Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Dezbinarea si dihonia la romani


"Pe-un picior de plai/ Pe-o gura de rai,/ Iata vin in cale/ Trei turme de miei/ Cu trei ciobanei./ Unu-i moldovan,/ Unu-i ungurean/ Si unu-i vrancean./ Iar cel ungurean/ Si cu cel vrancean,/ Mari se vorbira,/ Ei se sfatuira,/ Pe l-apus de soare,/ Ca sa mi-l omoare/ Pe cel moldovan, / Ca-i mai ortoman,/ C-are oi mai multe,/ Mandre si cornute,/ Si cai invatati/ Si caini mai barbati!..." Suntem siguri ca ati recunoscut versurile cu care incepe giuvaerul creatiei noastre populare anonime - "Miorita"-, care l-a inspirat si pe Mihail Sadoveanu sa scrie romanul "Baltagul".

De ce asez tocmai aceste versuri nemuritoare in capul unui editorial despre dihonia si dezbinarea romaneasca? Pentru ca - in alt timp, cel actual -, la alt nivel social, "istoria" se poate repeta, zilnic, la noi, la romani. Pentru ca, in pofida repetatelor apeluri pe care le-am facut, prin "Cuvantul liber", apoi cu prilejul unor aparitii publice, destul de des si in perioada 1992-1996 si 1996-2000, ca deputat, de la tribuna Parlamentului Romaniei, constat, nu doar cu surprindere, ci cu dezamagire si adanca mahnire, ca noi, romanii, suntem azi tot mai dezbinati, tot mai loviti de dihonie si de acel "blestem al dezunirii", sintagma pentru care, inventand-o, savantul si marele eseist Vasile Parvan a suferit, din cauza celor din jur. Prea sunt dezbinati romanii, din 1990 incoace. Prea si-au intins aripa deasupra lor invrajbirea, invidia, intoleranta si chiar ura. Prea are loc, cum spune francezul, "asasinarea prin barfa". Care ar fi motivele? Din ce cauze s-a ajuns la acest derapaj? Dintr-o pornire, in general, nejustificata, tipica firii noastre romanesti? Din ignoranta? Din invidie, si ea tot tipica? Din ambitie? In fata lor, adesea ratiunea si afectiunea - uneori salvatoare ale unor stari - palesc. E mai greu sa dai, mai usor este sa iei, se spune. Situatie in care domina tocmai acele defecte ale sufletului care inlatura, de foarte multe ori, acea discretie si bunavointa necesare in judecarea semenilor nostri.

Mai in zilele noastre suficiente sunt marturiile ca nici macar durerea nu-i misca, uneori, pe unii dintre semenii nostri. Dimpotriva, necazul si suferinta unora ii bucura. Este bucuria individului care nu iarta meritul, dovedind, daca mai era nevoie, ca ingratitudinea, acea carare a viciilor, este mai puternica pentru nemultumitul ranchiunos. Pana mai ieri doar, insul dorea, din tot sufletul, sa moara capra vecinului! Acum, el nu se mai multumeste sa-si dea duhul doar capra. El vrea sa dea ortul popii si vecinul! Mereu cu privirea in ograda si in gradina vecinului, invidiosului tot timpul i se par bostanii de acolo mai mari. Si-l deranjeaza. Macar, ciobanului din "Miorita" cei doi i-au dorit moartea, pentru ca avea "oi mai multe", "cai invatati" si "caini mai barbati!".

Unii s-au grabit sa spuna ca acestea sunt "cazuri patologice", iar de vina ar fi lipsa educatiei. Am cunoscut, aflati in aceasta postura, nu doar oameni simpli, ci si profesori, ingineri, medici, deci oameni scoliti, care veneau sa confirme tocmai convingerea ca "invidia este mai neiertatoare decat ura!" De foarte multe ori, dezbinarea romaneasca, dihonia, dezunirea sunt insotite de vulgaritatea gestului care le genereaza, de ipocrizia demolatoare, de lasitate, de mediocritate, de ingamfare si prostie.Este regretabil ca, pe masura ce inaintam in timp, si suntem tot mai saraci, romanii par tot mai dezbinati. O manie oarba, vicleana, isi face loc printre noi. Pana ce totul izbucneste in ura feroce. Deseori, parintii si copiii, fratii, neamurile au ajuns prin tribunale, se judeca ani la rand, pentru o palma de pamant, manati de acea patima oarba din romanul "Ion", de Liviu Rebreanu. Nemultumiti de deciziile unor unsi oameni ai legii, isi dau cu sapa, cu parul, cu securea in cap. Unde-i onoarea? Unde-i gloria neamului nostru? Neam care a trecut prin toate fulgerele, tunetele, viscolele istoriei, santinela aici, la Portile Rasaritului, infruntand vitregiile! Ce se intampla cu romanii, dupa decembrie 1989? Chiar noi sa fim cei mai blestemati?

