Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

SPANIA SUBTERANA

Gabriela CALUTIU SONNENBERG


Printre putinele informatii legate definitiv de Spania, invatate volens-nolens, musai pe de rost, inca de pe vremea scolii gimnaziale, se numara fara-ndoiala numele sonor al pesterii Altamira si certitudinea ca Iberia este leaganul preistoric al culturii Europei. Insa, din pacate, ocupati fiind peste masura cu fiesta, siesta, tapas, corida sau flamenco, uitam sa mai scormonim prin cotloanele memoriei dupa uitatele semne care ne leaga cu vesnicia, conferind Spaniei radacini adanci. Noroc ca spaniolii par sa cultive o manie obsesiva pentru dedesubturile scoartei terestre, insistand, oriunde ne-am afla, sa ne dezvaluie certitudinile ingropate sub aparentele ”supra-terestre”.
Asa se face ca suntem intampinati la tot pasul de invitatia de a cobori intr-o pestera de prin apropiere, nu doar pe teritoriul peninsular, ci si prin arhipelagurile care tin de Spania, unde golurile subterane au cu totul alte caracteristici, uimind prin dimensiunile lor hiperbolice. In Baleare, de pilda, pe insula Mallorca, Cueva del Drach adaposteste unul dintre cele mai mari lacuri subterane din lume. Nu exista vizitator care sa nu fi ramas mut de admiratie la vederea misterioasei sale oglinzi lichide. Concertul pe care il improvizeaza acolo o mana de muzicieni, plutind fantasmagoric intr-o barca teleportata parca din poeziile eminesciene, taie rasuflarea auditorilor, rasunand cu claritate cristalina in cupola grotei imense.
Arhipelagul Canarelor nu se lasa mai prejos, exceland in cu totul alte extreme. In calitate de insule vulcanice, Canarele puncteaza cu masa lor terestra bruta, lava incremenita in forme si pozitii aparent imposibile, care nu tin seama de legitatile fizicii. Compact plamadite din glie chinuita, zugravita in culori puternice, cu luciu periculos, pesterile insulei Lanzarote sunt de fapt tuneluri subterane cu lungimi de multi kilometri, care traverseaza insula in lung si-n lat, ca un fel de replica a lumii de la suprafata. Acum cateva sute de ani au servit locuitorilor autohtoni drept refugiu ultimativ, ascunzatoare si mijloc de evadare din calea piratilor si pradatorilor veniti sa-i captureze si sa-i vanda ca sclavi. Prin retelele complicate de artere subterane se pitea acum cateva sute de ani suflarea cate unui sat intreg, la adapost de banditii platiti cu schimbul de catre coroanele invrajbite ale regilor Europei, ravnind sa subordoneze arhipelagul, considerat important punct strategic pe drumul spre America.
Prin tunelurile acelea s-a scurs in repetate randuri lava fierbinte a vulcanilor care erup la intervale destul de dese. Ca un sistem de circulatie sanguin, reteaua tubulara aminteste de irigarea cu sange a corpului uman. Arterele si venele sunt goale in interior. Lava din afara, in schimb, s-a intarit la contactul cu aerul, formand o crusta, in timp ce masa fierbinte din interior a curs mai departe, revarsandu-se in mare.
Pe alocuri, unde magma s-a ingramadit formand bule supradimensionale, coaja a crapat, permitand luminii solare sa patrunda in profunzime. Asa au aparut acele mirabile sali subterane naturale, constructii perfecte din care nu arareori isi inalta varful cate un smochin temerar.
Cele mai luxoase locuinte ale insulei Lanzarote nu sunt cele concepute pe planseta vreunui arhitect genial, ci globurile supradimensionale de lava neagra, cuibarite direct sub scoarta terestra complet insipida si aparent nevinovata, ca niste decoratiuni de Craciun ale vreunei zeitati megalomane. Izvorate parca direct din imaginatia Creatorului, amenajate cu gust minimalist impecabil, interioarele acestor superbe minuni ale naturii se viziteaza cu evlavie care duce cu gandul mai degraba la o catedrala decat la un simplu muzeu. Sunt resedinte carstice care surprind, rasarite ca dintr-un vis, pe post de salut jucaus din lumea lui Hades.
Dealtfel, locuintele subterane nu sunt deloc un fenomen rar nici pe teritoriul Spaniei continentale. Atractia magnetica pe care o exercita terenul stancos si gaunos din Extremadura  sau din vecinatatea Granadei asupra locuitorilor cavernelor are ceva aproape visceral, patetic, ca o declaratie de dragoste imposibila intre protagonisti, om si natura. Daca romanul e frate cu codrul, ei bine ma incumet sa zic ca spaniolul e pui de stanca.
Locuitorii cavernelor spaniole, vestitii trogloditi, dispun de locuinte departe de luxul celor din Lanzarote, dar dotate cu tot confortul necesar, comode si igienice, nelipsindu-le apa, telefonul sau televiziunea prin satelit. De incalzire nu duc lipsa, temperatura din rarunchii pamantului fiind aproape constanta, in jur de 20 de grade, ca-n pantecul unei mame supradimensionale, sau, daca vreti, in sanul lui Aavram.
Cu ochi sclipitori si cu gesturi largi, inviorat de un entuziasm molipsitor, chelnerul unui restaurant din apropiere, andaluz stramutat pe meleaguri valenciene, imi povesteste cat de binecuvantata si de fericita i-a fost copilaria in sanul familiei sale de gitanos, crescut chiar in grota in care s-a nascut, pestera care serveste in continuare clanului lor drept locuinta. O innoptare acolo poate fi organizata cat ai zice peste, gratie programului turistic bine pus la punct de localnici. Grota incolo si incoace, viata trogloditilor spanioli e totusi departe de falsa viziune pe care am avut-o pana acum, imaginandu-ne-o salbatica si ... grotesca.
