Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

ELENA BUICA

 

DACA DRAGOSTE

NU E, NIMIC

NU E

Aceste cuvinte ale apostolului Pavel din Epistola catre Corintieni 13:4 le avem mai des pe buze si in gand de cand au fost folosite de Marin Preda in romanul „Cel mai iubit dintre pamanteni", caci dragostea este parte nerupta din fiinta noastra.

Nu-mi pot imagina cum ar arata fiinta omeneasca daca i-ar lipsi acest sentiment - dragostea - cu multiplele ei forme de manifestare si cu mai multe sinonime: iubire, amor si mai vechiul liubov. Dragostea poate fi si pentru o persoana de sex opus, dar si fata de aproapele tau, parinti, frati, prieteni. Omul religios iubeste pe Dumnezeu. Iubim si tara, locul nasterii, zona geografica de unde venim. Osenii sunt mandri de Oasul lor, oltenii sunt tantosi ca fac parte din Oltenia, banateanul crede ca e „fruncea".

Tot dragoste este si cea pentru o idee, invatatura, arta, stiinta, iubim si natura si elementele ei, vii sau neinsufletite. Avem dragoste pentru un anumit mod de conduita si actiune, pasiune pentru munca sau profesie, pentru pace si liniste si atatea altele care diversifica fiinta umana. Din iubire se nasc cugetari, dorinte, volitiuni, diverse acte. Ea poate sa faca minuni, se spune ca poate sa mute muntii din loc, innobileaza fiinta umana, ii pune in miscare nebanuite capacitati si posibilitati de autodepasire, o apropie de lumea inconjuratoare si-i dezvaluie sensuri necunoscute ale vietii. Dragostea da viata infinitelor entitati care compun universul nostru. Din iubire, uneori devenita pasiune, iau nastere cele mai multe realizari umane. Nimic nu este mai fecund decat iubirea. Fara dragoste nimic nu e, fiindca este singura care da sens vietii. Fiecare iubire ce apare in viata noastra ne imbogateste fiinta si o plaseaza in ritmul armonios al vietii. Daca treci granitele dragostei, intri in oceanul de indiferenta si iti ingheata sufletul. Dragostea este puntea care uneste oamenii si daca se rupe aceasta punte, cazi in prapastia fara fund. Dragostea este o necesitate fundamentala, un punct de sprijin al sufletului care mobilizeaza fiinta umana si pune in miscare resorturi nebanuite, asa cum spunea Goethe: „nimic nu ne face mai necesari in viata decat dragostea ce-o avem pentru semenii nostri".

Nu s-a gasit pana acum o definitie a dragostei. Oricat am incerca sa descriem acest sentiment, suntem departe de a-l acoperi cu cuvintele. Cel mai frumos si profund discurs pe tema dragostei o poate face muzica, poezia, pictura, arta in general.

Prin dragoste, se implineste supranaturalul, acea esenta a vietii care nu a putut-o explica nimeni, caci face parte dintr-o alta ordine de valori, dincolo de materie, e de esenta divina. Una dintre marile bucurii pe care le avem, este aceea de a privi copilul mic, acea minune zamislita din iubire si suntem de-a dreptul fericiti daca acesta ne-a suras si ne-a privit in ochi.

Dragostea este cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu. Religia ne pune in contact cu invizibilul si ne picura in suflet dragostea inaltandu-ne pe treptele unei spritualitati inalte. Omul are nevoie de repere sigure, care sa dea stabilitate si directie existentei sale. Iubirea face chiar si pe unele animale sa-si regaseasca stapanii strabatand sute de kilometri fara sa fi stiut unde se afla acestia, ori pasari care accepta sa moara cand le-a disparut perechea. Literatura abunda de povestiri pe tema dragostei ce o pot avea si alte vietuitoare afara de om.

