Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Si amintirtile dor…………

Lucretia Buiciuc
 
 
 
Cerul i se parea straniu, cu stelele curgand impreuna cu timpul, doar luna schimonosita de stupiditatea, de rautatea oamenilor parea la fel ca in urma cu o luna. Isi cauta steaua norocoasa in Carul Ursei Mari...., dar steua se stinsese o data cu trecutul ei.
            S-a asezat obosita in parcul pustiu si aducerile-aminte o invaluira. Era un inceput de primavara nerabdator, cu oameni grabiti si veseli, desi cerul parea mai trist ca cel de anul trecut. Cate o  pasarea mai ofta pe-o creanga abia inmugurita si oful ei se-nalta spre ceruri in mii de cascade, obosind-o.
             Totul i se parea frumos, insa viata o chema in adancurile ei tumultoase, in cazanul urias in care mocirla si sublimul se contopesc continuu.
In acea zi imbietoare de primavara a simtit pentru prima oara cum in piept, in dreptul inimii, se implanta ca un cutit taios o durere adanca Doar pentru o clipa. Totul a inceput sa se invarte in jur ca la „Roata norocului” si nu a mai stiut nimic.
            Asa a inceput lungul drum al noptii catre ziua.
S-a trezit pe un pat de spital stramt, neprimitor, care ii dadea fiori reci. Albul din jur o durea, intristandu-i privirea si viata, fara a-si aminti cum a ajuns acolo.
            Prin geamul deschis, primavara intra dusmanoasa, invingand-o. Floarea de malin capatase culoarea vinetie a neputintei si curcubeul- dunga cenusie a clipei fatale.
Usa se deschide brusc si in rezerva intra doctorul Botez cu o suita galagioasa de studenti. Inalt, brun, cu mustacioara ingrijita, se apropie de patul ei, ii ia mana firava si, cu gravitate, ii numara bataile inimii.
            - Nu ai nimic Ela, nimic grav. Nu te speria..., peste cateva zile vei parasi spitalul. Deocamdata nu ai voie sa cobori din pat. Sa iei medicamentele asa cum te va sfatui sora.
S-a indepartat cu aceeasi distinctie rece urmat de grupul de studenti. Usa s-a inchis cu zgomot si-n urechi i-au sunat randurile de amintiri intunecoase ale anilor...
            Aduceri-aminte, frica de necunoscut, teama din cauza starii de sanatate si, poate, putina neincredere in doctorul ce a trecut pe langa ea ca o naluca, o fac pe Ela sa ramana mult timp incordata, putin inspaimantata in aceasta cetate a durerii. In minte ii revin cuvintele lui Silviu: „ Adevaratii stapani ai lumii sunt doctorii, ei hotarasc dreptul la viata sau la moarte a oamenilor.” Simtea lipsa lui Silviu. I-ar fi placut sa-i stranga mana ca altadata, sa-i mangaie parul cazut in valuri pe fata. Ochii ei au vazut ultima oara in privirea lui Silviu ceva nedefinit...oare ce? „Nu, nu...., la asta am sa ma gandesc mai tarziu”, isi spunea Ela si un somn binevenit, ca un duh, i-a patruns in trup.
            Zorii celei de-a doua zi au gasit-o pe Ela treaza, asteptand cu putina teama pe doctorul Botez. Era o sentinta in acel inceput de primavara si de zori de zi cand lumea invinge intunericul patrunzator si fara de sfarsit al neputintei.
            Usa salonului s-a deschis intr-un tarziu si sora Maria ii spune sa se pregateasca pentru vizita. Doctorul, mai putin distant, cu privirea calda si buna, a pivit-o in ochi pentru o secunda  si, acea secunda, a insemnat pentru ea v e s n i c i e. Iarasi si-a adus aminte de cuvintele lui Silviu: „Doctorii sunt stapanii lumii”, intelegand ca trebuie sa aiba incredere in EL. Da, EL, doctorul, devenise punctul de sprijin al existentei sale atat de fragile.
