Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Haihui prin Romania Mica II

Incursiune pe ulitele noroioase ale orasului Solotvino

Slatina sau Solotvino, localitate pe malul ucrainean al raului Tisa atestata in 1360, se invecineaza cu orasul Sighet. Romanii de aici au trait de secole in buna intelegere si au suferit alaturi de ucraineni unguri, ruteni, maghiari si alte neamuri. Din fabrica de sare, mandria locului pe vremea URSS nu a ramas mare lucru. Pe marginile galeriilor inundate ale salinei se ridca statiunea Selionii Ozero. Cum am ramas fara bere pe terasa la carciuma Maramuresenii. Bazarul mare din Slatina se transforma la sfarsit de saptamana intr-un podium de moda in noroi. Un supermodel local la brat cu maica-sa ne taie rasuflarea. "Cum va este in UE ?". In Romania Mica, vrednicia se cunoaste dupa casa. Potacul prafuit al dacilor liberi.

Sfarsit de toamna 2007 la Slatina (Solotvino, in limba ucraineana) Cea mai mare asezare cu populatie romaneasca din Transcarpatia - Ucraina, pare pustie. Doar elevii scolii elementare de pe ulita Leningradskaia anima peisajul. Din sala de sport se aude fluierul profesoarei de sport. Copiii chiuie veseli si bat mingea. In curte, cateva capre pasc linistite. Peste drum, se deschide un maidan cu potecile desfundate de ploaie. Cateva tinere mamici plimba carucioare printre blocurile intunecate. In cartierul Deviati Etajki (noua etaje) locuiesc mai mult maghiari, ucraineni, dar si romanii saraci care nu au apucat sa plece la munca in strainatate. Cei mai multi dintre ei au lucrat la fabrica de sare din apropiere. Cladirile ruginite si afumate sunt impodobite cu rufe colorate si antene parabolice. Pe zid in mijlocul maidanului, un iubitor de muzica trashideath metal a mazgalit cu vopsea numele formatiei rock Sepultura.

Pe la amiaza, zeci de copii cu ghiozdanele in spate alearga pe ulitele micului oras de la granita. In centrul Slatinei, fata-n fata cu "Administratia" (prefectura ucraineana), strajuieste carciuma Maramuresenii. La o masa stau impreuna cativa muncitori romani si ucraineni. In coltul opus, doi batrani.

"Ce faci Ioane ?", intreaba unul din ei.

" Eh ! cu picioarele din ’72..., da sa spuna celalalt.

Pe terasa zace o fiinta careia cu greu ii poti ghici sexul. Parul blond incalcit si nespalat, ascunde o fata desfigurata de alcool. Ochii ei tulburi, candva albastri, privesc in gol, undeva pe strada. Doi scolari nazdravani se stramba in fel si chip. O sicaneaza. Femeia, parca fara grai, ii suduie din gesturi.

"Fa-i tu asa" spune unul dintre strengari, privindu-ma cu rusine. Celalalt bate din palme si se stramba la femeie. Muierea se ridica si porneste dupa ei. Copiii fug. Se lasa frigul pe terasa. A fost indeajuns sa lipsesc o clipa de langa halba cu bere. Cind m-am intors nu mai aveam ce bea. "Fiinta" statea calma la o masa in apropiere, ca si cum nimic nu s-a intamplat.

"La mare" in umbra dinozaurilor ruginiti

Slatina, straveche asezare de pe malul ucrainean al Tisei este atestata documentar in anul 1360. Cea mai mare localitate cu populatie romaneasca din Transcarpatia s-a dezvoltat in jurul minei de sare. Alaturi de unguri, ucrainieni, rusi sau alte nationalitati, romanii traiesc in buna intelegere de secole. Cu toate ca viata slatinenilor depindea mai mult de extractia de sare, pana de curand acestia traiau mult mai bine decat taranii din satele vecine. Prima mina de sare "Cristina" a fost construita in 1778. Minerii aveau un loc de munca stabil si un salariu sigur. Dupa dizolvarea Uniunii Sovietice, situatia s-a schimbat. Minele s-au inchis. Orasul se scufunda putin cate putin.

