Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Singuratatea lui Emil Cioran

Literatura exilului roman se integreaza intr-o literatura fara granite sau separatisme. Toti cei care au scris si publicat in afara granitelor tarii au fost marcati profund de experienta exilului, la fel cum cei ramasi acasa au fost influentati de problemele politice care afectau societatea din care faceau parte.

Consider ca Emil Cioran a fost singurul, sau printre putinii, care nu a fost clintit de evenimente, schimbari politice, geografice, lingvistice sau sociale. Traind insingurat, atat in tara cat si in strainatate, si-a creat acel „univers cioranian”, in care usile se deschideau numai pentru cititorii sau consumatorii productiilor sale, autorul autosechestrandu-se in bine cunoscuta-i izolare.

Scriitorul Nicolae Breban in volumul „Confesiuni violente” (Dialoguri cu Constantin Iftimie) (Editura Du Style, Bucuresti 1994, pg. 322) ne spune urmatoarele: „…exilul lui Cioran in ’36, cand a ajuns la Paris, era un exil de tip estetic, de tip individual… era o fuga individuala. El nu fugea de Romania sau de vreun sistem politic din Romania... nu stiu daca spune undeva de ce-a fugit. Nu stiu daca el stie de ce-a fugit.” Autorul „confesiunilor” il cunostea bine pe marele ganditor, vizitandu-l de mai multe ori la Paris, in celebra sa mansarda de la etajul sapte, de pe rue de l’Odeon.

Multi l-au considerat, si-l mai consideara inca, un rebel, un oportunist, un mare ascet sau un neinteles. Cornel Ungureanu, in cartea sa „Mircea Eliade si literatura exilului” (Editura Viitorul Romanesc, Bucuresti, 1995, pg. 7) afirma despre exil ca este o dezradacinare si o infrangere, iar despre Cioran, un om care a pierdut razboiul… Consider ca autorul este informat gresit, permitandu-mi sa-l contrazic deoarece, Cioran a fost tot atat de neflexibil si ciudat chiar si in perioada cand era in tara. Romanii plecati, cu precadere exilatii, nu au fost niciodata dezradacinati, fiind legati de tara, prin nastere, stramosi, rude, prieteni, limba, sentimente, etc. Deci si Cioran ar fi trebuit sa se supuna acestei reguli, insa referitor la infrangere, putem spune ca acesta, chiar prin neflexibilitatea sa, a avut cea mai dreapta coloana vertebrala dintre toti.

Rebel cu limba ascutita, mandru si de-neinduplecat! Desigur experientele triste pe care i le-a oferit viata, combinate cu felul lui de a reactiona la tot ce se intampla si il inconjoara l-au facut sa devina sceptic, un lup singuratic si chiar sa afirme ca „de mult nu mai apartin nimanui!” (Pe culmile disperarii, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990). Dar oare trebuie crezut? Scrierile sale nu erau un contact permanent cu cititorii sai? Nu apartinea oare acestora? Nu acestia, erau oare, prietenii sai care il iubeau si pretuiau? Chiar credeti ca in (super) inteligenta sa, el nu stia acest lucru? Atunci? Poate brava, sau poate acesta era paradoxul sau organic pe care isi construise universul! Cat despre scepticismul acestuia, Petre Tutea, un alt mare filosof roman, cu care, Cioran a avut o corespondenta bogata, spune: „In ceea ce il priveste pe Cioran, imi permit sa-l infatisez in acesti termeni: …sceptic de serviciu al unei lumi in declin” (Petre Tutea, Intre Dumnezeu si neamul meu, Fundatia Anastasia, Editura Arta Grafica, Bucuresti, 1992, pg. 54).

Monica Lovinescu ne povesteste despre talentata poeta Ivonne Rossignon, o romanca stabilita de multi ani in Italia, care devenise mistica si se confesa unui preot de la Vatican. Acesta i-a interzis sa mai publice versuri, deoarece sunt lucratura diavolului. Insingurata spiritual, si-a asumat riscul si si-a deschis mintea si sufletul in continuare pacatului… Credeti ca omul Cioran, ar fi rezistat unei asemenea ispite? Bineinteles ca nu! Ne-o demonstreaza pe tot parcursul vietii sale, prin faptele si conduita sa. Atunci dece sa se rupa de cei care il admirau, il apreciau, ii citeau cu nesat scrierile? Mai ales ca acest fapt nu constituia nici un pacat! Oare chiar trebuie crezut in tot ceea ce zice?

Intr-adevar, pana in 1989, literatura exilului era prea putin cunoscuta in Romania, avand acces la public numai pe cai ascunse sau uneori, chiar prin transmitere orala. Aceste productii fiind declarate prohibite de comunisti, literatura scrisa era trecuta cu mari riscuri peste granita nationala. Poate, Cornel Ungureanu, sa nu stie ca izolarea eseistului a devenit si mai profunda atunci cand a aflat de arestarea, dupa reintoarcera din Franta, a regizoarei Sorana Coroama, care indraznise sa introduca in tara o carte a acestuia.