I-a luat mana, ca in ziua precedenta, i-a numarat bataile inimii, spunandu-i pe un ton soptit, aproape indurerat:
            - Starea sanatatii tale e mai deosebita, necesita un tratament special. Eu, doctorul, te voi ajuta. Voi face din tine Ela, cea din totdeauna: puternica, iubitoare, plina de viata.
Doar atat a glasuit si Ela a auzit pasii indepartandu-se. S-a simtit paralizata. Creierul i-a devenit un vid enorm in care nu se puteau lega ganduri, fapte, amintiri. Un strigat de furie a pornit din interiorul trupului bolnav impotriva  celui care a indraznit sa se amestece brutal in destinul ei de pasare calatoare, de crang inflorit. Strigatul i s-a amplificat asemenei unei explozii in lant care, ciocindu-se de peretii reci ai salonului, s-a intors ca un ecou multiplicat in mii de sageti, biruind-o.  
            DESTINUL – acest drum intortocheat, seducator, chinuitor, luminos ca soarele, intunecos ca iadul, frumos ca o padure de mesteceni, d u r e r o s  ca moartea unei caprioare sub coltii dusmanosi ai lupului...
            DESTINUL  ne poarta in corabia vietii ca pe o coaja de nuca aruncata in valurile tumultoase ale marilor, la discretia vanturilor sau uraganelor, a vartejelor din adancuri...
            DESTINUL este mai degraba ales de Cel de Sus care picura un gram din puterea Lui nemarginita in trupul nostru de lut. Ne da puteri de fiara haituita, frumusete de sirena, intelepciune de sihastru uitat de timpuri.
Ela gandea la toate astea cand in salon, spre surprinderea ei, intra doctorul.
            - Ela, vreau sa am cu tine o discutie deschisa si, daca nu te superi, putin barbateasca. Sunt chirurg, cardiolog, obisnuit cu duritatile vietii, cu moartea... Viata, meseria, rautatea celor din jur, albul acestor pereti... stii, Ela, saloanele ar trebui sa aiba alta culoare, culoarea sufletului indurerat: violet sau caramiziu ca sangele care curge, dar ce vorbesc? Vreau sa am cu tine o discutie dura, chiar cruda....o suporti?
            - Doctore, nu te cunosc, insa privirea deschisa, cutezatoare?, albul halatului si zambetul perceptibil de sub mustacioara, ma scuzi ca-ti vorbesc asa, imi da incredere in tine. Spune-mi adevarul numai pe jumatate, indulceste-l putin. Sunt grav bolnava? Hai, spune, te ascult.
            Doctorul Botez s-a apropiat de fereastra, a scos cu gesturi studiate un pix, vrand parca sa castige timp ca inaintea unei mari batalii, s-a intors apoi cu fata spre Ela.
            - Ela, inima ta este asemeni unei pasari cu aripile ranite care se chinuie sa mai faca cateva ocoluri inainte de a cadea zdrobita. Te-ai nascut cu o malformatie de inima. Din cauza accidentului, complicatia unei boli deja existenta, s-a agravat.  M-am gandit mult asta-noapte si iti spun sincer, direct, pentru ca timpul ma preseaza, ca inima ta trebuie inlocuita. Este singura sansa pe care ti-o pot oferi, desi nu sunt  Dumnezeu. In urma cu doua ore a avut loc un accident de masina stupid, ca toate accidentele.... oare si viata noastra este stupida?.... si tanara a murit.  Echipa noastra chirurgicala, procurorul, medicul legist, au obtinut acordul sotului  ca inima sa-i fie recoltata in scopul unui transplant. Mihai, sotul victimei, a avut un moment de incrancenare in fata dorintei noastre de a lua din trupul sotiei sale, fiintei dragi, inima pentru a salva o alta viata. Am vazut pe chipul lui ceva dumnezeiesc, dintr-o data figura i s-a luminat, in jurul capului aparandu-i o coroana stralucitoare...., chipul devenindu-i icoana, iar privirea – lacrima.  
