Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Maretia "Micii Uniri"

Este regretabil ca in lunga lor existenta, de doua ori bimilenara, cum spunea marele Nicolae Iorga, romanii, ca popor, fie ca s-au numit la origine geto-daci si traci, iar inainte de a fi romani, daco-romani (dupa retragerea aureliana la 275 e.n.), n-au avut parte de un Herodot, ca grecii, care sa povesteasca lumii mai amanuntit de inceputurile noastre, dar nici ulterior, invatatii nostri de mai aproape - istorici sau politicieni - nu s-au ostenit sa faca lumina punctual in chestiuni de care atarna soarta noastra. O justificare, pana in secolul al XVIII-lea, ar fi ca invatatii lumii ori puterile Europei interesate de teritoriul nostru nu ne-au pus probleme altele decat de dominare, adica n-au mers pana acolo sa ne nege originea si existenta. Lucrurile s-au incurcat de la Rascoala lui Horea, Closca si Crisan, din 1784, si mai ales prin activitatea Scolii Ardelene, prin acel Supplex Libellus Valachorum, de la 1791, prin care romanii isi cereau, in Ardeal, drepturile lor de natiune de sine statatoare, starea de constiinta avand un puternic suport in fapta de unire a lui Mihai Viteazul de la 1600, care a pus serios pe ganduri pe asupritorii lui: habsburgii si ungurii, la acea vreme. Sustinut inca dinainte, in Parlamentul de la Viena, punctul de vedere de catre episcopul greco-catolic Inocentiu Micu Clain, furia parlamentarilor unguri a fost atat de mare, incat episcopul era sa fie aruncat pe fereastra din sala de sedinta. Indrazneala lui nu a ramas nesanctionata. Viena a intervenit urgent pe langa Papa de la acea vreme, pentru scoaterea lui din inalta functie episcopala de la Blaj si surghiunirea lui la Roma, pentru o stricta supraveghere, lucru ce s-a si intamplat.

Strigatul de dreptate al romanilor a produs reactii puternice din partea celor vizati. Imediat au aparut ,,profetii" despre trecutul nostru, contestandu-ne vehement nu numai originea latina, sustinuta cu atata entuziasm de reprezentantii Scolii Ardelene (Micu Clain, Gheorghe Sincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu etc.), dar mai ales continuitatea noastra pe pamantul Daciei, lucruri care pana la acea data nu ni se reprosau. Din contra, toti istoricii, fie ei austrieci, unguri sau germani, erau de acord cu originea si continuitatea noastra.

Primul care a declansat mizerabila actiune a fost Franz Joseph Sulzer, elvetian de origine si capitan in armata habsburgica, care pe la 1784 (an in care a avut loc Rascoala lui Horea, Closca si Crisan) a sustinut, intr-o lucrare, ipoteza ca poporul roman s-ar fi format in Peninsula Balcanica, de unde a trecut Dunarea abia in secolele XII-XIII. De ce tocmai atunci, nu se stie. Omul ar fi avut partial dreptate, pentru ca strabuni ai romanilor, care se numeau traci, impanzeau toata Bulgaria, pana la Marea Adriatica, numai ca erau suficienti si la nord de Dunare, pana in zona Bugului si a Kievului, prin Boemia si Campia Panoniei, fara a mai vorbi de Transilvania, unde strajuieste, ca marturie, printre multe altele, Sarmizegetusa, capitala Daciei de pe vremea Regelui Decebal. Pentru ca tot a fost deschisa Cutia Pandorei, contemporanul sau, Johann Cristian Engel, nascut in Ungaria, dar functionar la Cancelaria aulica din Viena, isi insuseste punctul de vedere al lui Sulzer, corectandu-l doar ca "trecerea parleazului" de catre romani, adica a Dunarii, a avut loc cu doua-trei secole mai devreme, adica prin secolul al IX-lea, dar putin dupa descalecarea in Panonia a triburilor arpadiene ale ungurilor.

Interesant este ca, dupa ce Sulzer a facut o calatorie prin tarile romane si a studiat mai indeaproape istoria lor, s-a dezis de teza sa, dar fara folos, din moment ce, odata aruncata pe piata si intrata in constiinta vremii, ea nu a mai putut fi anihilata, mai ales ca nici ai nostri nu s-au ostenit prea mult in acest sens, la vremea aceea.

Un secol mai tarziu, problema Transilvaniei se inflamase din nou in urma Revolutiei de la 1848, cand mintile luminate ale vremii din Moldova si din Tara Romaneasca cereau la imperativ unirea celor trei principate, intr-o Noua Dacie, timp in care revolutionarii lui Kossuth se straduiau de zor sa formeze Ungaria Mare prin incorporarea definitiva a Ardealului. Nenorocirea nu s-a intamplat atunci datorita atitudinii vehemente a pasoptistilor ardeleni care, pe Campia Blajului si imediat dupa aceea, si-au facut excelent datoria de romani.

Cel de-al treilea exeget, de trista amintire, geograful german Robert Roesler, readuce in actualitate teoria lui Sulzer pe la 1864, tocmai in perioada cand Ungaria pregatea incorporarea Transilvaniei, lucru ce s-a si infaptuit la 1867. Iata ca nimic nu este intamplator.