Creatia cioraniana, din perioada exilului, ar fi ramas practic necunoscuta pentru cititorii romani aflati intre hotarele perimetrului national, daca postul de radio Europa Libera nu ar fi facut eforturi sa ne-o prezinte si sa ne-o faca cunoscuta.

Desigur, celebrul ganditor a produs literatura si inainte de a parasi Romania. Cunoscutele sale eseuri din publicatiile autohtone, „Rampa” si „Vremea”, au facut sa straluceasca geniul acestuia pe firmamentul literaturii romanesti interbelice. Cartile, studiile, cugetarile, memoriile si scrisorile sale intregesc opera autorului, oferindu-i un loc de seama intre personalitatile literaturii universale. Scriind in limba franceza, tot atat de bine ca si in limba romana, se face cunoscut unei mase mai mari de cititori, fiind tradus si comentat in mai multe limbi de circulatie internationala. Bineinteles ca dupa caderea comunismului, opera acestuia a devenit mult mai tangibila in Romania.

Insingurat si in vremea tineretii, cand inca mai traia in Romania, Emil Cioran refuza intr-o oarecare masura sa se integreze si sa colaboreze cu literatii din aceeasi generatie, construindu-si cu migala si insistenta acel binecunoscut clopot al izolarii. Nici macar, consateanul sau, Octavian Goga, nu a putut sa se apropie de el. Singurul, Mircea Eliade, il va implica intr-o seama de evenimente si aventuri comune. Mai tarziu, il va accepta si pe Constantin Noica, facand impreuna cu acesta si cu Eliade acel cunoscut, invidiat, dar totusi admirat „triunghi magic”. Bineinteles nici acestia nu au putut scapa de radicalismul lui Cioran, care nu-si ierta nici macar prietenii apropiati, ajungand sa-i mustruluiasca si sa-i critice in articole uneori chiar vehemente. Totusi acest fapt nu rupe sau fisureaza relatiile dintre cele trei genii, deseori dandui-se dreptate chiar de cei in cauza.

Dupa o perioada de sedere pe meleagurile copilariei, la Sibiu, il gasim incercand sa-si faca un nume, la Bucuresti, iar mai apoi prin 1933, la Berlin, student la universitate. Dupa doi ani se intoarce din nou la „antipodul sau – Ardealul”, apoi iar la Bucuresti, pana in 1937, cand pleaca la Paris, unde se va stabili pentru restul vietii. Acolo va incerca sa se integreze in viata literara schimbandu-si limba de comunicare, dar nu si obiceiurile, modul de a gandi sau naravul.

Tot filosof, tot ganditor, tot critic, greu de rumegat, nesociabil, singuratic, este „aprosat” de alti romani importanti care ii trec cu vederea instrainarea si ciudateniile si cauta sa il atraga in domeniul creatiei literare colective de acolo. Il gasim, pentru o scurta perioada, alaturi de Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si altii in coloanele revistei „Luceafarul” si la cenaclul literar romanesc de la cafeneaua „Korona”, „… acolo fiind pentru ultima oara cand mai apare in public printre romani”. (Monica Lovinescu „Cuvant inainte” la volumul „Razne” a lui Emil Cioran, Editura Jurnal literar, Bucuresti, 1995).

Uneori negativist pana in maduva oaselor, sau rupt total de realitatea materiala care il inconjoara, dar cu microscopul gandirii metafizice vesnic pregatit, observa analitic, utopic, sau chiar cinic, realitatea spirituala care il inconjoara.

In postfata acelorasi „Razne”, Nicolae Florescu spune: „…Adolescent intarziat pana aproape de varsta patriarhilor, Cioran si-a repetat la nesfarsit chipul, initial fixat pe coordonatele limita si in culori de doliu, ca in metafora mitica a sarpelui ouroboros, crescand din sine, hranindu-se cu sine”. Ouroborosul (sau uroboros), animatorul universal, este reprezentat printr-un sarpe, stravechi simbol al unui zeu indian, gravat pe marginea primelor reprezentari ale lumii, fiind promotorul vietii, cel care creeaza timpul, face sa se roteasca astrele, constituind fara indoiala o divinitate cosmografica si geografica unde el se incolaceste in jurul oceanelor primordiale care la randul lor inlantuiesc patratul pamantului.

Ca si Janus, zeul ambivalent cu doua fete, Cioran se desparte in doua, o parte ramanand insingurata si rebela, alta comunicativa si domestica, devenind odata cu trecerea timpului „zeul” tranzitiilor si schimbarilor, marcand evolutia trecutului spre viitor, de la o viziune la alta, de la o stare la alta si de la un univers la altul.

