Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

INTELECTUALUL ROMAN INCOTRO?

 

«Nu exista inca un statut al muncii intelectuale si artistice. Un statut care sa lege rodul de pom. Care sa arate ca rodul trebuie platit anume ca sa poata fi pazit si intretinut pomul care altfel  se pierde, usuca, nu mai poate rodi.»

CAMIL PETRESCU

Pe oamenii nostri de cultura si de creatie ii sarbatorim cu fast dupa moartea lor. Ne mandrim peste tot cu ei. Dam emisiuni interminabile la televizor. Scriem randuri pompoase in ziare. Speculam afirmatiile lor cele mai semnificative si suntem profund impresionati. Cati insa s-au intrebat ce facem pentru acestia cat sunt in viata? Munca intelectuala si artistica n-a avut un statut pe vremea lui Eminescu. Nu are nici acum. Culmea! Nu e apreciata nici de noocrati, caci ei isi evalueaza pozitiv doar propria prestatie.

Intelectualul de rutina se chinuie realizand o munca «nerentabila», pentru ca rezultatele in «prelucrarea» materialului uman nu sunt imediate, insa se reflecta in componenta, calitatea societatii de maine. De intelectualul de exceptie, de creatorul de arta nu are nimeni nevoie, pentru ca, probabil, principalele lucruri au fost inventate, realizate, create, iar editurile, de exemplu, se ocupa ba cu un best seller frantuzesc ori englezesc, ba cu unul american, ba cu volume de larg interes, literatura buna de citit in tren ori in vreo sala de asteptare. Editorul isi doreste un castig imediat, iar romanele romanesti contemporane ori cartile de poezie nu mai sunt cautate ca in epoca precedenta. Am putea crede ca nu mai avem scriitori atat de buni cum au fost cei care s-au consacrat, insa daca ne apropiem cu atentie marita si meticulozitate fie si numai de creatiile premiate de diferite uniuni ale artistilor, scriitorilor, observam cat de meritorii sunt, dar aproape necunoscute de publicul larg. Un roman bun, de pilda, ar trebui tiparit in cinci sute de mii de exemplare, sa fie cunoscut in toata tara, sa fie citit, popularizat. Iata, asadar, avem de-a face cu o societate care nu da credit creatorilor de arta, inventatorilor, intelectualilor in genere... insa o astfel de societate - incotro???

Desi la scoala invatam ca va castiga cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cinstit, in viata nu se intampla intotdeauna asa. Desi la scoala se vehiculeaza termeni ca demnitate, curaj, adevar, bun-simt, abnegatie, desi toata lumea «trece» prin scoala, nu toti oamenii pe care o sa-i intalnim in viata dau dovada de asa ceva. Un vechi proverb latinesc ne informa ca: nu pentru scoala invatam (ceea ce invatam), ci pentru viata. Ce mai este valabil aici, ca si in zicala romaneasca: «ai carte, ai parte»?... Intelectualul roman sufera o transformare interioara extrem de dureroasa. In dreptul fiecarei din actiunile sale poate fi scris cuvantul «dezamagire». Pentru ca, negresit, ceea ce face un  profesor, de pilda, nu se rezuma numai la predatul orelor, activitati metodice, pregatiri suplimentare cu elevii in cadrul scolii, corectarea tezelor, pregatirea personala pentru sustinerea gradelor, serbari, competitii, simpozioane, adica nu se refera numai la ceea ce se vede, ci si la ceea ce «nu se vede», cum ar fi educatia... sufletului, si pentru ca tot ce realizeaza in scoala ori pentru scoala e... nerentabil. Interesant, dar adevarat. si cum sa nu fie asa, cand oamenii crescuti si educati la toate nivelurile in Romania sunt nevoiti sa plece in strainatate...?! (Nu mai iau in considerare faptul ca statul roman cheltuie niste bani cu scoala respectivilor, iar cand sa culeaga rodul, sa fructifice investitia, se trezeste ca n-are mijloace.) Un premiant la Olimpiada de Matematica la etapa internationala, licentiat intre timp al Universitatii din Bucuresti, performer in informatica, plecat de curand in Anglia, afirma cu tristete ca ar fi ramas in Romania numai daca ar fi primit un sfert din salariul pe care il ia acolo. Dar Hertha M?ller? Dar atatia scriitori si oameni de stiinta, de cultura, de origine romana, care s-au stabilit in Anglia, Franta, Italia, Germania, Spania, Australia?!

Cum se desfasoara invatamantul in Romania?

La superlativ, am putea afirma, gandindu-ne la cunostintele acumulate si realizari. Cei care au plecat cu o facultate la baza de aici pot sa spuna, mai mult decat altii, daca le-a folosit scoala de aici. Ei scriu, concep, au ocupatii importante de gandire si decizie, nu au plecat acolo sa zugraveasca, sa spele vase ori sa ingrijeasca vreun copil. 

Desigur ca in Romania, dincolo de tot ce se intampla, cea mai mare fericire a dascalului este sa-si vada elevul patruns de invatatura data. In ciuda a ceea ce se mai afirma uneori tendentios, el isi face datoria «pe campul de lupta». Bucuria discipolului  de a se simti instruit, de a primi din «mana» invataturii ar putea sa mentina multa vreme seninatatea magistrului, dincolo de grijile existentei. E dureros insa pentru cel de-al doilea sa constate  ca dintr-o data devine desuet, demodat, imbatranit peste noapte. El, cel care ar trebui sa constituie un exemplu. Pe de o parte, pentru ca invatatura sufleteasca pe care o da nu mai are acelasi ecou la elevi. Societatea, mersul lucrurilor, chiar si familia obisnuiesc tanarul cu alte valori decat cele morale, spirituale, intelectuale, iar, in aceste cazuri, interventia profesorului seamana cu un strigat in desert. Daca nu va capata concursul celorlalti factori influenti in educatia tanarului, omul de la catedra cu greu va putea birui. Pe de alta parte, vedem ca dascalul nu mai e un exemplu din faptul ca din ce in ce mai putini vor sa-i  «calce» efectiv «pe urme». Desi lumii ii place sa vorbeasca de avantajele obtinute de omul de la catedra, despre nu stiu ce si nu stiu cum, totusi un numar foarte mic si-ar asuma  r i s c u l de a suporta acelasi t r a t a m e n t.

