Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Draga Redactie "Clipa",

MARTISOR

In martie, florile se imbata cu roua si se cearta toata dimineata fara sa afle, pana la amiaza, care e cea mai frumoasa. Intre timp, soarele incalzeste mai tare si roua se evapora. Bietele flori se dezmeticesc repede din betia lor si intra intr-o alta ameteala, aceea de lumina si de caldura. Ameteala aceasta tine pana spre seara cand soarele apune, iar lumina si caldura se duc grabite dupa el. In urma le ramane racoarea sau adesea chiar frigul noptilor de primavara, acelea din ochii carora se naste roua. Roua care dimineata imbata florile si… asa mai departe …

O intreaga viata in ciclul de roua al diminetilor de martie!

In ultima zi de februarie, prin 1946 sau 1947, am iesit la padure sa culegem ghiocei pentru Doamna invatatoare. A doua zi, sambata, aveam ora de dirigentie si toti cei din clasa a 4-a doream sa-i facem o bucurie speciala Doamnei. Intentionam sa-i punem pe pupitrul catedrei ridicate pe o platforma inalta cat un pas, buchete mari de ghiocei albi, proaspeti. Ea era atat de buna! Ea era atat de frumoasa! In sinea sa, Doamna Rusu era atat de nefericita!

Intotdeauna elegant imbracata, elegant pieptanata, ea emana un parfum discret pe care noi eram convinsi ca il imprastie din genele negre ale ochilor, mai intotdeauna lucitori si umezi. Doamna profesoara Maria Rusu, asa cum era inscrisa pe coperta de carton a catalogului clasei noastre, al carei diriginte era, starnise numeroase invidii in randul celorlalte colege care, aproape toate, comparate cu Dansa pareau si erau de fapt niste tarancute naive, adesea simplute, mai tot timpul obosite de munca in gospodarie sau cu copiii, de cele mai multe ori numerosi. Unele, care intrasera in organizatia femeilor democrate (UFDR) condusa de comunisti incepusera s-o atace voalat si pe la diferitele sedinte prin comuna. Ea raspundea de fiecare data, tuturor, cu zambetul acela bun, cuceritor, cu fata ei mare, alba si in special cu ochii calzi si luminosi.
Preda matematica la clasele superioare si aceasta materie ii cam fascina pe ceilalti dascali ai scolii. Elevii ei invatau cu placere matematicile. La concursurile, numeroase, pe materii, organizate la diferite nivele teritoriale, pana la judet, elevii ei obtineau intotdeauna premii importante, ceea ce nu se prea intampla la celelalte materii. Pentru noi, cei din clasa a 4-a insa, Doamna era doar diriginta buna si mama colegului nostru Sever-Olimpiu, zis Puiu.
Familia Doamnei diriginte venise in Bocsa, imediat dupa Primul Razboi Mondial. Tatal sau, preotul greco-catolic Barboloviciu, a condus parohia locala aproape 40 de ani, pana prin anii ’50 cand a murit si a fost ingropat in curtea bisericii mari care a fost ridicata sub supravegherea sa.
Preotul era un om nu prea inalt, plinut, avea o fata de bonom intelept si in cele mai multe situatii s-a dovedit bun parinte spiritual al comunei, apropiat de oameni si de noi, copiii. Cand ma vedea alergand in sus, pe pantele iuti ale drumului comunal se oprea si ma apostrofa parinteste: "Inima, fiule, inima!"

Am fost adesea invitat la Casa Parohiala, atat singur, de colegul meu de clasa, Puiu, cat si cu parintii, invatatori si ei, invitati de familia preotului. De fiecare data, Doamna Rusu canta la pianul din salonul mare, de primire, bucati incantatoare si ascultam toti cu multa incantare. Dupa masa, in acelasi salon, se incingeau discutii interesante, adesea contradictorii, pe teme de istorie, filozofie, folclor, politica si-mi amintesc cu multa placere interventiile calme si convingatoare, adesea elegante, ale dirigintei mele.

