Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Omul...

Statea si privea fix pestele afumat din farfuria din dreptul lui, alba, intinsa si plata. Mana ii ramasese ridicata in aer, tinand strans intre degetele mici o felie de paine care, treptat, treptat, ceda presiunii si se faramita, transformandu-se in bucati si mai mici de paine. Fara sa fie nimeni in salon, parca tot auzea vocea mamei spunandu-i "trebuie sa mananci, trebuie sa mananci, ca sa-ti poti lua medicamentele!", dar cu toate astea, el nu schita niciun gest care sa tradeze intentia de-a face intocmai cum ii cere vocea mamei, desi era un copil foarte ascultator. Statea si privea ingrozit la pestele asezonat cu garnitura de rosii, marar si ceapa, fiind incapabil sa se miste. Pe obrajii lipsiti de culoare, doua lacrimi mari isi urmau nestingherite drumul tocmai inceput, un drum fara cale de intoarcere.
E un peste frumos, dar e un peste mort! L-au prins, l-au scos din apele lui in care se scalda fericit alaturi de familie si l-au transportat pana la pescarie. Acolo i-au curatat solzii, l-au transat, l-au curatat de intestine, l-au preparat, l-au afumat si l-au ambalat intr-o casoleta in vid, depozitandu-l intr-un frigider industrial. De acolo l-au impachetat in alte cutii, l-au urcat intr-un camion si l-au transportat la magazin, unde-a trecut prin mai multe maini. Mainile gestionarului, mainile muncitorilor care asezau marfa in rafturi, mainile clientilor care doreau sa-l cumpere, dar care renuntau din cauza pretului sau din alte motive, asezandu-l la locul lui, in raft. Dar pentru Dumnezeu, nu acolo era locul lui, oameni buni!

De acolo a ajuns in cosul de cumparaturi al mamei, in sacosa sa, in bucataria sa, apoi in salonul de spital in care era internat, pentru a-l manca si a prinde putere sa inghita medicamentele alea stupide, care stia ca nu-l puteau ajuta cu nimic. Stia ca avea sa moara si el, curand, dar nu stia ce se va intampla cu el, ce soarta va avea, pentru ca dincolo de moarte trebuie sa se intample ceva cu el, asa cum se intampla acum cu pestele din farfurie. Auzise povestile cu Edenul, cu minunata gradina in care ajung oamenii care au facut fapte bune sau care nu au avut pacate, unde aveau sa se odihneasca si sa se joace cu animalele salbatice, devenite brusc blande si iubitoare, unde vor bea nectar si se vor delecta ascultand muzica simfonica, dar nu credea nici o iota din ele si chiar daca ar fi fost sa creada, aceasta perspectiva il speria. Nu-i placea nectarul, nu-i placea muzica clasica, nu-i placea sa leneveasca…

Ochiul sticlos al pestelui il obseda. Citea in el atata spaima, atata durere, atata suferinta, atata dorinta de razbunare, ba nu, nu de razbunare, ci de dreptate. Oare cum si cand o fi murit? O fi murit in carligul rece si ascutit al unditei manate de o mana criminala, simtind cum acesta il strapunge, chiar in apele lacului in care locuia, o fi murit in drum spre pescarie, sufocat si inghesuit de ceilalti pesti la fel de sufocati si de inghesuiti ca si el, o fi murit taiat de lama cutitului angajatului de la pescarie, simtind cum inceteaza, incet, incet, sa mai fie peste? Oricum ar fi murit, i s-a facut sigur o nedreptate, o nedreptate mare! Oare mama lui ce-i spunea cand era mic si se zbenguiau impreuna in apele caldute ale lacului, despre aceasta mare trecere dincolo? Ca pestii imbatranesc, ca mor si ca daca nu au fost pesti rai ajung in RAI. Uite c-a ajuns in farfuria mea! Dar stai asa, poate a fost un peste rau si de-asta a ajuns aici, dar ce rau putea face un peste asa de mic, ce rau puteau face toti ceilalti pesti din hypermarket, de-au ajuns in aceasta situatie neplacuta si neasteptata?

Simti mana inerta cum ii intepeneste si se decise s-o lase jos, sprijinita de masa mica de langa patul in care astepta sa moara si el, curand, foarte curand. Deci n-a murit, s-a transformat! S-a transformat in hrana. In hrana pentru pisica muncitorului de la pescarie, care i-a dat matele pe care nu le putea valorifica si apoi in hrana pentru el. Cat de utila a fost aceasta transformare? N-a prea fost, hmm! sa saturi o pisica si un muribund…nu-i cine stie ce isprava! Dar cine-a stabilit toate aceste reguli? Cine-a stabilit ca el trebuie sa se nasca, ca trebuie sa se nasca un peste, ca trebuie sa fie scrumbie sau ce naiba era… fusese, ca nu se pricepea, ci nu alt peste, hering sau caras? Cine-a stabilit ca el trebuie sa moara, cine-a stabilit ca el sa devina o marfa? Cine, cine, cine? Acelasi cineva care stabilise ca el trebuie sa moara? Poate! Dar de ce? De ce? Ce rost are viata? Ce rost are moartea?

Nu se temea de moarte, pentru ca mai devreme sau mai tarziu tot urma sa aiba de-a face cu ea, asa cum avusese bunica, vecina de la etajul patru, celalalt baiat din salonul de alaturi, cu care juca in fiecare seara, inainte de stingere, carti, Cuki, catelul lui iubit si jucaus, hamsterul Johny…

Regreta ca nu apucase sa faca tot ceea ce si-ar fi dorit sa faca. Vanitate? Orgoliu? De ce regreti ca nu ai terminat ceea ce-ti doreai, de vreme ce tot renunti la tot, la un moment dat si tot nu poti spune nici atunci ca ai terminat tot? Ei, la asta chiar nu gasea niciun raspuns! Pentru ca asa trebuie sa fie, isi spuse si iar se intreba cine hotarase ca asa trebuie sa fie?

