Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si detractorii lui sau Rafuiala oamenilor de rând cu omul superior


Motto: «Desinfectarea culturii/ de parazitii metafizici/ dau painii tot mai mult/ un gust de spital si puscarie» (Horia Stamatu, Jurnal 1977).
 
Traim intr-o lume a tarabei in care orice incult, liber a reproduce ineptiile liderilor de opinie prefabricata, se vrea recunoscut drept autor al unor remarcabile originalitati. Sa vedem insa ce este cu libertatea de a reproduce ineptii.
Dupa ciuntirea tarii (1), la vremea cand se instaurase barbaria sovietica si cand invadatorul n-a ezitat sa distruga volumul tiparit despre cultura romaneasca (al cincilea din Enciclopedia Romaniei, coordonat de Mircea Vulcanescu si Dan Botta, vezi vol. D. Botta, Limite si alte eseuri, Ed. Crater, Bucuresti, 1996, prefata de Al. Paleologu, p. 359) scotand totodata din circuit peste 8 500 de titluri (marea majoritate a valorilor culturale din perioada interbelica), «libertatea de gandire» a insemnat (de pilda) repetarea ideii ca Mircea Eliade trebuie neaparat scos din cultura romaneasca. Desigur nu numai el. Lista alcatuita in toamna anului 1944 de I. Vitner (2) pe tema scriitorilor «morti la 23 august1944» cuprinde mai toate varfurile spiritualitatii interbelice. «Libertatea» de a repeta ideea scoaterii gandirii eliadesti din patrimoniul cultural roman si-a asumat-o mai apoi „marxistul” N. Tertulian cand scria despre non-valoarea operelor lui Mircea Eliade. Nici comunistul Alexandru Mirodan nu s-a lasat mai prejos, cand, in articolul Ceva despre analfabetism („Romania literara”, 4 oct.1946), tinea sa arate ca l-ar fi depasit cu mult pe istoricul religiilor care preda la Paris fiind pretuit de lumea academica occidentala, pentru lucrarea despre Yoga si pentru toate studiile aparute in reviste de specialitate.
Acelasi tip de «libertate» l-am revazut in 2006 la doua vedete “culturale”. Un modest recenzent, care probabil n-a fost nicicand in stare sa duca la bun la sfarsit lectura vreunei carti filozofice, se intreba cu-n scrasnet abia camuflat, daca «adulatia» pentru opera stiintifica (3) a lui Mircea Eliade n-ar putea fi o «forma de castrare» (Ovidiu Simonca in „Observatorul Cultural”). Un altul nota intr-un articol din „Dilema Veche” (25 aug. 2006) ca fostul suplinitor al profesorului Nae Ionescu fusese pana la plecarea din tara un fel de nimeni: «Pana in 1944 Mircea Eliade nu era decat autorul unei serii de carticele descriptive si a catorva romane care, asa cum admite chiar el, erau scrise pentru un public de domnisoare» (Catalin Avramescu). Intr-o atare afirmatie, partea de argumentare prin «asa cum admite chiar el» este nula, intrucat scriitorii sint extrem de rar multumiti de propriile opere.
Interesant in cantarirea operei prin raportarea la autor este desigur un alt aspect, care nu putea fi pus in lumina de un om de rand. Pornind de la observatia lui Aristotel dupa care cauza pastreaza in sine un plus fata de efectele ei, Mihai Eminescu mediteaza la creatia artistica si la «cauza» ei, ajungand la concluzia ca opera de arta ar fi o emanatie partiala a comorilor spirituale definitorii pentru adevaratul artist: «Ce respect trebuie sa avem asadar inaintea bogatiei spirituale a lui Michel Angelo, Goethe, Beethoven s. a., cand ne gandim cat de insemnate sint deja cele ce au dat la lumina, care nu reprezinta decat incomplet totalitatea spirituala a acelor oameni » scrie poetul (Eminescu, mss. 2290).