In general, individul din societatea romaneasca contemporana isi pune intrebarea daca, trecand prin scoli, castigi mai mult decat daca faci afaceri precum Lumanararu, analfabet, dar miliardar. Este vorba de stradania de a invata si rezultatul ei. Iar cand rezultatul nu e pe masura silintei, atunci si dorinta va muri treptat. Se naste, bineinteles, cunoscuta intrebare: mai este o afacere... sa inveti? Pana acum ne-am amagit cu notiuni de bine, frumos, bunastare, progres, promovandu-le, fara a exista putinta materializarii lor.

Ce surprize oare ne rezerva societatea de maine?

In alta ordine de idei, din pacate, sunt unii, cu putere de decizie, care nu inteleg ca dascalul nu poate trai numai din satisfactii spirituale, ca, in ceea ce priveste neajunsurile, i-a ajuns cutitul la os.

Daca am constientiza situatia actuala, am vedea mai clar ce ne asteapta. In general, ne bazam pe devotamentul dascalului, care exista, persista, nu inseala in cele mai grele incercari. E vorba, desigur, de dascalul din generatiile mai vechi, pentru ca acesta e obisnuit cu de toate, alergator de cursa lunga, indelung rabdator, cu vechime si obisnuinta in cadrul binecunoscut al scolii, deci fara gand de a porni pe un nou drum. Mai mult, retributia nu este chiar la limita rabdarii. Dar debutantul? Cel care ar trebui sa asigure ziua de maine a invatamantului romanesc? Ei, cu acesta e alta poveste. Cat calm sa aiba si ce rabdare, cand n-are decat cu o suta de roni in plus fata de ajutorul de somaj...?! Satisfactiile spirituale trec si se filtreaza la el direct si concret prin stomac. Se poate ridica el la probleme metafizice, cand cele fizice il trag dureros de maneca? Cat sa rabde si pentru ce? Pentru ca cei ce fac regulile sa confirme victoriosi inca o data ca au dreptate? Astfel destui tineri cu pregatire didactica au luat alte cai mai rodnice. Si, chiar daca n-o sa le placa unora sau altora ceea ce afirm, in scurta vreme, vor pleca tot mai multi. Stiu ce-mi vor spune unii: ca n-au unde sa se duca, ca rata de somaj etc. etc. Insa sa nu uitam ca cei tineri au alta deschidere. Ei sunt gata sa invete sa o ia de la capat si nu cred ca vor sa mai faca jocul rabdarii... de dragul de a da unora dreptate. Cei care sunt mandri acum ca ii strunesc cum vor pe cei care sunt in invatamant (in buiestru, in galop, pe loc repaus) vor vedea cat de curand reversul medaliei...

La randul lui, creatorul de arta sau omul de cultura se confrunta si el cu grave probleme. Pornind de la cele mai simple, observam cum unii se zbat sa-si gaseasca un loc in Uniunea Scriitorilor Romani pentru a primi procentul adaugat abia la... pensie. Ca si cum un creator de literatura ar avea o activitate mai prodigioasa dupa o anumita varsta...!?

Glumim, dar acesta sa fie singurul avantaj al scriitorului? In rest, sa fie coplesit de poverile existentei, sa scrie in timpul... liber, sa creeze un roman din fragmente disparate, sa infiripe o opera hibrida si chinuita... Intr-o tara atat de minunata, frumoasa, splendida, cu peisaje de vis, dar, din pacate, cu reguli, norme, ingradiri care fac ca timpul de dupa munca sa nu existe, pentru ca nu-ti poti plati impozitele din salariu, trebuie sa ai doua-trei joburi, ca sa te intretii... Un binecunoscut critic contemporan zicea ca scriitorul roman nu poate deveni cu nici un chip maratonist, fiind, mai degraba, un performer la viteza, deci pe o perioada limitata, pe un spatiu restrictiv. Parerea mea e ca nu are cum sa reziste in maratonul literaturii, pentru ca e ocupat in a-si castiga existenta.

Daca, de exemplu, un sportiv cu posibilitati nelimitate ar depune nu o activitate istovitoare, ci o munca mai relaxata, sa zicem, cum ar fi cea de birou si ar sta nu opt ore, ci doar jumatate de norma - numai patru, realizand antrenamentul dupa serviciu, cate succese ar avea in competitie...??! Ne mai intrebam atunci de ce nici un creator roman de literatura nu ia Premiul Nobel... Sau alte premii internationale...  Apoi, chiar daca artistul reuseste ca prin minune sa-si realizeze opera, intervin alte probleme. Nu si-o poate publica, oricat de meritorie ar fi. Sistemul de popularizare este inchis. Selectia e arbitrara. Si cate si mai cate.

Ar mai fi multe de semnalat. Dar ma opresc aici. Poate voi reveni cu alta ocazie, poate  nu. As incheia cu citate de genul: Un popor fara spiritualitate, fara cultura n-are viitor, nu supravietuieste, e ca si mort etc., dar aceste fraze marete s-ar volatiliza in peisajul cotidian cenusiu, ca si cum n-ar fi fost rostite niciodata.

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page