Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

DEMNITATE SI CURAJ



„Acolo tine-ti caruta, departe de apa care clocoteste si de vartej”.
Aristotel


Cuvantul Demnitate, ne spune DEX’98 vine din limba latina, dignitas –atis (dupa demn), insemnand „Calitatea de a fi demn, atitudine demna; autoritate morala, prestigiu; gravitate, maretie”.
Demnitatea este una dintre virtutile cu care se naste omul. Aristotel spunea despre aceasta virtute morala ca ea devine „o deprindere care ramane sub forma de dispozitie activa”. Ea nu trebuie lasata sa doarma in fiinta noastra, ci vesnic sa fie treaza, sa existe acea insomnie a demnitatii in sufletul omului, in societatea in care traim si care trebuie sa fie condusa de oameni demni si curajosi.
Demnitatea este necesara oricarui om. Dar nu toti oamenii sunt demni si vorba, tot a lui Aristotel, sa ne tinem departe de cei lipsiti de demnitate, spre a nu fi luati in vartejul lor si a ajunge la fundul unei ape. Invatatura crestina considera demnitatea umana un dar divin, care indiferent de conditiile in care traieste individul, are in fata chipul lui Dumnezeu ca exemplu. Sau, cum frumos a spus Dan Puric intr-o conferinta a sa, ea – demnitatea -  poate fi „a doua nastere – demnitate dobandita”.
Demnitatea arata valoarea, moralitatea, gradul de pretuire pe care-l are o persoana in cadrul societatii; o urca pe o treapta superioara. Ea este legata de sentimentul onoarei, a fi demn insemnand sa-ti respecti propria persoana si sa respecti pe cei din jurul tau; inseamna sa crezi in ceva si sa fii consecvent in principii si atitudine. Se naste o reciprocitate: Omul demn respecta oamenii educati si oamenii educati, la randul lor, respecta omul demn; ei prefera de multe ori sa piarda decat sa jigneasca, sa-si schimbe cartea de vizita a demnitatii.
Aceasta calitate se imbraca uneori in haina stralucitoare a mandriei. Omul mandru nu se lasa calcat in picioare, fiindca are si curaj, nu da niciodata semne de delasare sau lasitate. El persevereaza, iar ratiunea, intelepciunea il fac si prudent totodata, ii indica limitele. Cand se depaseste ratiunea, acea limita a prudentei, se trece in orgoliu si acesta nu mai tine cont de parerile celorlalti, ci doar de ceea ce gandesc ceilalti despre persoana sa; iubindu-si sinele, cauta sa-si impuna o imagine, o idee, chiar daca ea este falsa, daunatoare intereselor celor din jur. Si cand un conducator se iubeste prea mult pe sine, istoria ne-a dovedit ca el a devenit un calcator al Legilor. Cei needucati, sau prost educati, neinzestrati intelectualiceste, care beneficiaza si de un dram de prostie pe care si-o ascund cu perfidie, sunt prada usoara a orgoliului, sunt cei ce gandesc ca au meritul principal in realizari, sau ca hotararile lor sunt cele mai bune, considerandu-se zei si devenind tirani mai mici sau mai mari, sau sfarsind dand socoteala celor pe care i-au oprimat. Asa se scrie istoria, are si ea legile ei. Doar ratiunea si bunul simt pot tine in frau mandria, pentru a nu trece in aria orgoliului. O data scapata in aceasta arie, actiunile omului devin imprevizibile si instabile. Omul se dovedeste a fi infatuat, lipsit de intelepciune, iar prostia ascunsa iese la suprafata.
Ne confruntam in prezent cu orgolii personale si orgolii de partid. Guvernarea tarii inseamna o buna administrare si ea trebuie sa constituie prima preocuparea celor ce conduc destinul tarii. Intrebarile lor principale ar trebui sa fie: Tot ce facem este in interesul poporului? Va trai omul mai bine in tara asta? Nu vor profita cei din afara de aceste tensiuni interne? Mai prezentam incredere in conditiile acestor disensiuni care, din orgoliu merg pana la ura viscerala?