Dar sa vedem ce este cu zisele «carticele descriptive» publicate de cel considerat in perioada interbelica varful unei generatii de scriitori ale caror opere n-au putut fi (pentru vecie) inmormantate dupa 23 august 1944: Dan Botta, Nicolae Herescu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcanescu, Vintila Horia, Sorin Pavel, Petre Tutea, G. Racoveanu, Paul Sterian, Vasile Posteuca, Horia Stamatu, George Bratianu, Petru Comarnescu, Stelian Mateescu, Al. Cioranescu, etc. Dupa ocuparea tarii, in teroarea ideologica instalata atunci, Mircea Eliade a fost complet interzis, pentru ca dupa un sfert de secol (cand mediile academice occidentale nu mai pridideau a-l onora cu cele mai insemnate distinctii), sa-i fie editate cu greu o foarte mica parte din scrieri. Asemenea barbarie - vag spoita cu putinele editari sau re-editari de opere eliadesti in perioada comunista (cand oficialii au refuzat constituirea unui FOND „ELIADE” din donatia sa de carte) -, a iesit de sub spoiala in post-comunism prin „Dilema veche” (aug 2006) in felul mai sus citat,  si prin organizarea la Bucuresti - la douazeci de ani de la moartea lui Eliade, si nu cu prilejul sarbatoririi centenarului nasterii «celui mai mare istoric al religiilor din sec.XX» (ceea ce ar fi insemnat o amanare cu vreo 3 luni) -, unui colocviu international cu o sectiune „Mircea Eliade” reunind referirile inchizitoriale intru desfiintarea operei unui savant care a dormit ani de zile 3 ore pe noapte, scriind si citind mai mult de 16 ore pe zi. Manifestarea internationala din septembrie 2006 organizata de nepotul lui Leonte Rautu cu bani de la buget a oferit, fara nici un dubiu, modelul oficial de receptare a lui Eliade, neschimbat de zeci de ani, mai precis din anii cand istoricul religiilor era condamnat in lipsa, alaturi de Eugen Ionescu, Vintila Horia, Cioran, etc. In asemenea context ideatic, lui Catalin Avramescu i s-a parut cat se poate de oportun sa dispretuiasca exact volumele de eseuri (despre care Alexandru Paleologu zicea ca sint „formidabile”) interzise de cenzura comunista care uza de acelasi rechizitoriu la adresa filozofului religiilor. Iata „carticelele descriptive” desconsiderate de Catalin Avramescu in 2006 (an in care presedintele Basescu a distribuit onoruri specialistilor americani in Eliade): Solilocvii (1932), Oceanografie (1934), Alchimie asiatica (1935), Yoga (1936), Cosmologie si alchimie babiloniana (1937), cele trei volume ale revistei „Zamolxis”, Metalurgy, magic and Alchemy (1938), Fragmentarium (1939), Mitul reintegrarii (1942), Insula lui Euthanasius (1943), Comentarii la legenda Mesterul Manole (1943), Os Romenos, latine do Oriente (1943) si Ensaios luso-romenos (1943).
Puse ceva mai limpede in pagina, lucrurile nu sint tocmai favorabile celor care dupa 1990 n-au fost in stare sa produca nimic pentru sporirea valorilor culturii romanesti, dar in schimb s-au gasit sa-l judece pe Eliade si sa-i minimalizeze scrieri dense de gandire filozofica, cu «libertatea» de a prelua neputintele ideatice ale proletcultistilor trambitate prin carti de necitit. In al doilea rand, fiindca ambii jurnalisti au lasat sa se intrevada in articolele lor nestramutata dorinta de a perpetua idiosincraziile lui Zigu Ornea, batranul dilematic (de trista amintire) care, pe cand avea 28 de ani, n-a ezitat sa-i deschida lui Noica portile puscariei (4). Spre a supravietui caderii comunismului, una din formele pe care le-a imbracat cenzura atotputernica inainte si dupa 1990 - prin mentinerea monopolului asupra mass mediei si prin perpetuarea «hegemoniei establishmentului comunist» (5) in domeniul ideologiei -, a fost larga mediatizare (prin Editura «Fundatia Culturala Romana») a neadevarurilor istorice despre anii treizeci confectionate in 1995 de turnatorul Zigu Ornea (1930-2000), invocate obligatoriu in teze de doctorat sau in mass-media ori de cate ori este vorba de Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu, Horia Stamatu, Vintila Horia, Cioran, Eugen Ionescu, etc.