Vremurile se schimbau, comunistii incepusera sa se organizeze in comuna si retin ingrijorarea de pe fetele celor mari cand discutau despre aceste lucruri. Sotul Doamnei Rusu era la Bucuresti. Nu-l vazusem niciodata. Nu stiam daca sunt divortati sau doar separati. Mi se paruse la un moment dat ca cineva ar fi amintit, in taina, ca Domnul Rusu s-ar fi aflat la puscarie, datorita activitatilor sale pe frontul din Rusia, in cadrul Armatei Regale Romane. Nimeni nu stia ceva precis, cel putin noi, copiii si fapt este ca nici mai apoi, cat am mai stat prin sat, nu am putut afla adevarul despre acest om.

Dupa amiaza de februarie era destul de rece. Un soare frumos stapanea cerul si prin aerul racoros se vedea pana departe. La padure, la Zirea, ne-am intalnit pe la ora doua dupa-amiaza si ne-am raspandit care incotro, in grupuri de doi-trei ca sa putem acoperi o suprafata cat mai mare. In padure, prin anumite adancituri mai era inca zapada. Pe suprafetele plate, pe frunzele macinate de iarna, talpile intrau pana la glezne. Curand ne-am dezbracat de hainele mai groase, le-am pus deoparte, in increngatura unui stejar mai batran si incalziti de alergatura si de razele calde nici n-am bagat de seama cum a venit seara. Am inceput sa ne intoarcem la stejarul la care ne lasasem hainele mai groase. Pe cei ce intarziau sa apara am inceput sa-i strigam pe nume si in curand eram gata sa ne intoarcem in sat cu cosurile pline cu buchetele de ghiocei legate cu fire din ierburile inalte, galbene-cafenii, ale anului trecut. Le-am numarat, erau mai mult de o suta de buchete. Le-amaranjat pe toate in patru cosulete impletite din nuiele pe care le adusesem cu noi si ne pregateam sa plecam spre casa. Mai lipseau doar Vasile Barsan, Ionas Vancea si Ilenuta Filip. I-am mai asteptat putin, am continuat sa-i strigam, dar nu primeam nici un raspuns la apelurile noastre. Vasile Remes, cel mai in varsta dintre noi, el avea doisprezece ani si o voce mai puternica, striga cat il tineau puterile. Nimic! Dupa inca vreo jumatate de ora incepuse sa se lase usor inserarea, mai bine zis intunecirea. Eram speriati si in sufletele noastre s-a strecurat incet teama. Ce-o fi cu Vasile, cu Ionas, cu Lenuta? Toti trei erau bine apreciati si respectati in clasa. Elevi buni, linistiti, cel putin Vasile era si cel mai puternic din clasa, dispunand de o conformatie corporala mai plinuta si in plus era foarte inalt pentru varsta lui.

Cand s-a facut intuneric am zarit doua luminite inaintand dinspre sat. Erau doua persoane cu felinare cu petrol in maini. Peste vreo jumatate de ora au mai aparut si altele. Erau parintii sau fratii mai mari care, ingrijorati de intarzierea noastra, au pornit sa ne caute. Primilor sositi le-am descris situatia si ei au inceput imediat cautarea cu felinarele prin padure. Dupa vreo ora de cautari nu au ajuns la nici un rezultat. Atunci a aparut si badea Gheorghe, vecinul nostru, pe care mama il rugase sa se duca sa ma caute. El a venit cu cainele Nero. Badea Gheorghe a Miciului avea vreo 70 de ani, facuse armata la unguri, inca din Primul Razboi Mondial. Cum a venit, a luat hainele lasate de cei trei copii in stejarul batran, le-a dat lui Nero sa le miroase si i-a ordonat: VIDEAZ! Vorbea cu el ungureste; era un caine pe care-l primise de la niste prieteni de-ai lui, unguri din Tasnad. Am plecat cu multi altii alergand dupa noi. Toate cosurile cu ghiocei au ramas langa stejar. Pe mine, badea Gheorghe ma tinea de mana si alergam impreuna in spatele cainelui care se parea ca isi gasise o directie pe care inainta sigur. Am alergat vreo jumatate de ceas. Deodata ne-am oprit. S-a facut liniste si in intunericul ce se lasase dusmanos, din toate partile, am auzit plansetul unor voci de copii. Incet, sughitat, epuizat. Cainele a inaintat pana la marginea unei gropi cu gura foarte ingusta, ce abia se zarea la lumina slaba a felinarelor. Copiii erau inauntru. Cazusera, din greseala si n-au mai putut iesi. In fundul gropii, ochii lor straluceau reflectand lumina felinarelor ca ochii unor pisici. Au fost scosi, imbracati in graba, frectionati si au povestit mai apoi cum au cazut. Intai a cazut Ilenuta si Ionas a sarit in groapa sa o scoata. Dupa ce a incercat sa-i scoata pe rand, de sus, a cazut si Vasile Barsan. Groapa era adanca si nici daca s-au urcat unul pe umerii celuilalt nu au ajuns s-o ridice pe Ilenuta destul de sus, pentru a iesi. Pamantul era moale si alunecos. Dupa mai multe incercari au obosit si au renuntat. Au asteptat, convinsi ca vor fi salvati pana la urma. Ne-am intors cu totii la stejarul batran, am luat cosurile cu ghiocei si am plecat in grup spre sat si apoi fiecare pe la casele noastre. A doua zi, de 1 Martie, in sat a fost zarva mare. Sperietura trasa de copiii ce-au cazut in groapa din padure si de parintii celor ce nu se mai intorceau la lasarea serii se amplifica parca la lumina zilei. Dimineata am ajuns la scoala cu cosurile cu ghiocei. Erau tot albi, frumosi, veseli si nevinovati, asa cum erau si sufletele noastre de scolari de unsprezece - doisprezece ani, care si uitasem parca de intamplarea nefericita din ajun. Directorul a retinut cosurile cu ghioceii. Paznicul scolii, Ilie, un tigan pricajit, invalid din razboi si Pasarica, secretarul celulei partidului comunist au luat cosurile cu flori si le-au inchis in magazia mica in care tineam uneltele de gradinarit ale scolii. Pe la amiaza au sosit la scoala inspectori de la plasa si de la inspectoratul scolar al judetului. Doamna profesoara Maria Rusu a fost indepartata din invatamant.