Cu totul alta trebuie sa fi fost situatia acum 40.000 de ani, cand isi faceau aparitia pe peretii pesterilor batranei Europe primele picturi rupestre. Spania subpamanteana ne rasfata de-a dreptul cu abundenta de descoperiri care continua sa apara an de an, cum este pestera Nerja, cu desene vechi din vremea omului de Cro-Magnon, care este una dintre cele mai vizitate destinatii turistice spaniole.
Renumele de adevarata ”Capela Sixtina” a artei rupestre ii este insa rezervat Altamirei, ca exponat viu al celei mai avansate arte iesite vreodata din mana omului preistoric. Altamira isi imparte pasnic, impreuna cu grota franceza Lascaux, pozitia de lider mondial in materie de arta rupestra. Numeroase sunt mostrele de picturi din aceeasi perioada, inclusiv superbele desene din Romania, de pe peretii Pesterii Coliboaia, din Muntii Apuseni, descoperite deunazi, in 2010. Dar, cand e vorba sa datezi exact ceva faptuit acum 40.000 - 30.000 de mii de ani este firesc sa lipseasca exactitatea!
Lasand la o parte aproximarile de tot soiul si eventualele dispute dintre specialisti, ceea ce au in comun picturile rupestre sunt: zona relativ clar delimitata in care au fost gasite (eurafricana); aparitia subita in istorie, foarte clar delimitata in paleoliticul superior (perioada artei parietale, cu circa treizeci de mii de ani in urma) si faptul ca reprezentarile sunt dedicate aproape exclusiv lumii animale (cai, bizoni, cerbi).
Gratia si acuratetea reprezentarilor din pestera Altamira este atat de frapanta incat la inceput s-a crezut ca ar fi vorba de un fals, suspectand de frauda vreun artist sugubat contemporan. Surprinsi de expresivitatea si realismul imaginilor de animale zugravite pe peretii pesterii, artisti de talia lui Miró si Barceló nu s-au sfiit sa se inspire din ele.
De ce atata tevatura  pentru niste desene aparent simple? Pentru ca sunt proba unanim recunoscuta a saltului mental pe care omul primitiv l-a facut in acea perioada, pornind pe drumul gandirii abstracte si al efortului fara rezultat material direct, drum la capatul caruia ne aflam noi astazi, ca specie de om modern. In cazul Altamirei, atentia speciala care i se acorda se datoreaza nu doar vechimii, ci si tehnicii cu care au fost realizate picturile. Este singura pestera de interes stiintific in care se regasesc absolut toate tehnicile de reprezentare picturala rupestra, in toate stilurile si cu toate materialele cunoscute pana acum in domeniu, fiecare element fiind executat la nivel exceptional, neatins niciunde altundeva.
Urma pe care o lasam pe lume este efemera. Adevarul acesta incomod ni se aplica, asa sofisticati si moderni cum suntem. E mare minune ca o mana de oameni din preistorie au reusit cu mijloace simple, uzand de ceea ce natura le-a pus la dispozitie, sa lase un mesaj durabil, aproape indestructibil. Cati dintre noi se pot lauda cu o performanta asemanatoare? Calatorul care-si face drum prin localitatea cantabrica Santillana del Mar si poposeste pentru o clipa in muzeul complexului Altamira simte inevitabil fiorul trecerii noastre efemere prin lume, coborand nu doar in tenebrele pamantului ci si in propria sa fiinta, acolo unde simbolurile rituale mostenite peste secole trezesc emotii si banuieli demult uitate.
Asemeni stancilor si bolovanilor rostogoliti intamplator in dreptul intrarii in pesteri, care ascund privirii noastre invatamintele locuitorilor preistorici, asa ”beneficiile” civilizatiei moderne, ca un bloc imaginar, din beton, ascund accesul nostru spre trairile ingropate undeva departe, in memoria colectiva, atavica. Altamira este o poarta spre trecut, trezind nu doar curiozitatea, ci si constiinta noastra intuitiva, care ne sugereaza ca suntem poate, totusi, mai mult decat firmituri in vijelia timpului.
Inchisa publicului din motive de protectie, pestera Altamira este accesibila doar unui numar de 192 de vizitatori, trasi la sorti o data pe an in cadrul unui proiect-pilot care evaluaza posibilitatea revenirii la regimul controlat de vizitare. Dar, chiar daca poate nu avem norocul de a iesi castigatori, muzeul amenajat intr-o pestera vecina a aceluiasi complex este cel putin la fel de interesant. La fel de captivante sunt si replicile minutios realizate, de care vizitatorii se pot apropia si pe care le pot atinge in voie, expuse in variate muzee, cum este cazul muzeului arheologic alicantin MARQ, distins cu premiul pentru cel mai bun muzeu european in anul 2004.
Hrana spirituala, vizita Spaniei subterane - indiferent daca pasim pragul unei locuinte subpamantene, al unei pesteri cu picturi rupestre, unui canal subacvatic care duce spre un izvor subteran cu apa dulce sau al unui tunel vulcanic contorsionat  -  ne smulge pentru cateva clipe din inclestarea vietii cotidiene de la suprafata, amintindu-ne acea senzatie sacra si consolatoare a scurgerii prin palnia timpului, in fluviul continuu al istoriei. Istorie care, asa efemeri si mici cum suntem, fara noi niciodata nu s-ar fi scris.
-----------------------------------------
Gabriela CALUTIU SONNENBERG
Benissa, Spania
iunie 2014


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page