Dorintele si actiunile oamenilor necumpatati sunt intotdeauna irationale si nu duc la un scop inaltator.                                                                                                                                    
Toti avem nevoie sa credem in noi, dar e necesar sa tinem cont si de cei din jurul nostru, adica sa uzam de bunul simt si de sinceritate, pentru a ajunge la adevar. Seneca spunea ca important este „sa exprimam ceea ce simtim, sa simtim ceea ce exprimam, vorba sa semene cu fapta”. Si dupa cum frumos sfatuia cineva, „sa nu bem din fantana talharilor, chiar daca ne ard buzele!”Nevoia de a vorbi fara sa spui cu adevarat ceea ce simti, aflandu-te doar „in vorba” pentru a iesi in evidenta sau de a face cate ceva complet neadecvat vorbelor tale spuse candva, este o boala contagioasa a zilelor noastre, contactata de cei iesiti din gaoacea comunismului. Nu ne mai dedublam acum, dar mintim cu nerusinare. Rautatea si lipsa de retinere sunt defecte care nu pot sta alaturi de demnitate.
Marcu Aureliu considera ca demnitatea omului deriva din ratiune, din stapanirea ei: „A ne abtine de la orice pripire in judecatile noastre, a fi binevoitor fata de oameni si a asculta poruncile zeilor”.  Descartes era de parere ca „daca facem intotdeauna ceea ce ne dicteaza ratiunea noastra, nu vom avea niciodata un subiect de remuscare, chiar daca evenimentele ne-ar arata dupa aceea ca ne-am inselat, fiindca nu a fost din greseala noastra”. Este tot atat de adevarat ca cine se lasa prada acestei simtiri a orgoliului care-i furnica pielea, este pierdut. Un filtru al ratiunii trebuie sa existe intotdeauna, care sa atentioneze in special pe conducatori, fiindca ei au in maini soarta poporului. Kant spunea ca „Virtutea poate fi dobandita… caci facultatea morala a omului nu ar fi virtute, daca nu ar triumfa prin puterea principiului in lupta cu atat de puternicele inclinari contrare”.
Curajul este inaintarea catre ceva sau promovarea a ceva in pofida fricii. Dar nu un curaj prostesc, ci unul rational. Multi si-au pierdut curajul in zilele noastre. Multi tineri sunt blazati. Nu se mai aude „corul” lor minunat, vorba cuiva privind diferenta dintre cor si turma: „ unii canta iar ceilalti behaie”. Nu vrem sa ajungem o turma, manata de unul – doi ciobani deveniti pastori peste noapte! Lucian Blaga spunea: „Soarta este o prapastie in care cadem numai daca privim prea mult in ea”. Sa ridicam ochii spre cer, sa prindem curaj!
Conducatorii trebuie sa beneficieze si de aceasta valoare umana a curajului. Nu poti fi nici prudent, echilibrat, intelept in hotarari, daca nu ai curaj. Curajul te face sa-ti duci „caruta” acolo unde trebuie, in directie salvatoare. Curajul de a spune adevarul, indiferent de cum este el, a nu minti, indiferent de consecinte.  
In concluzie, daca dorim sa ne numim oameni integri avem nevoie de demnitate si curaj. Sau mergem cu mintea invingand, sau stam cu vitele la rand, am auzit spunandu-se.
Sa ne intoarcem cu gandul in trecut, la radacinile „pomului” romanesc si vom gasi multi conducatori demni si plini de curaj, care au scos tara dintr-un anotimp cu „intemperii defavorabile”, aducand-o intr-o noua primavara, facand sa infloreasca si sa rodeasca „pomul”.
Nimic mai lamuritor pentru om decat sfatul Mantuitorului: „Indrazniti, eu am biruit lumea”. El ne vrea invingatori dupa exemplul Sau, demn si curajos.

Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page