Aceasta ambivalenta se remarca, in special, in corespondenta purtata de acesta, in perioada 1933-1946. Volumul „Marturii” ne este „martor” in aceasta privinta. Acesta insumeaza o parte din scrisorile sale, adresate unor personalitati romanesti, oameni de litere, prieteni sau cunostinte ca: Lucian Blaga, Lucian Boz, Mircea Eliade, Ion Chinezu, Octav Sulutiu, Ecaterina Sandulescu, Arsavir si Jeni Acterian, Bucur Tincu, George Balan si altii, avand o tenta aforistica, confesiva, unele scrisori continand chiar date biografice.

Dupa 1946, portile de comunicare cu cei dragi din tara, fiind inchise, din cauza sistemului totalitar, ganditorul se retrage in carapacea lui „frantuzeasca" izolandu-se si mai mult de compatrioti. Asta nu inseamna ca se va desprinde total de limba si obiceiurile stramosesti. Deseori va sari in picioare, parca vrand sa anunte ca el tot roman a ramas in gandire si obicei.

Ion Ianosi, in lucrarea sa „Idei inoportune”, (Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1995, pg.120-122) il acuza pe Emil Cioran in mod eronat si tendentios ca s-a rupt de limba romana pentru a-si sterge urmele si a da uitarii creatiile sale „extrem de violente” scrise pana aproape de sfarsitul perioadei mai sus-amintite. Stiindu-si valoarea, el singur putea sa-si modifice sau sa-si rectifice unele greseli, in editiile urmatoare ale publicatiilor sale, nefiind nevoie sa-si sacrifice romanismul pentru aceasta. Un exemplu reiese din interviul dat de Petru Dimitriu lui George Pruteanu, in care acesta declara ca Cioran l-ar fi admonestat verbal si in scrieri, facand afirmatii tendentioase despre originea sa etnica, „…dar in editia de dupa 1989 a cartii «Schimbarea la fata», acesta a scos pasajele violente din tinerete”. (George Pruteanu, „Pactul cu diavolul, sase zile cu Petru Dumitriu”, Editura Albatros si Editura Universal DALSI, Romania, 1995, pg.117).

Filozoful si scriitorul, Virgil Ierunca, stabilit la Paris in 1946, a fost unul care l-a cunoscut bine pe „marele singuratic”, cei doi colaborand la revista scriitorilor romani din exil, „Luceafarul”, in scurta existenta pe care aceasta a avut-o. Mai tarziu, impreuna cu Monica Lovinescu, l-au promovat si facut cunoscut pe calea undelor, la postul de radio Europa Libera. In cartea sa „Subiect si predicat” (Editura Humanitas, Bucuresti, 1993) acesta ne comunica in mai multe pagini, relatiile pe care le-a avut Emil Cioran cu diferite personalitati ale literaturii romane aflate in exil.

Gabriel Liiceanu, este cel care prin interviuri separate, luate lui Cioran la Paris si lui Constantin Noica la Paltinis, reface si mai mult legaturile spirituale ale acestora. Motivul racirii relatiilor dintre cei doi ganditori, a fost o scrisoare pe care Cioran i-a adresat-o lui Noica si in care enumara o serie de intelectuali cunoscuti, aflati in Romania la acea vreme, care apoi, datorita acestui fapt, au fost pedepsiti si condamnati la ani grei de inchisoare. Poate de aici i se trag multe critici si izolarea cu care a fost inconjurat mai tarziu, sau poate cauza la „…urmare a paginii dure la adresa poporului roman din «La tentation d’exister»”, Camil Muresanu, „Un joc al intamplarii...”, „Apostrof”, revista Uniunii Scriitorilor, anul VI, nr.9, Cluj, 1995, pg. 5.

In aceeasi revista, la pagina 6, scriitorul Ion Vartic, intr-un interviu dat reporterei Dora Pavel, ne relateaza: „Tipicul intalnirilor cu Cioran era, altadata, foarte strict: nu trebuia sa faci gafa da a i te adresa in romana, caci refuza sa vorbeasca romaneste. De ce refuza a spus-o si de data asta: ca sa ajungi sa te poti exprima intr-un mod satisfacator intr-o alta limba trebuie sa treci printr-un fel de asceza... sau sa inveti sa scrii intr-o alta limba trebuie sa povoci o ruptura cu trecutul tau”. Ni se pare totusi, aberant faptul, ca Cioran nu a uitat nici o clipa sa vorbeasca sau sa scrie in limba romana, fapt confirmat de cei care iau luat interviuri dupa 1989.

La fel ca si admiratul sau prieten, Mircea Eliade, va alimenta in continuare o serie de enigme, neintelegeri si dispute din parte celor care ii citesc operele si ii analizeaza. Este posibil, ca atunci cand se vor stinge din viata toti cei care l-au cunoscut, va dispare si imaginea sa controversata. Poate atunci, ramanand pentru posteritate doar opera sa literara nuda, autorul va fi iertat si inteles, si poate atunci va fi asezat, acolo unde i se cuvine, pe unul din locurile de frunte ale culturii romanesti si universale.

George ROCA

Sydney, 2000-2008

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page