Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

PRIZONIERA LA PELES


Motto: „Iarba ascunde, ploaia sterge.”
(Victor Hugo, „Mizerabilii”)


Noaptea trecuta m-am visat la Peles. In vis, patrunsesem in castel la miezul noptii. Nestiuta de nimeni, treceam dintr-o sala in alta, admirand basoreliefuri, carti rare, statuete si armuri. Pe neasteptate, in timp ce vizitam Marele Salon, luminile candelabrelor s-au stins. Nicaieri, nici o lampa de veghe. Lovindu-ma de mobile, pipaind peretii, incercam sa gasesc o iesire. Cu greu, am dat peste o usa. Mana mea nesigura a apucat clanta si a apasat-o. Usa s-a deschis. Ma aflam afara din castel, caci distingeam conturul statuilor din Gradina Italiana. Cerul nu se vedea, iar tacerea muntilor din jur facea intunericul sa para si mai dens. stiam ca pentru a parasi gradina era suficient sa cobor treptele ce duceau spre aleea principala. Odata ce treceam de scari, aveam sa o apuc spre Sinaia. De acolo, imi mai ramaneau doar cativa pasi pana in oras.

Ajunsa la scari, am pus piciorul pe prima treapta. si pe a doua. Apoi, un tipat prelung a despicat zarile. Atinsesem cu varful pantofului un trup. De-a curmezisul treptelor zacea cadavrul unui soldat necunoscut, mort in luptele de pe Valea Prahovei, din Primul Razboi Mondial. Ii distingeam in intuneric ochii cascati in orbite, mainile intinse pe langa corp. Ii simteam hainele prefacute in zdrente si trupul mumificat, infasurat in panze de paianjen, mirosind a praf si a umezeala. O voce necunoscuta, venita din neant, imi spunea ca soldatul fusese dezgropat pentru a i se gasi un nou mormant. Pana cand se va intampla aceasta, el ramane pe scarile Gradinii Italiene. Mi se interzicea sa pasesc peste trupul sau. Urma sa zabovesc acolo, alaturi de el. Eram prizoniera la Peles.  In clipa aceea, siroind de sudoare, m-am desteptat din somn, in patul din camera de hotel de la Sinaia.

Sosisem la Sinaia cu o seara inainte. Era inceputul lui aprilie si imi petreceam aici o saptamana de concediu. La coborarea din tren ma intampinase o ploaie rece si marunta, ce se prelungise intreaga zi. Spre seara, luasem hotararea sa ies la plimbare, cu toate ca ploaia nu se oprise. Pe drumul pietruit ce urca serpuind catre Peles, nici tipenie de om. Vantul zgaltaia copacii, facandu-i sa se tanguie, iar paraul Peles cobora zbatandu-se cu furie. Dughenele din lemn la care se vand suveniruri asteptau zavorate, vremea insorita. M-am apropiat de castel. Se aprinsesera felinarele si la lumina lor, Pelesul semana cu o uriasa pasare maiastra, dormind intr-un cuib de munti. Statuile sale, poleite acum de ploaie, aveau fragilitatea si distinctia portelanurilor expuse in vitrinele de antichitati.

Singura in acel loc incarcat de istorie, traiam fiorul Pelesului. In jurul meu inviau umbrele celor ce isi purtasera candva pasii, pe aici: regi, regine, persoane cu vaza, dar si oameni simpli, umili - soldati, tarani, oraseni. Luna plina dadea si mai multa personalitate castelului, reflectandu-si lumina in vitraliile sale. Decorul plin de farmec si singuratatea imi trezeau puternice emotii. Nimic nu avea aerul mediocru si agresiv al orasului contemporan. Infrigurata si sensibilizata de impresiile acestea, parca mi se facuse frica. Am decis sa ma intorc. La coborare, simteam fiecare petic de pamant din drumul de la Peles ca fiindu-mi familiar, oglindind in el in mod natural, atat cerul limpede, cat si furtunile vremurilor de demult. De la Peles, pasii m-au purtat la Cimitirul Eroilor. Aici, doua tunuri din Primul Razboi Mondial strajuind intrarea si in rest, cruci.