            - Doctore, te multumeste credinta?
            - Ela, ma linisteste icoana Maicii Domnului cu Pruncul in brate. E ceva magnific, imi da puteri nebanuite in fata oricarei nenorociri. Intru in biserica, ma asez in stratana din dreapta, la margine, si privesc icoana Maicii Domnului. Ochii Maicii sunt ca niste izvoare datatoare de putere, de incredere, de viata, au ceva bland, ceva ce nu poate fi definit, care ma face de-a dreptul supraom. Mainele Maicii cu degetele lungi iti da o parte din puritatea si bunatatea ei. Ela, pentru mine cel mai odihnitor lucru, cel mai datator de energie, de curaj si de incredere, este sa privesc chipul Maicii Domnului cu Pruncul in brate in amurgul stins al unui vitraliu. Am simtit ca Mihai a inteles mesajul nostru. Am recoltat inima introducad-o in banca de organe..., asteapta un nou trup pe care sa-l slujeasca cu devotament. M-am gandit ca meriti sa porti aceasta inima. Trebuie sa te hotarasti. Nu-ti cer un raspuns pe loc. Daca nu primesti esti sortita intunericului vesnic sau, poate, campului plin de verdeata si de lumina pe care ni-l promite Preasfantul Dumnezeu. Incuviintand, vei vedea din nou stelele luminand chipurile neostenite ale indragostitilor, vei zambi, vei iubi, te vei lovi din nou de rautatea oamenilor, vei suferi de frig si intuneric.... Hotaraste-te! Imi vei da raspunsul in acest plic: „da” sau „nu”. Nu am putere, desi par un „dur” sa primesc raspunsul in fata. Echipa chirurgicala, sala de operatie, sunt ptegatite. Doar tu trebuie sa te hotarasti intre „a fi” sau „a nu fii”.
            Usa s-a inchis cu zgomotul straniu si crancen al durerii, amplificat de ecouri care se repetau in valuri obositoare si epuizante.
            Cine poate defini cu saracia noastra de cuvinte trairile Elei? Doreste cu adevarat o alta viata? O existenta mediocra, o facultate absolvita si un drum ratat. Iubiri trecatoare, clipe sublime alternand tot mai des cu mizeria vietii cotidiene. Ar fi un mod solemn, civilizat, de-a intoarce spatele acestei existente sau poate.... privirea doctorului, crisparea mainii cand tragea nervos din tigara, blandetea cu care i-a numarat bataile inimii...sunt toate un argument pentru „a fi”?
            De ce a ales-o pe ea ca „primitor”? De ce tinuse doctorul sa-i precizeze ca lista „primitorilor” este mare, ca a depus eforturi in fata colegilor pentru a o privilegia?
 „Nu este nimic adevarat, isi spune Ela, sunt visuri si toata viata mea am fost o visatoare...”
Doctorul Botez continua:
            - si eu, Ela, sunt intr-un moment critic al vietii, tin mult la  reusita acestei  operatii. Doresc sa-mi intinzi o mana de ajutor.
Ela se dadu cu greutate la marginea patului. Simtea ca se sufoca, ca era prea singura in acest Univers si in fata acestei alternative. Isi acoperi ochii durerosi cu mainele si din aceasta durere se iveste ideea (intrebarea) care, defapt, trebuia sa si-o puna de la bun inceput: inima cui a fost? Cine era omul care a incuviintat prevelarea inimii fiintei dragi?
Intrebari grele, fara inceput si sfarsit, se depanau in mintea Elei. Vrea sa ceara lamuriri despre „donatorul de inima” si despre el, Mihai.
Doctorul Botez se plimba nervos. Desi erau zorii zilei, nu-si putea gasi linistea. Prin minte ii trec, precum nori dupa nori si valuri dupa valuri, imagini ale trecutului.