In prezent, la Slatina traiesc circa 9000 de suflete din care mai mult de jumatate sunt romani. Fabrica de sare, aproape parasita, zace ca un dinozaur ruginit la marginea apei. Pe locul extractiilor mai vechi s-a ridicat statiunea Lacurile Sarate. In timp, galeriile pline cu apa s-au prabusit, formand balti sarate cu adancime foarte mare. Pe marginea lor au rasarit casute, vile, magazine. Un furnicar imobiliar profitabil pe timp de vara. Selionii Ozero este "litoralul" saracilor pentru locuitorii regiunilor (judetelor) apropiate. Vara se strang la scaldat, tineri din imprejurimi, unii venind chiar de la Cernauti. Toti spun ca se duc "La mare". Apa sarata si salina vindeca diverse afectiuni, mai ales cele respiratorii. Dealtfel, Slatina era vestita in timpul URSS pentru cele trei spitale alergologice (orasenesc, regional, republican) construite aici.

La salina era munca grea si prost platita. Sarea se extragea de la o adancime de 430 m. Halele si cladirile imense ale foste fabrici se descompun incet. Ici-colo, usile unei magazii care de abia de mai sta pe picioare sunt inchise cu lacate ruginite. Imbracat intr-o salopeta zdrentuita si murdara de ulei, un muncitor se plimba printre ramasitele fabricii masurand diametrul tevilor de fier infipte in pamant. Vreau sa aflu cum pot ajunge mai usor in centrul Slatinei. Rusa de balta ma tradeaza. Omul ia o pauza.

"Apai de ce nu zici ca esti roman? ", spune el.

Bazarul din Solotvino, podium de moda intre noroaie

Nu sunt prea multe de vazut la Slatina. La sfarsitul saptamanii este deschis bazarul mare, prilej de socializare, cumparaturi si afaceri pentru locuitorii satelor inconjuratoare. Talciocul din Solotvino se intinde de la Slatina Mica, de-a lungul unui pod rutier, pana in apropierea cartierului Deviati Etajki. Printre ramasitele fabricii de sare, fetele mai popotonate ca de obicei ies la promenada insotite de parinti. Doua romancute bine facute probeaza cizme in namolul bazarului. In Transcarpatia sunt la moda incaltarile cu toc cui si cizmele peste genunchi impodobite cu lanturi si zdranganele. Daca ar fi sa ne luam dupa gusturile bucuresteanului, maramuresencele se imbraca strident. Frumusetea si fizicul fetelor compenseaza orice defect. Hainele vin pe ele ca turnate. Spre amiaza, cand apare soarele, bazarul din Solotvino se transforma intr-o prezentare de moda, numai ca aici modelele defileaza prin noroaie.

Tarabele si halele prost luminate stau sa se scufunde. Zona aduce vag cu Piata Obor din anii ’80. Produsele alimentare se vand de-a valma in miros de suberec (un fel de placinta supradimensionata pe care se presara cascaval), alaturi de bunuri de larg consum, utilaje sau produse agricole.

Exista pe piata sute de sortimente de vodca ucraineana. Simpla, cu ardei, cu mesteacan si chiar cu... propolis. Romanii de peste Tisa ii spun palinca sau medicament.

Un nene oarecare, auzind ca sunt din Romania, ma abordeaza aproape conspirativ.

"Cum va este in UE ?", intreaba el.

"Bine cum sa fie ? Au plecat vreo 3 milioane de oameni din tara.", raspund eu. "Nea cutare" tace. Nu cred ca se astepta la un asemenea raspuns. Mai tarziu aveam sa aflu ca din Ucraina sunt plecati peste hotare la munca vreo 7 milioane. Asta fara sa fi intrat inca in Europa civilizata. Peste drum de bazar, are firma ginerele deputatului local Ion Botos. Comercializeaza materiale de constructii, fier-beton si... "antratit". Cel mai bun carbune adus din bazinul minier Donetk costa 140-180 $i tona, in functie de ambalaj si transport. Fiecare sac mai costa in plus 1-2 grivne. Firma lui Vasile este o afacere de familie in care sotul alearga toata ziua, iar nevasta se ocupa de contabilitate.

Vrednicia omului se cunoaste dupa casa

Alt Vasile, de data aceasta profesor a iesit la pensie de 10 ani. Se plimba prin bazar sa-i tina de urat nepotului, pana ce maica-sa termina cumparaturile. "Mosul" are pensie mica – 600 de grivne, circa 100 de euro.

"E bine si atat, dar era mai mai bine daca era 5-600 $. Aici totul se calculeaza in dolari.", spune el.

Un supermodel blond de 1,90 m ne taie rasuflarea. Copila merge la brat cu maica-sa. Romanca, rusoaica sau unguroaica (nu are importanta), pare desprinsa de pe coperta unei reviste occidentale. Papusa in marime naturala se pierde printre namolurile si tarabele bazarului, iar nepotelul profesorului da semne de nervozitate.