Daca in Romania orice incult a fost mereu incurajat sa dispretuiasca  gandirea eliadesca la care nu are acces, nu e mai putin adevarat ca filozoful religiilor a avut in Occident cititori pe masura sa. De pilda, cand i-a aparut la Payot Tratatul de istoria religiilor (1949),  unde religiozitatea fusese infatisata ca o realitate originara, ireductibila la formele sub care se manifesta,  momentul a fost socotit ca „marcand o data importanta in istoria stiintei religiilor” (J. Danielou).  Pe langa admiratia suscitata de originala interpretare sacrala a hierofaniilor, lui Eliade i-au fost apreciate „cunoasterea extraordinar de larga a literaturii istorico-religioase si aleasa lui sensibilitate religioasa, dublata de un vizibil contact cu religiozitatea indiana” (R. Pettazzoni).
Prin anii saizeci, cititorilor sai din Occident nu le-a scapat noutatea interpretarii lui Faust (prin ideea unei simpatii reciproce dintre Spiritul creator si spiritul negator) propusa in Méphistophélès et l’Androgyne (Paris, 1962), interpretare care adancea o pespectiva schitata deja in Mitul reintegrarii (Bucuresti, 1943). Dar dincolo de justa (in Occident) sau injusta (in „lagarul comunist”) apreciere a „ingemanarii eruditiei cu intelegerea intuitiva a gandirii mistice” (Luc Guerin) din studiile lui Eliade, interesant ne pare insusi faptul ca, in rafuiala unui incult oarecare cu un spirit superior, se poate intrezari „credinta in progres” a omului de rand,  croit pe calapodul personajului Wagner din Faust-ul lui Goethe.
Dispus a bate pasul pe loc prin lenea unei gandiri inclinata sa preia si sa duca mai departe maruntele idei la care are acces, omul de rand crede in progres. El are alergie la genii, asezandu-se pe sine mai presus decat oamenii mari ai trecutului, mandru de avantajul de a fi fost nascut dupa ei. Personajul Wagner este prototipul celor vrajiti de mitul progresului. Goethe stia bine ca gandirea inaintasilor ramane pentru multi o carte “cu sapte peceti”. De aceea il pune pe Faust (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul lui Nae Ionescu, in rev. „Cervantes”, Bucuresti, dec. 2012, pp.128-131, http://www.scribd.com/doc/176939301/Isabela-Vasiliu-Scraba-Despre-Faustul-lui-Nae-Ionescu-conferin%C5%A3%C4%83-de-la-Salonul-c%C4%83r%C5%A3ii-Hotel-Decebal-Bac%C4%83u-28-sept-2012 , sau inregistrarea video http://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck  a conferintei din 28 sept. 2012 de la Bacau) sa-l ia peste picior pe Wagner care, crezand in progres, se credea la distante astrale de inteleptii de odinioara.
Aprofundand ideea inaccesibilitatii celor scrise de oamenii alesi, Goethe arata (celor ce au ochi de vazut) ca transmiterea cunoasterii de-a lungul timpului devine problematica, scrierile fiind asemenea unor oglinzi. Dupa efortul de citire nu se ajunge -cum cred cei naivi- la sensul intentionat de autor. Din oglinda cartii, cititorului marunt nu-i va aparea nicand stralucitorul spirit ascuns intre copertile tomului ce a strabatut veacurile. Lui i se va arata, ca-ntr-o oglinda, propriul chip: „Was ihr den Geist der Zeiten heisst,/ Das ist im Grund der Herren eigner Geist,/ In dem die Zeiten sich bespiegeln". (Lucian Blaga : "Ce voi numiti al vremurilor duh/ E numai duhul dumneavoastra/ In care vremurile se-oglindesc".
