Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

TRIANONUL, O PUNTE INTRE DOUA LUMI


Asa dupa cum s-a putut vedea, in ansamblul tratatelor de pace care s-au incheiat in urma Primului Razboi Mondial, cel de la Trianon constituie doar o parte a unui intreg. El vizeaza exclusiv relatiile statelor invingatoare (Franta, Marea Britanie, SUA, Italia, Japonia etc.), in total 27 de state, cu Ungaria, ca parte a Imperiului Austro-Ungar. Cu restul invinsilor, tratatele s-au incheiat astfel: la 28 iunie 1919, cu Germania, la Versailles; la 10 septembrie 1919, cu Austria, la Saint Germain en Laye; la 27 noiembrie 1919, cu Bulgaria, la Neuilly; la 10 august 1920, cu Turcia, la Sevres, localitati din Franta, situate in jurul Parisului.
Dintre toate tarile invinse cu care s-au semnat tratate de pace, Consiliul Suprem al Conferintei de Pace de la Paris, din care faceau parte doar Statele Unite, Anglia, Franta si Italia, a avut cel mai mult de furca cu delegatia Ungariei, care nu vroia sub niciun motiv sa se recunoasca invinsa si mai ales sa i se aplice principiul nationalitatilor. Pentru ea insemna destramarea si decapitarea propriului imperiu, la care a tinut atat de mult si in fruntea caruia vroia sa se simta pe mai departe semeata si confortabila. Cu toate ca despre Trianon se vorbeste in cercurile maghiare ca despre o mare nedreptate istorica, in realitate lucrurile stau cu totul invers.
Trianonul a facut oficial dreptate nu numai romanilor, slovacilor, sarbilor, ci Europei insesi, intregii lumi, pentru ca el a schimbat perceptia despre realitatea istorica a evolutiei popoarelor, oferindu-le, prin principiul nationalitatilor aplicat cu strictete, acea gura de oxigen absolut necesara pentru a renaste, a se dezvolta fiecare liber. Iar faptul ca in acest epocal proces istoric au existat si perdanti, lucrul este lesne de inteles.
De altfel, Ungaria insasi a avut de castigat in urma Pacii de la Paris, pentru ca, prin aceasta, ea a devenit, pentru prima data in istoria sa europeana, un stat de sine statator, si nu un conglomerat de natiuni tinut sub control prin forta coercitiva. Iar daca cineva se simte lezat in acest amplu proces transformator, de vina nu pot fi nici romanii, nici slovacii, nici sarbii, ci pur si simplu mersul si evolutia societatii omenesti.
Atmosfera in care s-a desfasurat incheierea pacii cu Ungaria, la Palatul Trianon este foarte bine reliefata, pe baza documentelor vremii, in cartea regretatului istoric targumuresean dr. Ioan Chiorean, intitulata "Geneza si sfarsitul Imperiului Austro-Ungar". Contrar opiniilor raspandite, statele succesorale sau beneficiare ale Trianonului - amintim aici Romania, Cehoslovacia, Iugoslavia - n-au avut acces la masa tratativelor, decat Franta, Marea Britanie, SUA, Italia si, mai tarziu, Japonia. Ele au primit ceea ce li s-au dat, evident in urma unei analize extrem de exigente a realitatilor de la acea data, principiul nationalitatilor, al aprecierii partii ce se cuvine fiecaruia, bazandu-se pe trei piloni puternici: al intaietatii in teritoriu, al majoritatii demografice si al unitatii de limba si traditii, adica al etniei. Toate acestea, riguros demonstrate de grupuri de experti din cele 17 comisii de lucru, din care statele succesorale nu faceau parte, ele avand doar obligatia de a le oferi materiale si documente demonstrative. Pentru ca pacea sa fie dreapta, iar relatiile internationale sa fie asezate pe temelii noi, marile puteri                      invingatoare au utilizat la Conferinta de Pace zeci de specialisti de renume mondial, din cele mai diverse domenii (istorie, drept, lingvistica, toponimie, geografie, etnografie, economie, sociologie, strategie militara etc.), investiti cu misiunea de a intreprinde studii profunde ale realitatilor de pe intregul continent, iar in final sa formuleze concluzii si recomandari factorilor de decizie din tarile aflate la masa tratativelor. Si iata care a fost decizia acestora in cazul Tratatului de la Trianon cu Ungaria. Conferinta de Pace de la Paris a recunoscut noile state independente si intregirile nationale infaptuite prin vointa popoarelor inca de la sfarsitul anului 1918.
Prin evaluarea granitelor in functie de raportul dintre etnie si teritoriu, Ungaria n-a putut acoperi cu etnia sa mai mult de 93.000 kmp, cat are si astazi. In schimb, aceleasi tari titulare ale Conferintei de Pace au consimtit recunoasterea internationala a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Romania; a Slovaciei si Ucrainei Subcarpatice cu "Tarile cehe" si formarea statului Cehoslovac, a Sloveniei, Croatiei si partii de vest a Banatului cu Serbia si constituirea Regatului sarbo-croato-sloven. In acelasi timp, Austria a primit de la Ungaria, Tinutul Burghenland, de la granita de vest a Ungariei, fara orasul Sopron. In acest proces al reasezarii Europei Centrale, au existat nemultumiri si din partea celor care au primit teritorii. Reprezentantii Romaniei au reclamat nealipirea partii de nord a Maramuresului, ramasa la Ucraina. De asemenea, au fost diferende intre sarbo-croati si italieni, solicitari ce n-au fost onorate.
