarului prin creatia artistica.

În epoca romana exista Ardea cinerea a adica stârcul cenusiu, pasare de balta nascuta din cenusa orasului rutulilor, Ardea, distrus de troienii lui Enea. În engleza alder înseamna arin, copac din vecinatatea râurilor. Umiditatea creaza conditii favorabile dezvoltarii vegetatiei si padurilor, dar si unor locuri mlastinoase, astfel ca arduo din spaniola, arduous din engleza si ardu din franceza desemneaza ceva greu, anevoios. Limba italiana exprima prin ardine verbul a îndrazni, a cuteza sa treci peste ceva anevoios=arduo. "Nesocotirea" zeitei umede Ardvi duce la arsita si la termenul arde (care poate sa reprezinte si gazul metan din Ardeal a un potential foc). Geologii au dat denumirea de ardezie unor argile supuse la presiuni si temperaturi mari. În zona Benelux se gaseste podisul Ardenni, care este strajuit de zone muntoase spre est si spre sud, aproximativ asemanator cu podisul Transilvaniei. În germana all=univers, allda=aci, arar=visterie, iar prin rotacismul literelor r si d cu l si t apar al’te=mos si al’ter=vechime, von al’ter=din vechime. Acestea se apropie de spaniolul aldea=sat, iar în româna "alde" are sensul de "cei din familia lui X", dar exista si ca nume. Agronomul si scriitorul Sandu-Aldea Constantin (1874-1927) este fondatorul stiintei ameliorarii plantelor din România. Daca adaugam numele regelui Lidiei, Ardis (652-629îHr.), al satrapului Armeniei Ardvastes (317-284 îHr.) si al Ardieilor (populatie ilirica ce atinge apogeul în sec.III îHr.) atunci putem întelege cât de vechi si de raspândit ar putea fi termenul Ardeal. Unele toponime înca mai amintesc de zei precum Agnita, Ilia si eroi vedici ca Sita, iar Crisurile si Crisana "vorbesc" de Krishna (a carui mama era fecioara Devaki, azi Deva).

Putem întelege termenul Ardeal ca tara Arya, a neamurilor ariene, acea Gradina a Maicii Domnului dupa cum spunea Papa Ioan Paul al II- lea a si cum de fapt este prin Ardvi Sura Anahita, lutul biblic al lumii indoeuropene. Sau poate însemna Altarul, acel loc vechi si sacru (AR-A din DEAL) unde îsi are originea dupa mama si Apollo (tribul Apulilor a Apulum) transmis elenilor (care au botezat o insula Delos, asa cum alta se numeste Carpathos). Pamântul patriei noastre este binecuvântat; de la divinitati de prim rang precum Geea, Daksha si Ardvi... ne vin Getia, Dacia si Ardealul. Aici saau gasit cele mai vechi fosile ale "omului modern european" a de acum 35.000 de ani.

Viorel Baetu (Michael Cutui)

(Continuare din numarul precedent)

-

- Buna Chris, m-am achitat de sarcina. Mai înainte m-a sunat si Yves asa ca informatiile sunt destul de complete. Omul tau a facut parte aici dintr-o asociatie, ceva cu "legiune" si a avut o tipografie cu care nu a câstigat cine stie ce, dar nici de foame nu a murit. El a decedat acum cinci ani, inima, iar vaduva lui a vândut tot si a plecat în România. Are un cont la Credit Lyoneze foarte vechi unde banii stau la pastrare de ani de zile. Acum cinci ani nevasta lui a început sa ia din ei lunar. Asta e tot. Sap în continuare?

- Multumesc Baptiste, deocamdata e destul.

Dupa câteva minute în care conversatia se învârti în jurul familiei si a lucrurilor de zi cu zi Chris puse receptorul jos.

O suna pe Delia.

- Vreun semn de viata de la Marian?

- Nu sefu.

- De la Titus?

- Vine într-o jumatate de ora.

- Bine multumesc.

Chris se adânci în lectura documentelor aduse cu el facând din când în când câte o adnotare pe margine.

Deodata ecranul computerului începu sa clipeasca.

“Aveti un E –mai”

Chris deschise pagina. Era de la prietenul lui Filip informaticianul, ca de obicei concis si la obiect.