Goethe nu-i uita nici pe incultii la care oglindirea celor citite este atat de jalnic deformata, incat iti vine s-o iei la goana, dupa ce arunci o singura privire ("Da ist’s denn wahrlich oft ein Jammer! / Man läuft euch bei dem ersten Blick davon").
Dar conversatia lui Faust cu Wagner dezvaluie si felul cunoasterii pecetluite cu sapte peceti: "Putinii care au stiut ceva si cari au fost destul de nebuni de nu si-au inchis inima lor plina ci au dezvaluit prostimei gandul si vedeniile lor, au fost, de cand lumea, rastigniti sau arsi pe rug" (traducere de Iosif Nadejde, 1938, citita probabil de liceeanul Costache Oprisan, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Anton Dumitriu ca interpret al cogito-ului cartezian, in rev. Tribuna, Cluj-Napoca, nr. 254/2013, p. 22, sau http://www.scribd.com/doc/173015860/Isabela-Vasiliu-Scraba-Despre-Anton-Dumitriu-ca-interpret-al-%E2%80%9CCogito%E2%80%9D-ului-cartezian ). Cum vedem, cunoasterea “pecetluita” ar fi cunoasterea filozofica (indicata prin numele filozofului Giordano Bruno, ars pe rug la Roma in 1600) si acea invatatura pe care a vrut sa o impartaseasca altora «Cel rastignit pe cruce».
Dupa Eminescu, «poetii, filozofii unei natiuni presupun in cantec si cuget inaltimile cerului». Dar ce inseamna intr-o cultura dispretuitoare a operelor eliadesti «inaltimile cerului» ? Nimic altceva decat «obscurantism» si «poncife misticoide» (Ovidiu Simonca despre Eliade). In opiniile de imprumut ale lui Catalin Avramescu - vedeta culturala care uita de ghilimelele cand preia ineptii „oficiale” -, a gandi la cele divine, echivaleaza cu «intentia declarata de a forta o intoarcere a culturii europene la paganismul pre-crestin» ( rev. „Dilema veche” din 25 aug.2006).
Mircea Eliade era de parere ca “Dumnezeu nu si-a intors dragostea de la om”. Doar oamenii il lasa pe Dumnezeu singur. «Capacitatea omului de a fi liber si creator prin credinta, daca ar fi folosita, ar duce la vesnica reinoire a Cosmosului,  la regenerarea tuturor fapturilor, adica la abolirea istoriei si la instaurarea timpului aceluia, (illud tempore), prorocit de Isaia »,  scria hermeneutul religiilor (vezi M. Eliade, Cand omul era creator, in rev. „Indreptar”, München, martie 1950).
 
Note si comentarii marginale:
 1. Ne referim la a doua ciuntire a tarii. Prima, cea din 1940 care a urmat intelegerii intre Hitler si Stalin a smuls din trupul Romaniei o jumatate de Ardeal, Cadrilaterul, Bucovina de Nord si Basarabia. A doua ciuntire, de dupa Yalta anului 1945 a rapit din nou Bucovina de Nord si Basarabia pe care romanii le dobandisera in razboiul lor impotriva rusilor cotropitori care imediat dupa ocuparea provinciilor romanesti si-au inceput deportarile in Siberia si uciderile masive pentru a dez-romaniza teritoriile ocupate. Despre barbaria popoarelor puse pe cotropirea de noi teritorii, Mihai Eminescu scria la modul general ca «in intunericul nedreptatii si a barbariei, toate natiunile isi sint egale in abrutizare».
