Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Dilema extinderii NATO în fostul spatiu sovietic: Art.5. Cum reinventeaza Putin Occidentul


Valentin Naumescu martie 19, 2014

A spune ca in tot raul e si un bine a devenit aproape un loc comun, folosit in tot felul de ocazii, mai mult sau mai putin elocvente. Asta nu inseamna ca „axioma” in cauza nu are o anumita valabilitate strategica in contextul crizei ucrainene si mai ales al declansarii celui de-al doilea Razboi Rece, toamna trecuta, inaintea Summitului de la Vilnius.
Tensiunea Rusia-Occident s-a acutizat ulterior, continuu si accelerat, culminand cu recenta anexare a Crimeei de catre o Rusie care a dorit astfel sa arate ca este din nou capabila sa sfideze „ordinea occidentala” si sa nu se teama de consecinte.
Pe termen scurt, Putin s-a impus. Fulgerator, practic imediat dupa inchiderea Olimpiadei de la Soci, liderul de la Kremlin a „mutat” in Crimeea si a obtinut ceea ce si-a propus: recunoasterea de facto a puterii Federatiei Ruse, careia „nimeni nu i se poate opune”. A puterii hard, data de forta militara bruta de care dispune, ruginita sau nu, dar si (element de noutate istorica absoluta, caci Rusia nu a fost niciodata o putere populara in afara granitelor sale) si a celei soft, la randul ei regizata sau nu, prin care mii de oameni, varstnici si tineri deopotriva, au umplut entuziasti pietele oraselor din Crimeea si Estul Ucrainei cu steagurile Rusiei in mana, cerand alipirea la teritoriul federatiei. Cu alte cuvinte, fostul ofiter KGB a dorit sa arate ca Rusia este acum o putere atractiva in zonele              respective, atata timp cat oamenii nu flutura acolo steagurile Americii sau Uniunii Europene, ci pe al Rusiei. Ce triumf!
In pofida unei importante victorii de etapa a Moscovei in fata Occidentului (caci, trebuie spus, incordarea muschilor Kremlinului nu vizeaza punctual Ucraina, ci sistemul euro-atlantic in ansamblu), obtinuta sfidator de usor, pe care am anticipat-o insa pe 23 februarie a.c.(1), imediat dupa plecarea lui Ianukovici din Kiev „spre o destinatie necunoscuta”, continui sa cred ca, pe termen lung, strategia lui Vladimir Putin de a infrunta Occidentul este esentialmente eronata si contraproductiva, iar viitorul lider de la Moscova (atunci cand va veni, maine sau peste sase ani) va trebui sa o corecteze drastic. Indiferent de cate rezerve de petrol si gaze dispune, Rusia are totusi nevoie de Occident (mai mult decat are Occidentul nevoie de Rusia) pentru a-si continua dezvoltarea economica: de tehnologia din Vest, de piata bogata a sistemului euro-atlantic, de o anumita integrare in mecanismele decizionale globale. Gaz vand si altii (Iranul abia iese acum din izolare, noi resurse se identifica in mare si pe uscat, inclusiv in Europa), iar cand pretul mondial a scazut, in anii 80, cea mai afectata a fost Uniunea Sovietica, nu Occidentul. In plus, economia lumii nu e numai despre gaz, oricat de tare ne-ar speria subiectul, justificat doar pana la un punct.
Scriam acum cateva zile, sugerand posibilitatea revigorarii unitatii Occidentului in noul context politic international, ca „ceea ce parea obosit ca idealuri si credibilitate, erodat ca economie, dupa criza din 2008-2010, si fragilizat ca forta de actiune unitara, datorita ipocriziei relatiei transatlatice din ultimii 10-11 ani (dupa campania americana din Irak), poate fi acum resuscitat in cateva luni, „gratie” ambitiilor revizioniste ale lui Vladimir Putin. Occidentul a slabit cand Rusia nu mai era un pericol. Simetric, o Rusie asertiva poate da o noua sansa conceptului si sistemului euro-atlantic.”(2)
Daca asa vor sta lucrurile pana la urma, aceasta „reinventare” a Occidentului va fi posibila numai in conditiile in care Statele Unite vor dori sa asume din nou rolul de lider al lumii democratice. Ma indoiesc de potentialul Uniunii Europene de a conduce riposta anti-Putin si de mecanismele de „containment” al revizionsmului rusesc, aflate la indemana Bruxellesului. Daca mai exista o speranta ca Rusia sa fie pusa la punct, aceasta nu poate veni decat din America. Iata ce spune senatorul republican John McCain, fost candidat la alegerile prezidentiale si o voce respectata in politica americana, acum cateva zile, intr-un op. ed. in New York Times: „The first, and most urgent, is crisis management. We need to work with our allies to shore up Ukraine, reassure shaken friends in Eastern Europe and the Baltic States, show Mr. Putin a strong, united front, and prevent the crisis from getting worse.
This does not mean military action against Russia. But it should mean sanctioning Russian officials, isolating Russia internationally, and increasing NATO’s military presence and exercises on its eastern frontier. It should mean boycotting the Group of 8 Summit meeting in Sochi and convening the Group of 7 elsewhere. It should also mean making every effort to support and resupply Ukrainian patriots, both soldiers and civilians, who are standing their ground in government facilities across Crimea. They refuse to accept the dismemberment of their country. So should we”(3).