1) - Unde e facuta aceasta poza?

Poza e facuta pe un câmp, care a servit ca aeroport pentru avioane mici în timpul razboiului în afara Bucurestiului.

Urma adresa unei strazi.

2) - Când e facuta aceasta poza?

Dupa lumina se pare ca a fost facuta într-o seara de primavara. Lunile aprilie, mai, mai probabil aprilie. Aparatul folosit a fost un Zeiss de fabricatie germana din generatia care a aparut pe piata în septembrie 1942.

3) Suplimentar.

Fotograful a fost un amator, care a vrut sa faca ceva care sa semene cu o poza de profesionist.

Chris începu sa rasfoiasca documentele pâna gasi ceea ce cauta.

În istoria meticulos tinuta la zi, a celor sase Bugatti Royal care fusesera construite, nu era mentionata nici o trecere prin România în anii 42-44 iar proprietarii lor din aceasta perioada nu aveau nimic comun cu România. Deci probabilitatea ca masina din poza sa fie prototipul crescuse simtitor.

Lua o harta a Bucurestiului si cauta strada indicata de Filip. Nu fu surprins sa constate ca fostul aeroport se afla în spatele casei în care locuise doamna Moruzzi.

Începu sa scrie.

Iancu Simion Moruzzi

- Lucreaza la Molsheim unde au fost fabricile Bugatti.

- Dupa moartea lui poza ajunge la Iancu Miron (probabil nepotul)

- Masina a fost în România pe câmpul din spatele casei care pe vremea aia apartinea înca familiei Moruzzi.

Ramase putin cu pixul în aer, dupa care scrise.

Ipoteza:

- Iancu a fost cu un Bugatti Royal aici, în primavara lui 43 sau 44.

Întrebare:

- De ce a riscat Iancu sa se întoarca incognito în România? Daca îl recunostea cineva ar fi fost arestat si împuscat?

O suna pe Delia.

- Delia f-ami te rog legatura cu Schumann la Frankfurt.

Dupa un timp se auzi vocea lui Schumann în aparat.

- Hallo Chris, uite Hermann Lang e chiar la Mulhausen, îti fac legatura cu el.

- Buna ziua domnul Chris.

- Buna ziua domnule Hermann.

- Ce am reusit sa aflu. În perioada razboiului fabrica de automobile Bugatti a fost transformata pentru productia de razboi. Au lucrat multi prizonieri de razboi de diferite nationalitati, dar au fost si câtiva privilegiati care aveau conditii de trai foarte bune si se puteau misca liberi. Masinile care mai erau în lucru când fabrica a trecut la productia de razboi, au fost depozitate într-o hala din afara fabricii si erau pazite de niste paznici din garda civila. Am reusit sa dau de fiul unuia dintre ei. Pe vremea aia el era un copil de 8 ani si împreuna cu prietenii se jucau deseori în hala cu masinile. Îsi aduce aminte ca din când în când veneau niste barbati cu salopete, trei sau patru care lucrau întrao încapere unde ei nu aveau voie sa intre sa se joace. Asta pâna în primavara lui 43. Deodata barbatii au disparut si când a întrebat de ei tatal lui i-a spus ca fusesera trimesi acasa. De atunci paza a fost mult mai severa si ei nu au mai avut voie sa intre acolo. Se susotea ca doi dintre lucratorii straini ar fi furat o masina.

- În primavara lui 43, stia si în care luna?

- Nu-si mai aminteste exact, dar crede ca era spre sfârsitul lui aprilie. Deocamdata atât.

- Multumesc, m-ati ajutat foarte mult.

- Va fac legatura cu domnul Schumann.

*

Comisarul intra urmat de Valeriu în biroul inspectorului sef Ion Pacuraru, care statea de vorba cu un subaltern..

- Ioane ati gasit voi la Miron Iancu niste caiete, un fel de jurnale cu coperte groase scrise de mâna, în franceza sau poate în româneste.

- La el în birou?

- Nu stiu daca în birou sau acasa?

- Nu. Ce am luat noi au fost dosarele cu facturi si computerul. Dar de ce le cauti?