            O viata searbada de copil sarac.... Doamne, ce grea e saracia! Iti lasa pentru toata viata  inscrise, ca intr-un cod genetic, stigmate de care nu poti sa te desprinzi.... Un liceu absolvit cu rezultate bune la invatatura, disciplinat, ordonat, prea ordonat si disciplinat.... La ce bun munca, disciplina, reusita...cand saracia, ca o rugina, macina sufletul facandu-te infirm pentru totdeauna?
            Ochii blanzi ai mamei ii apar in ceata, pana si icoana sfanta a mamei paleste. Doar saracia inceputului  ramane treaza.  Isi aminteste de un coleg de liceu care l-a intrebat odata:
            - Ce vrei sa te faci, Sorine?
            - Doctor ca sa am bani multi, multi bani!
Anii au trecut cu greutati, durereri si bucurii putine. Realizari a avut destule. Ajuns doctor, chirurg cardiolog, recunoscut ca bun specialist, cu stare materiala buna. Dar saracia....saracia patrunsa in oase, in constiinta, da toata viata o stare de infirmitate psihica, de indarjire, ce te face sa narui munti, sa pavezi oceane cu planete astrale, sa invingi.
                        Oare Ela va accepta operatia!?
Ii placea gingasia chipului ei, privirea speriata si cel mai mult il impresionase nerabdarea cu care astepta raspunsul..
Se trezi din visare la auzul ascutit, nervos, al soneriei. Butonul rosu al salonului numarul opt, in care era Ela, se aprinsese. Cu pasi mici se indrepta spre acel strigat disperat in noaptea pustie, dureros de pustie.
            - Ela, m-ai chemat? Te-ai hotarat?
            - Doctore, m-am gandit si, te rog, sa-mi indeplinesti o dorinta: vreau sa cunosc amanunte despre binefacatoare si despre EL.
Doctorul Botez tresari. Nu se asteptase la o asemenea intrebare. Amanunte nu cunostea... Era un caz obisnuit in specialitatea lui. Conta doar testele de histocompatibilitate ale „binefacatorului” si mai putin fisa personala. Lupta trebuia continuata. Il va gasi pe Mihai si ii va aduce Elei amanunte, lamuririi.
Privind-o atent, a simtit, mai mult ca altadata, ca trebuie sa traiasca.
            - Bine, Ela, autosanitara il va aduce pe Mihai. Ii voi telefona ca sa ia tot ce te poate convinge ca EA merita sa traiasca prin tine si TU sa supravietuiesti prin EA.
 
                                               ***
            Mergea grabita pe trotuarul aglomerat, incercand sa se fereasca de priviri, cunoscuti, de atingeri intamplatoare....
Ducea sub brat un dosar legat cu o pamblica alba. Il tinea strans cu amandoua amainele ca pe o comoara de pret. Ana avea intre paginile dosarului ultimul ei roman pe care se grabea sa-l incredinteze editurii.  Muncise mult la carte. Ceva din sufletul, din trecutul ei, fusese transpus in paginile acestei lucrari.
Arunca o privire fugara la vitrina unui magazin, surprinzandu-si trasaturile trupului, mersul energic, coapsele inalte, bluza de mohair ce se mula pe sani.
            In multime il zareste pe Ovidiu, colegul de clasa primara, ajuns director la un mare trust industrial. Ii surade instinctiv, nu lui, directorului, ci aluia de altadata. O vede si se apropie cu fata exprimand bucuria surprizei.
            - Ana, nu te-am vazut de catva timp. Esti la fel de frumoasa ca intotdeauna. Unde te grabesti?
            - Sunt obosita. Am retusat o lucrare, un moft, vechi amintiri retraite si filtrate de inima si gandirea ciuruita de vremuri. Vreau sa le public.