Domn’ profesor ne invita la el acasa. Are pamant cat vezi cu ochii aproape de granita, dar nu-l mai poate tine. Fanul a ramas necosit. Inainte ii dadea celui cu coasa, jumatate din fanul strans. Astazi, de l-ar da degeaba, nimeni nu vrea sa mai vina la coasa. Lucratorii ucraineni cu greu mai accepta munca grea. Prefera sa stea degeaba. Profesorul renoveaza casa batraneasca. Ginerele il ajuta cand are timp sa monteze parchetul laminat. A doua casa neterminata s-a transformat in hambar. Omul ne serveste cu palinca de anul trecut, cu miel fiert pe cuptor si cu porodici marinate. Lumea parca se inmulteste in satele de langa Tisa. Ii vezi dupa case. Una langa alta.

"Acum 40-50 de ani daca erau 2-3 case ratacite in zona asta. Casa mea si inca vreo doua. Restul era pamantul colhozului. Acum sunt una langa alta.", povesteste profesorul.

Din vorba in vorba, aflam ca maramuresenii au ajuns cu negotul si in Belarus. Duc seminte en-gros peste hotare. Tone.

"Pentru ulei ?", intreb eu.

"Ei as, de unde! Se pun in pungute pentru consum", spune vecinul. Se vand semintele prajite mai ceva ca painea calda. Daca bisnisul e bun se vede dupa casa. Vecinul este suparat ca presa din Romania prezinta in mod negativ anumite aspecte din Transcarpatia. Palatele romanilor cu zeci de camere si strazile desfundate au fost prezentate cu lux de amanunte la Bucuresti. Fiecare s-a descurcat cum a putut. Bisnisu-i bisnis! Cineva ii relateaza povestea rapirii din Irak. Nu-i vine a crede.

"Zalog in Irak ? Amu nii la el ma! ", exclama omul.

Suparat pe jurnalisti, morosanul continua tafnos nevoie mare: "Ca zice lumea ca ne facem case. Da domnule! Cu cat o duce omul mai bine, cu atat isi face o casa mai mare. Vrednicia la noi se cunoaste dupa casa. O maresti".

Potacul prafuit al stramosilor

L-am cunoscut pe Vasile Manta nacealnicul bazarului din Slatina in urma cu un an, la valtoare (un fel de masina de spalat naturala unde se racoresc oamenii ). Desi are "buricul spart" (o hernie veche, netratata) se tine tare, "nu se da pe mana doctorilor". Manta este om de afaceri. Bazarul mare ii apartine. Incaseaza 5 dolari pe zi de la fiecare taraba. Mai are si un gater, langa benzinarie, gard in gard cu bazarul. Un electrician incearca sa-i inlocuiasca becurile de 500 W din curtea gaterului. Stalpii ramasi de la fosta fabrica de sare sunt inalti, iar scara lui Manta, putreda nu este indeajuns. Electricianul, un fel de om-paianjen bun la toate, mormaie ceva pe sub mustata. Nu-i convine rolul de, dar n-are ce face.

"Du-te la gard si ia de acolo ce-ti da omul ala", imi commanda Manta.

Ma supun, fac echilibristica pe niste scanduri suspendate deasupra namolului si primesc o sacosa cu suruburi lungi si cateva becuri.

"Paralutele (becurile) fac 24 de grivne", imi spune comerciantul.

Manta asteapta marfa, apoi rade smechereste.

"Ne intelegem noi", spune afaceristul, dar nu scoate nici un ban din buzunar.

Casa maramureseanului este impresionanta. A cumparat-o de la un evreu plecat in Israel si a transformat-o in palat. In sufragerie, mobila grea din lemn masiv, canapele si fotolii frumos sculptate imbracate in piele. Parchetul din lemn pretios cu entarsii de lemn pretios luceste de-ti ia ochii. Pe langa casa, Manta s-a ales si cu niste carti vechi evreiesti din ‘34. Convins de valoarea lor, afaceristul vrea sa le vanda pe bani buni. Nu-l putem convinge sa doneze cartile unui muzeu. Manta este mai degraba pragmatic decat zgarcit:

"Donatorii sunt uitati in timp. Dupa ce mori, daca te mai pomenesc un timp copiii. Dupa aceea ...", spuse el.

Afaceristul pare sa fi imprumutat ceva din spiritul evreului care i-a vandut casa. Totusi, n-am plecat cu mana goala de la Manta. Acesta a "donat" obligat-fortat, muzeului romanesc deschis de Ion Botos la Apsa de Jos o unealta folosita in vechime la torsul lanii pentru toluri. Potacul prafuit si plin de panze de paianjeni al stramosilor daci. Dacii liberi.

Eduard Ovidiu Ohanesian

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page