- Cred ca ma pot ajuta la rezolvarea cazului meu. E cineva acolo?

- Da, am doi oameni care supravegheaza casa si atelierul. Nevasta lui a plecat la Turda.

- Bine, îl trimet acolo pe Valeriu cu câtiva baieti.

- Nici o problema. Ai mai avansat?

- Nu prea mult. Cum stai tu?

- Îi caut pe cei doi mecanici de la atelier.

- Înca nu iaai gasit?

- Mult nu mai dureaza, i-am dat în urmarire pe tara.

- Succes.

Iesi din birou.

- Sefu sa ma duc sa caut caietele? întreba Valeriu.

- Mai ia pe câtiva din echipa cu tine, cred ca sunt totusi mai degraba la atelier.

- Am plecat.

Ducu Malin, auzi telefonul din biroul lui sunând, era bijutierul.

- Buna Silviule, ai aflat ceva?

- Cineva încearca sa plaseze pe piata o piatra rosie, dar nu e un profesionist.

- De unde stii?

- Cel care m-a sunat, mi-a spus ca un copil de 13 sau 14 ani, a venit si i-a adus piatra. Zicea ca mama lui e bolnava si-i trebuie bani pentru medicamente, iar piatra era de la bunica. El a vazut imediat ca e vorba de un rubin de o marime neobisnuita, care în nici un caz nu putea sa apartina bunicii baietelului. L-a întrebat cât vrea pe ea si când copilul i-a spus ca vrea 1.000 de lei a fost convins ca ceva nu e în regula. Si-a adus aminte ca eu ma interesez de aceasta piatra si l-a rugat sa astepte putin. A trecut în birou de unde m-a sunat pe mine. Eu i-am spus s-al tina pe vânzator de povesti pâna te anunt pe tine.

- Da-mi adresa!

- Tiao dau, dar copilul a disparut. Când s-a întors în magazin nu mai era nimeni si piatra disparuse.

- Era piatra noastra?

- Sunt aproape sigur.

- Bine, da-mi adresa.

Bijutierul îi dicta adresa.

Comisarul trimise o echipa la magazinul unde fusese vazut baiatul cu ordinul s-al aduca pe proprietar la el în birou si începu sa se gândeasca, desenând figuri geometrice pe mapa de birou.

Deci cel care intrase în posesia pietrei, nuai cunostea valoarea. O luase doar ca supliment? Dar ca supliment la ce? La telefonul mobil, asta era stupid. Dar cum intrase în posesia ei? Batrâna o purta tot timpul la gât.

Îl suna pe Filip Spataru.

- Alo Filip, ai terminat autopsia?

- Daca tu ma lasi sa lucrez o sa termin.

- Raspunde-mi la o singura întrebare.

- Daca pot.

- Moarta avea un lant la gât cu o piatra. I-a fost smuls?

- Nu, asteapta putin.

Reveni dupa scurt timp.

- A purtat mult timp un lant la gât cu un medalion sau o piatra nu prea grea. Dar acesta nu a fost smuls.

- Sigur?

- Absolut sigur, în rest ce ti-am spus la locul faptei corespunde. Raportul îl primesti într-o ora. E bine Ducule?

- E bine.

- Un multumesc, ne-ar bucura.

- Multumesc.

Intra în Google si scrise "carat".

Gasi în Wikipedia ce cauta.

"Caratul este o unitate de masa utilizata si la masurarea pietrelor pretioase sau a perlelor fiind exact 200 de miligrame."

Deci 5 carate ar fi 100 de grame, asta se poate numi "nu prea grea" îsi spuse el.

Valeriu intra în birou si puse pe masa patru caiete cu scoarte groase de carton.

- Astea sunt sefu. Le-am gasit, spuse el mândru.

Comisarul le trase în fata lui si îl deschise pe cel care era deasupra. Erau scrise în limba româna destul de citet si începeau cu iarna lui 40. Deci începuse sa le scrie de la izbucnirea puciului legionar.

- Valeriu ne asteapta o noapte grea, ocupaate de cafele.

- Ce facem?