            - Am citit tot ce ai scris. Te-am urmarit din umbra. ti-am adulmecat pasii care te-au dus pe piscurile ravnite ale consacrarii. Esti mai buna, ai invins. ti-ai gasit un loc onorabil in societatea nostra de parveniti. Te felicit. Imi dai voie sa te insotesc cativa pasi?
            Fara sa astepte raspunsul, o lua de mana, ca altadata, in clipa cetoasa care s-a asternut intre ei ca o prapastie...
Ceremonios, cu un „sarut-mana”, portarul ii deschide Anei usa cladirii care o ducea spre biroul redactorului-sef.
            - Domnule redactor, ma simt ca o scolarita rusinoasa de ce am scris si ca am scris, dar am simtit o mare usurare. Am avut simtamantul unic, divin, ca in fata unui duhovnic cand vii cu smerenie ca sa-ti spui pasurile si ceri prin EL, Dumnezeu, alinare....
            - Ana, am citit paragrafe din al tau manuscris si, cred, ca ai reusit sa exprimi simplu, fapte reale traite si retraite de tine. Ineditul, prospetimea, lectura acestor pagini emana tocmai adevarul faptelor.
            Ana il priveste lung si in fata ochilor ii apare imaginea satului de munte din care a plecat in urma...cu ani. Un satuc linistit, cu oameni harnici care duceau o viata aspra. Iarna, nametii se ridicau deasupra gardurilor, in timp ce lupii se apropiau de prispa casei. scoala era in celalalt sat, la patru kilometrii distanta, si copiii trebuiau sa strabata zilnic acest drum.
            - Ana....                
Trupul i se crispa  si, trezindu-se la realitate, vazu chipul increzator al redactorului.
- Ana, noi am inclus cartea in lista editurii pe anul urmator. Ai timp sa aduci corecturi, sa stergi amintiri care dor. Saptamana viitoare o sa discutam despre amanuntele redactarii.
Ana multumeste celor din jur pentru cuvintele de incurajare si incredere si, din nou, ca o scolarita silitoare, ii asigura ca nu-i va dezamagi. Cu pasi rari, linistiti, care rasunau pe hol ca ecourile unui vis stins, iese din cladirea editurii. Nerabdatoare, vrea sa se intalneasca cu Mihai, sa-i povesteasca marea realizare, visul devenit faclie. Sufletul, fantana ucigatoare, se zbatea in fiinta ei – uzina vie.
            Ana isi continua drumul linistita spre Expresul din coltul strazii. A simtit dintr-o data cum ii este foame, dar nu, trebuia sa-l sune pe Mihai. Bucuria succesului dorea s-o imparta cu el. Intra in cabina telefonica, formeaza numarul si la celalalt capat al firului, ii aude vocea:
-          Mihai, am reusit! Sunt fericita, vreau sa te vad!.
-          Mai devreme de doua ore, nu pot.... A venit o echipa din
Franta care ne ajuta sa punem in functiune un nou utilaj...
Ana simti in suflet durere. Privirea fixa, lucuioasa si rece ca a lacului inghetat, ii traumatiza fata. Vede cum dintr-un castan o frunza smulsa de vant pluteste fara rost si cade obosita la picioarele ei. O ridica, o mangaie..., pune receptorul in furca neamaiauzind ultimele cuvinte ale lui Mihai. Fara sa stie incotro merge si de ce merge, isi deapana pasii spre gradinita. Ioana se va bucura cand o s-o vada.
Zareste semaforul, lumina rosie, dungile albe ale zebrei i se par mesteceni doborati de soarta..., porneste in intampinarea lor.
Un scrancet de roti... si cerul rotindu-se, imaginea Ioanei cu mainele mici, neputincioase, intinse spre ea, multimea galagioasa agitandu-se..., zgomote ce treptat se atenueaza. si nu mai simte, si nu mai vede, si nu mai aude decat neantul eternitatii.
