Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Uniti în cuget si simtiri?



„Valoarea unui om rezida in ceea ce da el si nu in ceea ce este capabil sa primeasca.”
Einstein


Viata noastra sufleteasca, linistita sau zbuciumata, este ecoul vietii sociale in care traim. si cum sa fim linistiti, cand ne ajung la urechi, sau ni se prezinta in fata ochilor pe ecrane, zgomotele, imaginile calomnierii zilnice? Barfim, clevetim, defaimam… Demolam valorile reale, distrugem reperele morale si intelectuale ale natiei noastre. Nu este suficient ca din afara stau unii pregatiti sa ne loveasca? Ne lovim si noi in interior, lovim in ceea ce avem mai de pret – cultura, in oamenii valorosi care mai sunt, in loc sa ne bucure existenta lor. Distrugem nazuinta, lupta si dobandirea acelui ideal: „uniti in cuget si simtiri”.
   Defaimatori sunt destui, aparatori mai putini, si-atunci calomnierea creste ca o ciuperca, in libertatea ei de a sugruma binele, frumosul. Pentru defaimatori nu exista sentimentul smereniei care ar fi apanajul inteligentei, nu exista respect fata de oamenii valorosi ai natiei, acei intelectuali care se straduiesc sa ne deschida mintile, sa ne deschida ochii asupra unor lucruri care sunt invaluite in ceata. Chiar daca nu intotdeauna dreptatea este de partea lor, dar intotdeauna ei provoca un dialog cu constiinta noastra. Oamenii de cultura din sfera literaturii se straduiesc si scriu, actul scrierii fiind un act civilizator, ei ne ridica pe o treapta superioara. Mario Varga Llosa spunea: „datorita literaturii descifram, cel putin partial, aceasta hieroglifa care este de multe ori existenta…”
Prin luarea de atitudine in scris sau in vorbire convingem, influentam, inaltam sau coboram pe cineva, sau ceva, de aceea este important ca scrierea si vorbirea sa foloseasca binelui. Scrierea si vorbirea sunt puteri care trebuie sa dovedeasca multa intelepciune. Nu ar trebui sa folosim un limbaj curat si corect, cuvinte pline de amabilitate care sa incalzeasca sufletele? Iar atunci cand nu suntem de acord cu cate ceva sau cineva, vrand sa corectam, sa indreptam, nu trebuie cuvintele sa aiba  totusi mirosul vietii si nu pe cel al mortii? Cuvintele aspre, severe ranesc sufletele, produc manie, razvratire, sau profunda indurerare. Nu ar trebuie mustrarile indreptate spre oamenii de valoare sa fie rostite in spiritul iubirii? Sau atunci cand cuvintele au ranit sa ne cerem iertare? Dar pentru a cere iertare in suflet trebuie sa existe macar o farama de noblete. Fiind constient de greseala sa, de neinfranarea sa, omul care a jignit, a folosit cuvinte defaimatoare va actiona pe viitor mai responsabil, in acord cu constiinta sa morala, isi va imagina consecintele faptelor pe care le-a faptuit sau este pe cale sa le faptuiasca, intrucat i se va largi dintr-o data orizontul cunoasterii si va actiona in modul cel mai potrivit, inscriindu-se in armonia acestei lumi, atat de necesara.
   Trebuie sa recunoastem ca nu suntem egali decat in fata lui Dumnezeu. „Unii se nasc mari, altii cuceresc marirea, iar altora le e data de-a gata”, scria William Shakespeare. Exista o ierarhie, un sistem de trepte instituit pentru a clasifica oamenii si lucrurile in lumea noastra pamanteana, asa cum exista si in cea dedincolo de noi. Dar, toti si toate trebuie sa traiasca in armonie si ca sa existe aceasta armonie, trebuie recunoscuta aceasta ierarhie. „Va indemn, fratilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toti sa vorbiti la fel si sa nu fie dezbinari intre voi; ci sa fiti cu totul uniti in acelasi cuget si in aceeasi intelegere” (1 Cor. 1:10).
Respectul trebuie acordat oamenilor nu dupa averile stranse, am mai spus-o candva, si nici dupa puterea dobandita, ci in primul rand pentru calitatile mintii si cele sufletesti, destainuite in scris, intrucat acestea valoreaza cel mai mult. Un proverb romanesc spune: „Omul nu dupa haine, ci dupa fapte dobandeste cinste” si cuvintele asternute sunt gandurile materializate, egale faptelor. Iar „Aurul se cunoaste dupa culoare, pasarile dupa tril, oamenii dupa cuvant...” spunea un ierarh.
   Mircea Eliade se intreba ce-i lipseste omului modern ca sa fie om intreg si credea ca  „tocmai aceasta intuitie a ierarhiei, a cosmicizarii. Fiecare dintre noi este un mic haos”.
   Limbajul scris sau vorbit este singura modalitate de materializare a gandirii noastre si el trebuie folosit in sensul respectului, al demnitatii omului civilizat. Avem libertatea de opinie deschisa, adica de a exprima public ceea ce simtim si gandim. Avem libertate, dar trebuie sa acceptam si niste limite ale libertatii, altfel echilibrul social este periclitat. Ne dorim o libertate civilizata, nu haotica.
   Intre oamenii civilizati exista minime raporturi de respect reciproc, formule de pretuire, de respect, de decenta, de bun simt. In mass-media este din ce in ce mai evidenta aceasta eludare a termenilor decenti, evitarea intentionata parca, a reverentelor de limbaj. Ma intrebam candva daca este facuta pentru a se vedea in ce lume traim, ca o oglinda a vietii? Dar nu, m-am convins ca este acea „ciuperca” care a crescut neadmis de mult, devenind cancerigena. Vorbirea stradala nu trebuie adusa in studiourile de televiziune. O cenzura proprie este necesara, din respect pentru semeni, pentru cei superiori; ierarhia trebuie totusi respectata!  Respect si pentru demnitatea limbii noastre! Altfel exista pericolul unei decadente morale si spirituale cu aceste comportamente verbale agresive.
   Am scris candva un articol care mi-a fost refuzat spre publicare. Ma indignase vocabularul folosit de unii manifestanti. Si scriam redactorului printre altele: „cuvintele urate, vocabularul care se foloseste astazi, ma dezgusta. Cred ca aceasta pretentie a unui vocabular civilizat nu trebuie s-o avem numai de la cei care scriu, ci si de la cei care stiu sa-si strige durerea in strada, sau in fata ecranelor”. Articolul era intitulat „Mai mult de atat nu se poate”, dar iata ca se poate! S-au putut auzi cuvinte insultatoare la adresa unui intelectual de mare valoare al tarii, iubit de foarte multi dintre noi.
   Scriitorul german Thomas Mann, in cartea sa Muntele vrajit, scria: „Nu trebuie sa li se rapeasca umanistilor functia de educatori, deoarece numai ei sunt singurii depozitari ai traditiei demnitatii si frumusetii omului…” si-atunci cand un scriitor, un ganditor slujeste prin scrierile sale interesele neamului romanesc si al civilizatiei timpului prezent, nu este un act criminal a-l batjocori, a-i adresa cuvinte defaimatoare? Nu se loveste in natia noastra prin defaimarea valorilor intelectuale?

Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page