- Lectura particulara ca pe vremea când eram la scoala si trebuia dupa vacante sa predau caietul cu rezumatul lecturilor particulare. Atunci cu una sau doua nopti înainte, ma puneam pe citit toata noaptea, ca sa recuperez ce nu facusem toata vacanta.

Sunetul telefonului întrerupse povestea amintirilor din copilarie.

(Va urma)

Rodica Elena Lupu

(Continuare din numarul precedent)

- Respira, Delia, respira! Nu uita..., unu-doi, o încuraja el în timp ce îi urmarea miscarile de gimnastica. Vei dori sa-ti revii la silueta dinainte, cât mai repede posibil... trei-partu...

- Vrei poate sa spui ca tu doresti sa revin...

- Da... de aceea împartim totul, zâmbi el. Haide... trei-partu.

Greturile de dimineata ale Deliei erau ca si inexistente. Acest fapt îi speria pe amândoi, deoarece greata, desi este neplacuta, constituie o dovada ca hormonii circula prin organismul femeii într-un ritm sanatos. Peste câteva zile, între doua cosultatii, Delia îl suna pe Paul si-i spune printre lacrimi.

- Rares m-a lovit..., Paul. L-am simtit cum da cu piciorul.

- Cu dreptul sau cu stângul?

- Ce importanta are?

- Pai, daca va fi stângaci, va trebui s-ami schimb planurile de antrenament sportiv.

Abia la cea de a douazeci si opta saptamâna, în urma testarii copilului prin ecografie, Delia respira usurata. Se linisteau unul pe altul. De doua ori pe saptamâna, luau lectii de nastere fara dureri si „Antrenorul Moga", se ocupa zilnic de exercitiile pentru mentinerea tonusului muscular.

Bunicii erau nerabdatori si ei sa-si vada nepotelul alergând prin curte alaturi de cele doua fetite, gemenele aduse pe lume de sora Deliei, dupa ce ea a plecat la Bucuresti.

Baietelul a venit pe lume sanatos tun si când au parasit spitalul toti trei, Paul nu s-a abtinut sa-i spuna:

- Bine, Delia. Îti multumesc, iubita mea. Rezultatul dragostei noastre este în bratele tale si cântareste trei kilograme cinci sute. Rares Moga, viitor campion mondial.

Ei stiau însa ceva mai mult decât atât, pentru ca erau amândoi medici. Stiau, de exemplu, ca iubitul lor Rares va creste, va zâmbi si se va juca în nisip, dar plana pericolul ca sa nu ajunga la dezvoltarea normala a facultatilor mintale, pentru a-si scrie macar propriul sau nume. Doar timpul o sa-si spuna cuvântul. Nici chiar doctorii nu le stiau pe toate. Si astfel ei continuara sa observe si sa urmaresca îmtr-o alerta permanenta, cea mai mica anomalie, cel mai mic semn de leziune. Pe scurt, urmareau cu atentie orice amanunt cu privire la sanatatea lui Rares.

În schimb, odrasla lor se dovedea a fi un copil foarte perceptiv. Printr-un sistem de senzori înca necunoscut, el parca stia despre ceea ce gândesc parintii lui si încerca sa le mai îndeparteze temerile. La sase saptamâni, zâmbi. Cu simtul datoriei înnascut, se ridica în fund chiar înainte sa împlineasca sapte luni. Apoi veni si minunea minunilor a chiar în ziua primei aniversari a facu primi pasi ezitanti de la Paul pâna în bratele Deliei. Amândoi avura o discutie destul de serioasa. Ea sustinea ca primele silabe pronuntate de Rares au fost „da-da", iar el sustinea cu încapatânare ca de fapt au fost „ta-ta".

Fiind un psihiatru care se psihoanaliza, Paul era convins ca nu trebuie sa forteze nota cu privire la cresterea fiului sau. De aceea, pentru a doua aniversare a lui Rares, îi cumpara o masinuta dar si o trusa medicala de jucarie. Drept compensare pentru frustrarea la care era supus în timpul saptamânii, Paul îsi împartea timpul cu Rares la sfârsit de saptamâna. Deja baiatul dadea dovada de precocitate privind o buna integrare sociala, pentru ca prefera compania celor doi micuti ai vecinilor, care aveau si nisip în curte. Dupa modul de comportare, Delia si Paul cazura de acord ca Rares tânjea dupa o surioara si hotarâra împreuna cu placere sa-i îndeplineasca aceasta dorinta. Dupa noua luni veni pe lume si micuta Lavinia. Delia se simtea deja ca face parte din cea mai larga si secreta societate din lume a societatea mamelor.