Mici ajustari s-au facut totusi prin conventii bilaterale. Bunaoara, prin rectificari de granita, Cehoslovacia a cedat Romaniei opt comune cu o suprafata de 175 kmp si o populatie de 10.800 de locuitori, dintre care 7.093 romani, iar Romania a cedat Cehoslovaciei o suprafata de 60 kmp, cu o populatie de 3.112 de locuitori, dintre care doar 3 erau romani. O intelegere similara a avut Romania si cu regatul sarbo-croat, in Banat.
Dintre toate tarile invinse, Ungaria a fost singura care a refuzat verdictul. Bela Kun, in loc sa raspunda pozitiv hotararii Comitetului Militar Interaliat de la Paris, de a retrage din Transilvania armata pe aliniamentul indicat, a declansat, in vara lui 1919, o puternica ofensiva in Transilvania si Slovacia, sortita esecului pe ambele fronturi.
Doar dupa infrangerea revolutiei rosii si venirea lui Horthy la putere si stabilizarea vietii politice din Ungaria, Clemenceau, presedintele Conferintei de Pace, lanseaza, la 1 decembrie 1919, guvernului ungar o adresa, pentru a trimite delegati la semnarea Tratatului.
Delegatia ungara a sosit in capitala Frantei la 7 ianuarie 1920, in frunte cu binecunoscutul conte Apponyi Albert, dar nu pentru a semna incheierea pacii, ci pentru a incerca sa salveze imperiul sau o parte din acesta. Cu o suita de 7 comisari generali, 6 comisari, 38 de experti si 6 consilieri politici apartinand principalelor partide, contele Appony a facut o adevarata demonstratie de forta in fata Consiliului Suprem al Pacii, incepand cu combaterea autodeterminarii, acuzand in acelasi timp Romania, Iugoslavia si Cehoslovacia de "imperialism”, intrucat, tocmai contrar "principiului nationalitatilor”, ar fi acaparat "teritoriul milenar al Ungariei”.
Pret de cateva luni de zile, stufoasa delegatie ungara i-a hartuit pur si simplu pe cei din Consiliul Suprem al Pacii de la Paris, aratand ca, fara ea, Europa Centrala se va prabusi, din cauza incapacitatii noilor tari de a se guverna, propunand anularea plebiscitelor nationale din toate cele trei tari succesorale si constituirea unei Confederatii danubiene pe ruinele propriului imperiu, si multe altele.
Institutia suprema amintita a Aliatilor a ramas insa ferma, respingand toate cererile delegatiei maghiare, formuland la adresa acesteia urmatorul raspuns: "Chiar si un stat vechi de o mie de ani nu e indreptatit sa dureze, cand istoria lui nu este decat istoria unei lungi asupriri de catre o minoritate lacoma de a domina asupra popoarelor cuprinse intre fruntariile sale. Dreptul istoric nu poate fi invocat impotriva vointei popoarelor”.
In consecinta, la reluarea in discutie a Tratatului cu Ungaria, la 3 martie 1920, Consiliul Suprem al Conferintei de Pace a luat in considerare memoriul comun al Romaniei, Cehoslovaciei si Regatului sarbocroatosloven, care demonstra netemeinicia argumentelor delegatiei maghiare, consfintind prin cea mai inalta decizie frontierele fixate inca in iunie 1919.
Evident, Apponyi si delegatia sa au refuzat semnarea Tratatului, a demisionat si, abia la 17 mai 1920, ministrul de Externe al Ungariei, contele Teleki, printr-o nota expediata presedintelui Mitterand, instiinteaza Consiliul Suprem ca tara sa va semna totusi Tratatul in forma elaborata de catre acesta, lucru ce s-a si intamplat la 4 iunie 1920, in "Marele Trianon" din Versailles.
Si-au pus semnatura pe Tratat, pe de o parte, inaintea celor trei tari succesorale (Romania, Cehoslovacia,  Regatul  sarbo-croato-sloven),  Franta, Anglia, SUA, Japonia si alte noua state, iar pe de cealalta parte Ungaria.
Din partea Romaniei, documentul a fost semnat de Nicolae Titulescu si dr. Ioan Cantacuzino.
Semnaturile reprezentantilor maghiari apartin lui G. de Benard si A. de Torda. Ele au fost mai mult formale, pentru ca ungurii vedeau  in tratat doar o situatie de conjunctura ce va fi schimbata nu peste multa vreme.
Refuzul realitatii si speranta intr-o revansa si in revenirea la ceea ce a fost candva au fost sintetizate in acel celebru slogan "Nem, nem, soha!", nascut chiar la semnarea Tratatului de la Trianon, ce dainuie si astazi, si cu care "adevaratul maghiar" se culca si se scoala in fiecare zi.
O stare de spirit care se impaca greu cu noul mers al istoriei.

IOAN CISMAS

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page