Originea ei sociala dubioasa, situatia ei familiala neclara, parerile mai mult chioras negative ale unor colege mai intransigente, au fost toate puse laolalta si au cantarit mult alaturi de intamplarea din ajun in care vietile mai multor copii au fost puse in pericol "de pretentiile" profesoarei de a i se aduce cosuri intregi de ghiocei, de 1 Martie. Nu am mai ajuns sa-i dam florile iubitei noastre diriginte. Pe noi, cei mici, nu ne-a intrebat nimeni, nimic.

Nu stiu daca in acel an, ultima zi a lui februarie a fost 28 sau 29, dar nu mai conteaza. Uit ca a doua zi e 1 Martie si ca intreaga lume se bucura si petrece.

Pentru mine, ultima zi din februarie a ramas pentru totdeauna de atunci ca o haina rece si umeda.

Dan David, Los Angeles, 02-22-2004

„NERO"

Pentru colegii din clasa a patra.

„De ce esti atat de suparat, vecine?"

Il intreb pe Badea Gheorghe care sta rezemat de parleaz,

Cu fruntea-ncruntata, cu ochii inrositi de plans.

„Mi-a murit cainele, Dumnezeu sa-l ierte!

Nero a murit azi-noapte sfartecat de urs".

Raspunde mosul stins

Si-si sterge-o lacrima ce i se prelinge pe obraz.

Toti il cunosteam pe Nero; copiii mai ales.

Cainele acesta gasea imediat orice ai fi ascuns.

In primavara, anul trecut,

Cand am iesit la ghiocei, intreaga clasa,

I-a gasit in padure, bietii de ei, cazuti intr-o groapa

Ce adunase apa din zapezile topite, de le venea pana la gat,

Pe Vasile Barsan si pe Lenuta lui Filip.

In iarna, aproape de Craciun, intr-o noapte,

Lui Gelu i s-au furat doi porci din curte

De cineva care si-a uitat, imbibata cu palinca,

Manusa la locul pacatoasei fapte.

Pana la pranz, cand iesea lumea de la biserica,

Nero a ajuns la poarta lui Pasarica.

Hotul nici nu apucase sa-i ascunda

Si porcii au ajuns inapoi la Gelu-n cotet.

Sambata, zi frumoasa, cu putina racoare.

In gradina la Badea Gheorghe, in lucerna ca o mare verde,

Au venit la inmormantare toti colegii de clasa.

Cel mai mult a plans Lenuta; ea era mai miloasa.

Dan David, Los Angeles, 04-30-2003

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page