Un fel de egoism o facea sa-si repete mereu: „Rares, Lavinia, sa nu cresteti, ramâneti asa mereu". Delia avu o senzatie neplacuta în prima zi când a trebuit sa-si lase copiii la gradinita patru ore pe zi. De fapt, ea a suspinat mult timp dupa ce Rares si Lavinia au ramas foarte fericiti sa se joace cu noii lor prieteni.

Niciodata pâna atunci, nu-si daduse seama cât de mult îi iubea si cât de mult le simtea lipsa, chiar si pentru un timp extrem de scurt. Abia acum a înteles de ce Viloria, mama ei, a ramas acasa alaturi de ea si de sora ei si le-a crescut cu atâta dragoste.

(Continuare din numarul precedent)

Rog Consiliul Europei sa analizeze foarte temeinic neegalitatea istorica de sanse a poporului roman si sa intreprinda urgent masuri energice de eliminare a oricarui tip de discriminare intre popoarele ce intra in componenta Uniunii Europene, spre a nu fi invinuit in fata istoriei de reinvierea practicilor naziste, spre a se evita finalul tragic anticipat de subsemnatul in

Orice asemanare

cu situatiile reale

este pur întâmplatoare...

În infinitele mele peregrinari prin infinit am nimerit odata pe o frumoasa planeta albastra, unde am auzit un basm trist pe care doresc sa vi-l spun si dumneavoastra.

A fost odata, tare demult, un popor binecuvântat de Dumnezeu ca fiind cel mai drept si întelept dintre popoarele în mijlocul carora traia. Tara în care vietuia era si ea una dintre cele mai bogate si manoase tari de pe fata Pamântului.

La un moment dat, poporul acela a savârsit un pacat grav, care l-a suparat foarte tare pe Dumnezeu. Nu se mai stie în ce consta pacatul, întrucât este tare mult de atunci.

Ca urmare, Dumnezeu a hotarât sa nimiceasca acel popor de pe fata Pamântului. El l-a blestemat, zicând: „Voi de toate sa aveti, numai minte sa n-aveti, ca sa n-aveti parte de niciuna din bogatiile Pamântului acestuia. Muntii vostri aur sa poarte, voi sa cersiti din Poarta în Poarta. Strainii sa va fie vesnic stapâni, iar voi sa fiti mereu slugi în propria voastra tara".

Si imediat au început sa navaleasca nu numai împaratii vecini, ci chiar si împarati de la marginile lumii dadeau navala pentru a se înfrupta din bogatiile tarii aceleia. Dar Dumnezeu a considerat ca pedeapsa aceasta nu este suficienta si a zis: „Unui popor rau îi voi da niste conducatori rai, zice Domnul".

Si a facut Dumnezeu niste vampiri (un fel de balauriidinozauri zburatori) si le-a poruncit sa suga sângele poporului aceluia. Tatal vampirilor se numea Dracula. El a intrat în Mitologia universala, pentru ca a continuat sa suga sângele poporului, chiar si dupa ce a murit, iar tara aceea a fost numita dupa numele sau „Tara lui Dracula", fiind cunoscuta în lumea întreaga sub acest nume.

Iar fiii sai, vampirii, depuneau atâta exces de zel în misia lor, încât sugeau nu numai sângele poporului, ci îi devorau si carnea, asa ca vaierele poporului schilavit, adus la sapa de lemn, se înaltau pâna la tronul lui Dumnezeu, în ceruri.

Dar vampirii aceia nu se întelegeau prea bine între ei, pentru ca se certau tot timpul pe ciolan. De aceea, Dumnezeu a trimis pe pamânt o echipa de medici psihiatri sa-i examineze temeinic. Psihanalistii au constatat ca vampirii erau alienati mintal, suferinzi de o maladie psihica grava, numita paranoia, ce se manifesta, în principal, prin delir teomaniac si delir de persecutie. Ei se credeau a fi dumnezei pe pamânt si orice muritor de rând care refuza sa li se închine era declarat „dusman al poporului", dupa care era persecutat, bagat la puscarie si ucis în chinuri de nedescris.