Dar care sunt considerentele momentului in privinta extinderii NATO, sa zicem in Georgia, Ucraina sau  Republica Moldova? Personal, am afirmat in repetate randuri ca acolo unde sunt conflicte inghetate si trupe rusesti stationate este foarte putin probabila o extindere institutionala si juridica a Occidentului. Am vazut insa, recent, analisti de televiziune spunand ca daca s-a putut in cazul Ciprului, de ce nu s-ar putea si cu Georgia sau Moldova? Ma vad nevoit sa-i explic respectivului analist (altminteri un om experimentat, cu foste demnitati inalte in stat) care ar putea fi complicatiile.
Iata, deci, de ce. Povestea cu Ciprul este vechea iluzie care se flutura in ochii super-optimistilor aderarii Republicii Moldova, sau ai altor tari blocate ca perspectiva euro-atlantica de Rusia, prin plasarea strategica de trupe pe teritoriul lor formal. In primul rand, Turcia (care a invadat nordul insulei Cipru in 1974) nu este Rusia. Turcia este membru NATO, este un aliat vechi al Statelor Unite, impotriva caruia nu se pune problema activarii faimosului art. 5 din Tratatul Atlanticului de Nord(4). Turcia nu reprezenta si nu reprezinta un pericol pentru niciun alt membru al Aliantei, problema fiind strict locala. Art. 5 nu se activeaza impotriva unui membru al NATO, logic. De fapt, a fost activat o singura data in istoria Aliantei, dupa atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, in semn de solidaritate cu Statele Unite. Pe de alta parte, Cipru nu este membru al NATO, ci doar al Uniunii Europene, unde a fost primit in 2004, fiind multe voci care regreta chiar si acest lucru si spunand ca situatia este irepetabila. Pentru toate celelalte state din Estul Europei (fost comuniste), aderarea la NATO a precedat insa aderarea la Uniunea Europeana, din motive strategice.
Rusia, spre deosebire de Turcia, s-a aflat pe pozitii de razboi cu Occidentul timp de o jumatate de secol, amenintand sistemul euro-atlantic ca super-putere mondiala, iar acum a intrat in al doilea Razboi Rece impotriva Statelor Unite si Uniunii Europene, pentru a-si imbunatati, considera strategii de la Kremlin, balanta de putere in raport cu Occidentul, grav afectata dupa 1991. Daca, sa zicem, Republica Moldova ar adera maine la NATO, avand in vedere ca pe teritoriul ei se afla trupe ale unui stat non-NATO, ar insemna ca Alianta ar trebui sa activeze articolul 5 din prima zi a apartenentei noului stat, considerandu-se o agresiune impotriva tuturor membrilor NATO, si ar trebui in consecinta sa indeparteze agresorul de pe teritoriul NATO! Cu alte cuvinte, primind o tara cu trupe rusesti in Alianta, NATO asuma sa declare razboi, in ansamblul sau, puterii care a agresat un membru al Tratatului. Doreste vreun stat occidental confruntare militara cu Rusia? Fireste ca nu.
Bun, veti zice, s-ar putea face un amendament la Tratat, prin care sa nu se aplice articolul 5 in cazul respectiv, punctual, fiind o problema care a precedat aderarea etc. Tehnic, se poate gasi artificiul prin care sa eviti obligatia de a interveni militar. Dar, practic, acesta nu ar mai fi NATO! Ar deveni orice altceva, Consiliul Europei, OSCE, fundatie umanitara etc., dar nu NATO, nu cel din 1949. NATO fara art.5 din Tratat devine un club de reflectie politica.
In mod esential, puterea simbolica a Aliantei Nord-Atlantice a fost data de convingerea tuturor ca America se va bate pentru independenta si suveranitatea fiecaruia din aliatii sai europeni. Daca pierde formal pana si aceasta iluzie, NATO isi pierde ratiunea de a exista. Acela ar fi adevaratul sfarsit al ideii politice si militare a Occidentului solidar. Macar asa mai ai o speranta, pana la proba contrarie. Ati inteles de ce nu pot fi lasati soldatii rusi in NATO?

PS. Rusia nu va anexa Transnistria. Ar fi gestul care ar arunca Republica Moldova, fara alte probleme, direct in bratele NATO si ale Uniunii Europene. Va face insa altceva, mai rau: o va lasa, chipurile, a Republicii Moldova, ii va incuraja atitudinea de nesupunere, va mentine soldatii sai acolo (sau isi va consolida prezenta militara, pentru protejarea intereselor legitime ale etnicilor rusi, stim deja argumentul), in fine, o va instrumentaliza politic impotriva aderarii Republicii Moldova la Uniunea Europeana sau la NATO. Alta este solutia pentru Basarabia.
---------------------------------------------------
(1) http://www.contributors.ro/editorial/un-elicopter-pentru-ianukovici-criza-ucrainei-si-preliminariile-razboiului-la-periferia-europei/

(2) http://www.contributors.ro/global-europa/intoarcerea-revizionismului-in-europa-metoda-referendumului/

(3) http://www.nytimes.com/2014/03/15/opinion/mccain-a-return-to-us-realism.html?ar=0
(4) http://www.nato.int/cps/en/natolive/officialatextsa17120.htm?selectedLocale=en
 Sursa: Contributors.ro

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page