Ne darama orgoliile supradimensionate, pasiunile de doi lei rai, prejudecatile, razbunarile, saracia sufleteasca. Uneori, din plictiseala cotidiana, neavand alte preocupari, insul, pornit sa maculeze tot ce ii iese in cale, ii jigneste, ii insulta, fara motiv, pe cei din jur. Uneori, chiar pe unii dintre cei apropiati. Adica, prieteni. O dovedeste o istorioara relatata de un cunoscut. "Intr-o zi - un amic imi spune, oarecum pe un ton secretos -, l-am auzit pe unul vorbind cu cainele! «Si, ce-i cu asta?» - l-am intrebat. «Pai... - zice amicul - asta nu-i bine!» Si facu un gest semnificativ, sfredelindu-si, cu degetul aratator, tampla…" Adica, in capul insului nu incap unele realitati. De pilda, ca taranul, atunci cand este necajit, cand calutul obosit abia trage caruta cu povara, la deal, il indeamna, vorbindu-i bland, ca unui om, incurajandu-l. Insul se vede ca nu a citit "Fefeleaga" lui Ion Agarbiceanu. Dupa toate "zmanciturile" vietii, Maria Dinului, Fefeleaga, vorbea, in singuratatea ei coplesitoare, cu Bator, calul alb, singura fiinta cu care mai comunica pana la moartea Paunitei, ultimul copil din cei cinci, stinsi, unul dupa altul, inainte de a pasi pragul celor 15 ani. Poate ca acel om care vorbea cu catelusul, la care se referea sfatosul ins, avea un necaz al lui: ii murise un copil, mama, tata, unul dintre cei dragi. Iar el vorbea tocmai cu cainele, deoarece nu avea cu cine. Oamenii, oricum, nu l-ar fi inteles. Stie oare, el, cel pestrit la mate, ce il durea pe acel om? Apoi, gradinarul nu vorbeste cu florile lui, in limbajul doar lor cunoscut, cu pomii infloriti? Insului i-as recomanda "Calina rosie", povestirea scriitorului rus Vasili Suksin, pentru acel antologic cadru natural in care personajul vorbeste cu superbii mesteceni, adresandu-se unuia: "Esti frumos ca o porumbita". Traducerea nu poate, bineinteles, sa cuprinda sensibilitatea, in profunzime, a gestului, oricum "minor" pentru unii.

Intr-o lume a capitalismului salbatic si a alienarii individului, a insingurarii, a izolarii si a dispretuirii lui, omul, cel nedaruit cu "talentul" datului la gioale, oricand, oricum si din orice pozitie, simte aceasta ura venind spre el, mocnind ca focul sub cenusa. Virtutea nu mai are, in cazul unora, niciun sens, iar omul bun printre noi este o pasare tot mai rara. Proliferarea raului, ajuns precum taciunele: care "nu te arde atat de mult, cat te innegreste", ambuscarea bunului-simt, a altruismului, de catre cei orbiti de iubirea de sine, azi, cand "ti se da o maslina si ti se cere inapoi un butoi cu untdelemn", troneaza, lamentabil, intr-o societate macinata si ea de toate bolile timpului. "Lumea e asa cum este" - spunea poetul. Iar asa cum este ea, suntem si noi! Prietenii sunt tot mai rari! Si foarte putini. Poti sa-i numeri pe degetele de la o singura mana! Exista doar amici de drum, pe un segment conjunctural si (pentru multi!) profitabil al vietii. Pana si sarutul lor te ustura pe obraz! Ca sarutul Iudei! Pentru ca ei "cu o mana te mangaie, cu alta te zgarie!" Cel mai mic succes – sa nu mai amintim de reusitele esentiale din viata ta - pe ei ii deranjeaza. Nu se spune, oare: "Bumbacul nu se uita cu ochi buni la cainele alb"? Insii de acest fel confirma adevarul ca "in pomul cu roade se arunca mereu cu pietre"!

Adept al moralei faptelor si nu al vorbelor, am ramas surprins sa aud, deseori, in asemenea situatii, ca "nu exista padure fara vreascuri, nici om fara cusur". Asa o fi, nu zic ba. Dar prea ne ascundem noi, romanii, dupa proverbe si zicatori! Nu avem, cumva, prea multe vreascuri si cusururi? Este prea comod si prea usor sa te intrebi mereu: "Dar pestele, oare, nu are si oase?" Ca ziarist, ca scriitor, ca roman, inainte de toate, chem (a cata oara?) la unitate. Sa ne gandim mereu la acea povata rezultata in urma intalnirii dintre domnul Alexandru Ioan Cuza si taranul Mos Ion Roata. Sa nu ne lasam coplesiti, calariti de dezbinari, de dihonie, de "blestemul dezunirii"! Fiecare deget al mainii noastre are, la randul lui, un rost. Dar, singur luat, degetul este slab. Numai unite intr-un pumn, toate degetele unei maini devin puternice! Pentru ca doar "unirea face puterea"!

LAZAR LADARIU

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page