La un moment dat, vampirii aceia, pentru a nu mai fi stigmatizati de catre opinia publica mondiala cu epitetele de „tirani", „despoti" sau „dictatori", s-au sfatuit sa-L pacaleasca atât pe Dumnezeu, cât si opinia publica internationala, declarând sus si tare ca au înfaptuit o „Revolutie", prin care au înlocuit în mod ireversibil si irevocabil Dictatura cu o noua forma de conducere a societatii, numita Democratie, în care Puterea suprema va fi detinuta de acum înainte de popor si se va exercita prin "alesii" acestuia exclusiv în interesul si spre fericirea poporului.

Si, dupa ce au convenit în secret sa se organizeze în mai multe grupuri mafiote de interese, numite partide politice, care sa se succeada alternativ la Putere, la intervale scurte de timp, s-au înscris pe listele electorale ei pe ei însisi si au declansat campania electorala.

Prima data au iesit victorioase în alegeri acele partide care s-au priceput sa minta "cel mai frumos" alegatorii, promitându-le câte în luna si în stele. Dar, dupa ce au ajuns la putere, au uitat tot ce au promis si au pus pe grumazul poporului un jug mult mai greu decât predecesorii lor. Din aceasta cauza imaginea si încrederea pe care le-o acordasera alegatorii s-a erodat rapid. Cei aflati în Opozitie se prefaceau ca îi critica foarte dur pe cei de la Putere, pentru delictul de genocid economic al poporului si promiteau ca, daca "ei" vor câstiga alegerile, vor face Dreptate, scotând Adevarul la lumina, si vor fauri Paradisul pe Pamânt. Cu asemenea promisiuni mincinoase au câstigat campania electorala. Dar, dupa ce s-au instalat în fotoliile Puterii, au uitat instantaneu tot ce au promis si au pus pe grumazul poporului un jug incomparabil mai greu, invocând "greaua situatie mostenita de la predecesorii lor". 

Alternanta la putere a grupurilor mafiote de interese se facea cu regularitate, la intervale scurte de timp, pentru ca setea de înavutire era mare. Temându-se de eventuale razmerite, vampirii aceia au marit considerabil numarul jandarmilor care aveau menirea sa apere „cuceririle revolutionare" ale poporului împotriva poporului. Au majorat de zeci si sute de ori salariile celor ce lucrau în politie, securitate, justitie si armata, asa ca de partea poporului nu se mai afla nimeni: nici Armata, nici Politia, nici Securitatea, nici Justitia, nici parlamentarii, nici Dumnezeu. Poporul fusese adus în stare de sclavie, sub masca Democratiei „originale", ascunzându-se cea mai perversa forma de stat totalitar din câte existau pe planeta aceea.

Din Cutia Pandorei s-au raspândit pe Pamânt toate relele, singura Speranta ramânând închisa în Cutie. Viata poporului a devenit insuportabila. Majoritatea tinerilor au parasit tara în proportie de masa, raspândindu-se pe toata fata Pamântului, spre a câstiga o coaja mucegaita de pâine la marginile lumii. Tinerele erau vânate cu arcanul si vândute ca sclave, fiind nevoite sa se prostitueze în lupanarele din tarile bogate. Pruncii erau ucisi în fasa de parintii lor, pentru ca nu mai aveau cu ce sa-i hraneasca, sau erau abandonati, devenind copii ai strazii. Ei se „hraneau" cu aurolac si dormeau în gurile de canal, unde se bateau cu sobolanii pentru spatiul vital. Elevilor de liceu li s-au deschis larg portile drogarii cu stupefiante. Multi dintre tinerii care au ramas în tara îsi puneau streangul de gât, pentru ca în tara lor nu gaseau minimum de conditii necesare liberei dezvoltari a personalitatii umane. Pensionarii neputinciosi, lipsiti de bani, de aparare, de hrana, de medicamente si de caldura în apartamente, mureau pe capete.