Emotii pioase ma incercau, in timp ce desluseam misterul acelor cruci. La lumina albastra a telefonului mobil, citeam inscriptiile de pe ele. Pe unele era scris numele soldatului decedat, pe altele nu exista nici o mentiune legata de acesta. Un numar fatidic le unea pe toate intr-un destin comun: 1916. Observam de aproape crucile, sub ploaia deasa, in vantul ce batea disperat. Aplecata asupra unei cruci, am simtit pe umar atingerea timida a unei maini. Am tresarit. Langa mine statea o taranca, purtand pe brat un paner incarcat cu cosulete din rachita in care, infipte intr-o bucata de muschi de padure, lancezeau, botezate de ploaie, cateva flori de iarna incadrate de ramuri ciuntite de merisor.

-    Cum m-ai speriat! Cine esti? De unde ai aparut?, am intrebat-o.
-     N-am vrut, fata mea, sa te sperii, mi-a raspuns ea. Ia-mi si mie un cosulet. Sa ma duc si eu acasa, ca s-a facut noapte.

Ii platesc un cosulet. Asa cum sta, indiferenta si importanta langa o cruce, in straiele ei de sateanca, privind cu jind spre mainile mele, in timp ce ii intind banii, femeia aceasta imi pare un exemplar al celor ce supravietuisera cu stoicism, de la inceputurile lumii, dezastrului si singuratatii. Nu ma simt in stare sa intru in vorba cu ea, desi acesta ar fi poate, un lucru necesar. Asez cosuletul cu flori langa o cruce si plec spre hotel. Incerc sa ma conving ca tristetea insportabila pe care o simt nu are legatura cu mine, ca se afla in afara existentei mele. Parasesc cimitirul si o iau prin curtea Cazinoului, pe langa hotelul Palas. Noaptea, m-am visat prizoniera la Peles.

Dimineata urmatoare s-a aratat cu cer catifelat, fardat cu rosu si trandafiriu in obraz. Ploaia incetase, lasand loc soarelui.  Iarba avea un verde timid si transparent, iar pomii pareau impodobiti cu mici perle albe si roz. Pana la sfarsitul concediului, timpul a trecut binefacator, luminat de prospetimea primaverii. Reluam in fiecare seara, intr-o rutina amuzanta si naiva, drumul pana la Peles si inapoi, prin Cimitirul Eroilor. Instinctul ma indemna sa revin acolo, in cautarea a ceva ce nu isi gasise raspunsul.

Este ultima zi la Sinaia. La plecare, descopar ca in gara se toarna un film despre  bataliile date aici in Primul Razboi Mondial. Din aceasta cauza, toti cei care luam trenul spre Bucuresti suntem condusi la alta linie decat cea de pe tabela de „Plecari”. Pe peron defileaza trupe de soldati in uniforme gri-albastre. Un regizor le dirijeaza miscarile, in timp ce, din sala de asteptare a garii, oameni curiosi se holbeaza la ei. Intre acestia, pe primul rand, se infiintase sateanca de la care cumparasem cosuletul cu flori, in cimitir. Unde si-o fi lasat acum panerul?

Ma urc in tren. Se da semnalul si vagoanele se pun in miscare. Prin fata ochilor mei se perinda pentru ultima data, femeia cu florile, multimea de gura-casca  si la sfarsit, regizorul si soldatii, figuranti intr-un film al carui unic mister este ca nestiindu-i numele, nu voi afla niciodata unde si cand are sa ruleze. La Bucuresti, ma dau jos din tren si o pornesc cu bagajul in mana spre iesirea din gara. Aleg un taxi.

-    Liber?, il intreb prin geamul coborat, pe soferul aflat la volan.
-    Liber, imi raspunde el.
Ma asez pe bancheta din spate si ii indic adresa.
-    Aici locuiesc, ii spun. Ma duceti si pe mine pana acasa?
-    Va duc oriunde, imi raspunde el evaziv, la munte, la mare.
-    La Peles?
-    La Peles.


Corina Diamanta Lupu
Bucuresti
25 martie 2014

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page