 2. vezi Marin Nitescu (1925-1989), Sub zodia proletcultismului, Bucuresti, 1995, p. 49.
 3. Recenzia lui Ovidiu Simonca este scrisa in stilul vehement si obtuz al vremurilor cind in cultura ideologizata linia oficiala era trasata de Leonte Rautu (tatal Ancai Oroveanu, directoare a Colegiului Noua Europa), preluand in rabufniri inchizitoriale tot naduful tortionarilor ce nu l-au putut baga pe Eliade in inchisoare ca sa impartaseasca soarta lui Mircea Vulcanescu (batut la sange, pana si-a dat obstescul sfarsit in puscarie, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizarii in personajul anchetatoarei din romanul eliadesc Pe Strada Mantuleasa, in rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 251 /2013, pp. 20-21, sau http://www.scribd.com/doc/221193220/Isabela-Vasiliu-Scraba-EliadeMantuleasa ). Repetand ineptii vehiculate mai bine de jumatate de secol, recenzia este  “stearpa si conventionala” ca si dosarul cu rezultatele cercetarilor lui Fl. Turcanu, dosar tradus in germana sub titlul «Im Gefängnis der Geschichte»  (ce evoca regretul agentilor NKVD, gen Nikolschi, care au ratat ocazia de a-l intemnita pe marele istoric al religiilor). Despre aceasta excesiv de laudata carte am scris in vol. : Isabela Vasiliu Scraba, Propedeutica la eternitate, Slobozia, 2004, pp. 91-99, sau http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-AlxDragomir-propedeutica .
 4. vezi C. Noica in vizorul Securitatii, documente din Arhiva CNSAS publicate de rev. „Obsevatorul Cultural” nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica si criticii sai din Securitate, in “Ziua” din 31 martie 2007, precum si I. Spanu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, in «Ziua» din 7 aprilie 2007. Z. Orenstein/Ornea , care daduse pe ascuns Securitatii o copie a scrierii noiciene, a fost inaintat in functia de «indrumator» la Centrala librariilor. O nota a sursei «Serban» (Pavel Apostol) a oferit aceasta indirecta informatie de rasplatire a redactorului turnator. Manuscrisul «Fenomenologiei spiritului de Hegel» istorisita de Constantin Noica», - pentru care Noica a fost arestat pe 8 dec. 1958, a fost publicat la Paris in 1962 pe cand filozoful se afla in inchisoare. Exista si o traducere in engleza a cartii, facuta de Ion Podea, profesor de istorie si redactor la BBC. Tot atunci fostul asistent al lui Blaga, Zevedei Barbu (profesor universitar la Glasgow), impreuna cu Mabel, sotia istoricului Grigore Nandris (fratele Anitei Nandris-Cudla, autoarea extraordinarului volum memorialistic 20 de ani in Siberia), au lucrat la traducerea Jurnalului de idei (1944), ultima carte publicata de Noica la vremea libertatii de gandire care facuse posibile atatea capodopere de gand romanesc. Volumul Povestiri despre om, dupa o carte a lui Hegel, aparut la Cartea romaneasca in 1980 este cenzurat de toate referirile la om ca «fiinta cautatoare de Dumnezeu» (p.106 din mss.) sau la religie ca «implinire a spiritului» (ibid.), asadar o carte ciuntita de tot ce semnalase turnatorul Pavel Apostol ca ar fi fost «anticomunist si mistic» in manuscrisul  furnizat de Zigu Orenstein celor platiti din bugetul tarii ca sa nu slabeasca nici o clipa teroarea ideologica si teroarea „politieneasca” a Securitatii.
5.v. Ion Varlam, Pseudo-Romania: Conspirarea deconspirarii, Editura Vog, Bucuresti, 2004.
 
Autor: Isabela Vasiliu-Scraba (17070 car.)
Sursa: http://isabelavs.blogspot.com
Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page