Tara se depopula rapid. Asa a început sa se aleaga praful si pulberea de poporul acela, pe care îl blestemase Dumnezeu.

Vaietele si tipetele de deznadejde emise în van, în acel Univers pretins uman, s-au ridicat iarasi pâna la tronul lui Dumnezeu. Atunci Dumnezeu a trimis alta echipa de psihiatri sa-i examineze pe vampirii aceia. Diagnosticul stabilit de mesagerii ceresti în forma criptica suna, în mai multe versiuni sinonime, astfel: „farisei fatarnici", „satane prefacute în îngeri de lumina", „lupi rapitori îmbracati în haina de oaie", „balauri cu multe capete care sug sângele poporului", „fiare nemaipomenit de înspaimântatoare, care sfarma între falcile lor tot ce a mai ramas" etc.

Decriptat în limbajul Psihiatriei pamântene, diagnosticul celest colectiv se traduce prin "Schizofrenie politica", iar diagnosticul individual, aplicabil fiecarui vampir în parte, se traduce prin: „Psihopatie polimorfa, predominant paranoida, schizoida, histeroida".

Luând cunostinta de diagnostic, grupurile mafiote de interese, numite „partide politice", în loc sa recurga la o cura de psihoterapie pentru a se vindeca de temuta boala mintala, au început sa se foloseasca de acest diagnostic pentru a-si mari capitalul electoral, acuzându-se reciproc, în public (mai ales cu ocazia campaniilor electorale), ca numai adversarii lor politici sufera de „demagogie", „cameleonism politic", „dedublare de personalitate", „populism" etc, adica de sinonime voalate ale diagnosticului celest.

Alarmata de dimensiunile demagogiei, coruptiei si genocidului economic la care era supus poporul, Comunitatea Internationala a început sa faca presiuni politice asupra liderilor tarii aceleia, amenintându-i ca tara lor nu va fi primita în rândul tarilor civilizate, daca nu vor înlocui urgent democratia simulata cu democratia autentica.

Dar liderii respectivi, specialisti în arta manipularii, au pacalit Comunitatea Internationala, simulând reformarea din temelie a Justitiei, cu scopul, ziceau ei, al lichidarii coruptiei generalizate. Si se prefaceau ca ei însisi sunt deferiti Justitiei pentru diverse delicte legate de coruptie. Dar Justitia, care le era aservita trup si suflet, dispunea de diverse tertipuri juridice pentru a-i scapa de condamnare, scotându-i tot timpul „basma curata". De pilda, Justitia se agata mereu de diferite „vicii de procedura", spre a lasa „fondul cauzei" neatins, asa ca procesele se prelungeau pe parcursul a zeci de ani, dupa care delictele erau prescrise. În alte cazuri, avocati experti în „apararea drepturilor omului" (vampirii aceia se considerau si ei "oameni", ba mai mult, îsi arogau chiar supranumele de "oameni de bine", în timp ce grosul populatiei era etichetat drept "viermi"), reuseau sa manipuleze mintile judecatorilor, „dovedind" „nevinovatia" clientilor lor, care erau achitati, dupa care vampirii cereau substantiale despagubiri financiare, platite tot din banii contribuabililor, ca "daune morale", pentru „sifonarea" imaculatei lor imaginiireputatii publice. I tak dalse, i tak dals).

Vazând aceasta, poporul a fost cuprins de o scârba si o greata iremediabila. Si, pierzându-si treptat si definitiv încrederea în institutiile statului, precum si speranta în orice posibilitate de redresare a situatiei, muritorii de rând s-au îmbolnavit cu totii si au murit prematur de inima rea (depresie psihica), diabet, ulcer, cancer, icter si multe alte boli mortale. Iar vampirii, nemaiavând de unde sa suga sânge si sudoare, au murit si ei.

Asa a pierit de pe scena lumii, poporul acela, pe care îl blestemase Dumnezeu, sub privirile indiferente ale opiniei publice internationale.

SPORT - GRUPAJ DE STIRI 

LIGA I - ETAPA A 19-A

GLORIA BUZAU – CEAHLAUL

(Continuare on-line la pagina Sport)