Mi se asterne o lumina in suflet cand imi amintesc parintii si bunicii nostri care au cunoscut putin mai altfel dragostea. Erau mai statornici, se respectau intr-o mai mare masura, erau mai credinciosi unii altora, traiau bucuria ca nu fac umbra pamantului degeaba, erau bucurosi ca au pentru cine trai si munci, simteau ca apartin total unul altuia. Mai ales pe la sate, nu se auzea de divorturi, era „omul meu" sau „femeia mea" legati in fata lui Dumnezeu. Ei traiau in credinta ca, dincolo de vamile vazhuhului, trebuie sa se arate in fata lui Dumnezei impreuna, asa cum au fost legati de vointa Lui.

Bunicii nostri aveau intelesuri mai adanci pentru acest sentiment, cel mai dezinteresat dintre toate sentimentele umane, care impune comportare demna, daruire si angajare, sentimentul cinstei si adevarului, al fermitatii, demnitatii si dreptatii. Se pare ca ei coborau mai adanc in intelesurile spuse de englezul Shelley: „iubirea este singurul lucru pe care impartindu-l, il faci sa creasca".

Astazi dragostea se contureaza mai mult ca un tip de cunoastere, generator de energie si de mare elevare sufleteasca, un mod de manifestare a libertatii individuale, un sentiment care nu are nevoie de cuvinte si de aceea oamenii devin din ce in ce mai instrainati.

Acestia nu au cum frumusetea profunzimea unor versuri care spun iubirea „Nu e nimic totusi e/ O sete care-l soarbe/ E un asemenea/ Uitarii celei oarbe", ori a altor versuri eminesciene ale romanticilor. Pentru ei romantismul este ceva desuet dar, recunoscand nu, fiecare om isi doreste cu puterea fiintei fie iubit.

Trebuie sa ne amintim de cateva aspecte negative care sa poata transforma dragostea „ura, invidia, dispretul". Unele iau forme cutremuratoare, cum crimele numele dragostei pentru Dumnezeu, ori cele ale comunistilor, numele umanitatii, cum au fost torturile din timpul Inchizitiei, arderile pe rug, Holocaustul. Altele rod al secolelor a unor relatii concurentiale de oprimare de oameni care au dat nastere amorului propriu exacerbat, pasiunea pentru lucruri, bani, fundamentarea pe interes a oricarei afectiuni.

Cu toate aceste nefericiri aduse de cei ce au intors spatele iubirii, aceasta a existat si va exista atata vreme cat va dainui omul pe pamant. Oricum s-ar schimba lumea, oricata stapanire ar pune pe noi tehnica, oricat de instrainati am fi unii de altii, dintre toate sentimentele umane, dragostea va ocupa intotdeauna cel mai important loc chiar uneori dragostea cu fatete ceva mai deosebite. Vrem sau nu, traim miscarile sufletului de la cele suave si pana la cele dramatice, caci dragostea ramane mereu poveste veche, vesnic noua. Oricat am incerca s-o respingem atunci cand ne simtim raniti, tot dragostea este cea care aduce speranta, implinire si o raza de lumina in suflet, fara de care sufletul nostru s-ar ofili. Democrit spunea: „Nimeni nu iubeste pe cel care nu poate iubi pe nimeni." Nu putem renunta la dragoste, nu putem ne lipsim de unul dintre cele puternice resorturi interioare, care alaturi de ratiune si capacitatea creatoare, defineste personalitatea individului.

Parintii si dascalii cei mai buni au fost intotdeauna, nu cei care au indopat copiii cu informatii sfaturi, ci aceia care au putut sadi in sufletele lor dragostea cu multiplele ei valori. Un sarut pe fruntea copilului plecat la oras la invatatura, poate sa fie o adevarata comoara stransa in suflet calauzindu-i pasii in viata mai mult decat toate cartile lumii. Modelul unui dascal indragit, ne poate lumina calea de-a lungul vietii, iar cate un vers ne poate incalzi sufletul, murmurandu-l ca si Eminescu: „Caci din iubire m-am nascut/ Mi-e sete de iubire."

Elena BUICA

Pickering, Canada, 14 februarie 2010

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page