Habsburgii si ungurii au colaborat strans, la acea vreme, si mana in mana pentru compromiterea romanilor. Teama de a nu pierde Transilvania i-a facut pe austrieci sa incline balanta in favoarea ungurilor, punct de vedere care ulterior a fost retractat, dar a ramas pe teava de tun a istoricilor unguri si o coordonata esentiala a propagandei hungariste.

Faptul ca aceasta minciuna sfruntata a anterioritatii ungurilor in spatiul transilvan a facut cariera pe la marile cancelarii europene avea oarece justificari la acea vreme, dat fiind nivelul relativ scazut al potentialului intelectual roman, tinut cu mare interes sub obroc de catre "civilizatorii" sai. Dar el nu mai are deloc scuze in epoca contemporana cand, tot datorita neghioabei teorii, nedemontata definitiv si la vreme din constiinta Europei, romanii, ca stat si ca popor, au avut de suferit chiar si dupa Unirea de la 1918 (vezi Diktatul de la Viena de la 1940, cand o parte a Ardealului a fost rapita pana in 1944), si chiar azi, cand in propaganda maghiara se mai utilizeaza cartuse de genul celor amintite, evident expirate, dar suficient de otravite, cum este cazul autonomiei Tinutului Secuiesc si multe altele.

Dintr-o lene ancestrala sau poate din calculul eronat cum ca adevarul sau realitatea palpabila nu mai trebuie probata, romanii niciodata n-au stiut sa-si sustina cauza si de aceea au pierdut. Nu intamplator Romania a ramas singura tara din Europa, rupta in doua bucati, Prutul facand si astazi granita straina prin mijlocul Moldovei lui Stefan cel Mare si Sfant.

Marea greseala a istoricilor si politicienilor nostri este gestionarea neacceptat de slaba a informatiilor privind evolutia poporului roman dupa retragerea aureliana din anul 275, desi dovezi sunt suficiente. Culmea ironiei este ca noi cunoastem mai multe despre perioada daco-romana, pana la retragerea aureliana, decat despre perioada secolelor IV-XIII, adica pret de aproape un mileniu, timp in care stim ce s-a intamplat prin Franta si Anglia, Germania si Italia, pe la rusi, pe la bulgari, dar mai putin pe la noi. Nu pentru ca n-ar fi fost evenimente. Ele au fost, dar nespectaculozitatea lor le-a facut neinteresante pentru istorici.

In realitate, poporul, de acum, daco-roman si-a dus traiul mai departe si dupa retragerea armatei romane. El nu s-a destramat. Din contra, si-a consolidat identitatea, asezarile si comunitatile constituite in orase sau sate in devenire au prins radacini. Chiar daca mai modeste, dar destul de adanci si de viguroase, care au rezistat valurilor de navaliri barbare ce au bantuit Europa. Cel mai important lucru produs la acea vreme a fost omogenizarea (in secolele IV-VI) etnica, lingvistica si culturala a daco-romanilor, in intreg spatiul carpato-danubian-pontic, care a dat tarie de granit unitatii de limba, etnie, constiinta si civilizatie, lucru care a facut posibila rezistenta noastra in timp, in fata valurilor distructive de navalitori, fie ca a fost vorba de huni, goti, gepizi (sec IV-V), de avari, bulgari, slavi (sec VI), apoi din nou de slavi (sec VII-VIII), ca sa se incheie, in sec. al IX-lea, cu ungurii arpadieni. Rezistenta proverbiala in fata atator factori perturbatorii este dovedita nu numai de bogatia folclorica, dar mai ales de unitatea lingvistica, Romania de azi fiind considerata tara din Europa in care cetatenii tuturor provinciilor istorice vorbesc aproape la unison.

Evolutia mai moderata a poporului roman in raport cu alte tari civilizate ale Europei are desigur explicatiile ei. Arta conservarii, esentiala, la urma-urmei, ne-a obligat si la unele incetiniri, unele voite, altele mai putin voite si suntem siguri ca in decursul lungii noastre istorii n-au fost luate intotdeauna cele mai inspirate decizii.

Unirea cea Mica de la 1859, pregatita meticulos de revolutionarii de la 1848, care vroiau refacerea integrala a Vechii Dacii, vizand deci si Transilvania, a fost, in schimb, un admirabil moment de glorie. Vorbim de Unirea cea Mica, doar in sens peiorativ, plecand de la aportul ei teritorial, pentru ca, in realitate, evenimentul n-a fost mai putin insemnat decat cel de la 1918. Fara acea temelie pusa acum 150 de ani, momentul Marii Uniri de la 1918 n-ar fi fost posibil. De aceea este imbucurator ca, spre deosebire de alte dati, anul acesta, evenimentului de la 24 Ianuarie 1859 i s-a dat o importanta mult mai mare la nivel oficial. O atitudine, zicem noi, noua care se cere extinsa si la nivelul constiintei fiecarui cetatean. Poate ca este un inceput promitator spre mai buna cunoastere a propriei noastre istorii, de-a lungul intregii existente, punand astfel capat speculatiilor care inca se mai fac cu privire la identitatea noastra.

IOAN CISMAS

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page