I-ar fi placut sa creasca si sa ajunga sa conduca o masina, un camion si sa calatoreasca in toata tara, sa vada locuri, sa vada oameni, sa le afle povestea… Aha, deci pana la urma suntem emotii, suntem trairi, suntem sentimente provocate de altii si starnite altora! El ce sa zica, n-apucase sa cunoasca bine nici tot orasul in care se nascuse, ce sa mai zica de intreaga sa tara, ce sa mai zica de Europa, de Asia, de intreaga lume, de tot Pamantul, de marele Univers… Aha, deci pana la urma suntem emotii, suntem trairi, suntem sentimente provocate de altii si starnite altora, suntem cunostinte inmagazinate! I-ar fi placut sa picteze, sa expuna in marile galerii ale lumii, sa fie un artist care traieste pentru arta. I-ar fi placut si sa se joace la calculator si multe, multe altele, dar isi dadu seama ca daca nu avea sa moara acum, tot nu-i ajungea timpul sa faca tot ceea ce si-ar fi dorit, pentru ca timpul este limitat, timpul este si nu este, aha, deci pana la urma suntem emotii, suntem trairi, suntem sentimente provocate de altii si starnite altora, suntem cunostinte inmagazinate, suntem timp!

Intra asistenta. Ii zambi, asa cum o facea numai dupa ce primea un bacsis gros de la mama lui, pentru a se purta frumos si amabil, pentru a avea grija de el. Oare de ce sunt oamenii atat de lacomi si de avizi, atat de egoisti si de nesatui, ca doar vin in aceasta lume goi, fara nimic, singuri doar cu ei (!!!) si pleaca in aceleasi conditii, goi si singuri?!? Alta intrebare la care nu stia sa-si raspunda! Dar nu, acum nu zambea la el din cauza micului ciubuc primit, ci zambea pentru ca era indragostita! stia asta, nu trebuia sa-i confirme nimeni lucrul acesta, oamenii zambesc asa doar cand sunt indragostiti. Pentru ca tot ii sugerase urmatorul subiect la care trebuia sa se gandeasca, hotari ca acesta sa fie "dragostea"! Da, trebuia sa se gandeasca, noi, oamenii, ar trebui sa facem asta tot timpul, sa gandim, sa gandim si iar sa gandim, pentru ca noi, oamenii suntem emotii, suntem trairi, suntem sentimente provocate de altii si starnite altora, suntem cunostinte inmagazinate, suntem timp, suntem ganduri in gandurile celorlalti!

Dragostea este divina! Dumnezeu a iubit omul atat de mult, incat l-a trimis pe pamant pe Fiul Sau, pentru a ierta greselile oamenilor. Oamenii l-au chinuit si umilit pe Iisus, deci dragostea de care El a dat dovada a fost atat de mare, incat nu se poate masura si exprima! Cu acest sentiment suntem inzestrati si noi. Ce greu este de explicat ce inseamna dragostea, desi o cunoastem cu totii. Am sa ma refer la dragostea dintre el si ea, iubit si iubita, doi oameni necunoscuti care se intalnesc, se cunosc si incet, incet, devin unul, marturisind ca nu mai pot trai unul fara celalalt! si cand te gandesti ca inainte nici nu se cunosteau… Compar aceasta intamplare a oamenilor de a-si gasi jumatatea alaturi de care sa se simta atat de ei (!!!), cu un concurs de descuiat usi. Stiu ca asa ceva nu exista in realitate, de aceea am sa va descriu! Pe un zid lung si mare, mai mare decat Marele Zid Chinezesc, din metru in metru sta in balamale uriase cate-o usa din fier forjat, avand doua incuietori, de-o parte si de cealalta. In fata fiecarei usi sta un om cu un cos mare plin de chei. Chei mai mici, mai mari, chei diferite, chei unice. Din tot maldarul acela de chei, doar una singura poate deschide usa din fata, concurentului aspirant la a trece dincolo. Unii au noroc si o gasesc repede, altii se zbat ceva mai mult, iar altora nu le ajunge o viata intreaga pentru a gasi cheia potrivita. In spatele acelei usi se afla o alta persoana care la randul ei incearca sa deschida usa. Cazurile in care ambele persoane reusesc sa deschida usa in momente simultane sunt rare si se numesc povesti adevarate de dragoste, iar premiul castigat, pentru ca am zis ca este o competitie, un concurs, este chiar persoana din spatele usii. Noi, oamenii, suntem emotii, suntem trairi, suntem sentimente provocate de altii si starnite altora, suntem cunostinte inmagazinate, suntem timp, suntem ganduri in gandurile celorlalti, suntem ceilalti, suntem aceiasi, suntem unici!

Mai am putin si mor, pentru ca mai am putin si ma nasc! Infirmiera o intreaba pe mama daca este pregatita sa ma aduca pe lume. Renunta sa mai priveasca pestele din farfurie si-i raspunse ca da! Voi fi David sau Ion, voi fi Dan sau Andrei, voi fi eu, voi fi ceilalti, voi fi parintii mei, voi fi acelasi, dar pentru fiecare voi fi altcineva. Voi fi copilul parintilor mei, pentru medicii din maternitate voi fi nou-nascutul, voi fi colegul de clasa al copiilor din scoala, voi fi vecinul din bloc, voi fi colegul de munca, voi fi iubitul unei fete, voi fi tatal unui copil, bunicul altuia, voi fi OMUL, voi fi ceea ce va ramane in urma mea!

Florentin Gurau, Braila, Romania

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page