            
                                                               ***
            Plutonierul major Lazarescu inlatura multimea ce privea la „spectacol”, facand loc autosanitarei care se apropia cu girofarul urland obositor si inutil. Trupul Anei este pus pe o targa si transportat de urgenta la spital. Multimea s-a impastiat. Lazarescu si echipa de politie, dupa ce au facut masuratorile necesare, au parasit scena „spectacolului” ca si „actorul” principal.
Doar sangele impastiat pe asfalt, in lumina amurgului, parea un tablou suprarealist. Ca si cum cineva s-ar fi razbunat pe o panza neputincioasa, lovind in disperare cu pensula muiata in vopsea. O ploaie rapida adusa de nourii revoltati si ei de cruzimea destinului, curgea, siroind peste case, strazi si oameni.
Pictura suprarealista sterge definitiv ultimele semne de trecere a Anei prin aceasta lume neiertatoare. Oamenii se agita ca altadata si cerul, tot senin,  acopera cu mantia sidefie zbuciumata viata a Anei.
            Pe poarta spitalului de urgenta intra autosanitara cu jirofarul aprins, oprindu-se in fata  serviciului de primire. soferul, ajutat de doi  brancardieri, transporta targa cu trupul Anei insangerat in camera de urgenta
Sora de serviciu, Savinoaica, femeie grasa, apatica, priveste indiferenta chipul femeii zdrobit de destin. Nu-i pasa, astfel de cazuri trec zilnic prin serviciul de primire-urgenta. Fara graba, cu miscari lenese, rauvoitoare, inlatura cearsaful care acoperea fata victimei. In partea stanga, deasupra urechii, o plaga sangeranda din care izvora nestavilit sangele..., o mica fantana care apoliaza prin setea ei trupul femeii de seva existentei.
            - Cheama doctorul neurochirurg, spune Savinoaica incet unui brancardier.
Intoarce spatele victimei si merge in camera alaturata spre a-si continua vizionarea „actualitatilor”, in cadrul lor, domnul Traian Basescu  promitea „prostimii” milioane, bogatii, dupa sfarsitul crizei economice, gogosi umflate. Savinoaica savura figura „inteligenta” a presedintelui si se bucura la gandul ca  la iarna va fi „cald”, va fi „lumina”.
Presedintele a mentionat ca pensiile vor scadea cu 15%, iar salariile din sistemul bugetar cu 25%, inclusiv salariul minim. seful statului a dat ca exemplu subventiile pentru incalzire, mentionand ca vor fi reduse masiv, la fel si ajutorul de somaj va scadea cu 15%.
Cifre, procente, scaderi si iar scaderi... calcule facute de o minte bolnava. Domnule Basescu, stiti cum roade saracia sufletul celui care nu are ce pune pe masa copilului? Ati simtit inima mamei plangand ca lumina e inchisa datorita facturilor prea mari? Ca este sortita, de catre dumneata, sa-si numere maruntisul care si acesta se va termina curand? Domnule presedinte, treziti-va din aceasta agonie a luxului in care traiti, din aceasta inconstienta in care va afundati constient! Oamenii isi vor dreptul la viata..., de ce le furati si bruma de bucurie a zilei de maine?
Savinoaica nu intelege aceste reduceri.., ea este asistenta sefa, are venituri suplimentare de la o injectie, de la pastiluta, de la un zambet fals, de la un ceai fara zahar..., si uite asa Savinoaica, femeie grasa si nepasatoare la durerea altuia, urmareste „Actualitatile” fara sa priceapa de ce lumea e nemultumita de atatea scaderi. Ea doar creste in greutate prin scaderi de salarii.
Cascand lenes, schimba programul unde o lata figura politica, la fel de „inteligenta”, abia se vede de la pupitru de unde-si tine cuvantarea. Ca un copil obraznic, prea obraznic si neascultator, fostul premier Emil Boc, cu o privire rece ce-ti taie rasuflarea, aduce inovatii limbajului romanesc. Numai el stie ce vrea sa spuna, dar oricum nu asta e important, nimeni nu-l mai sculta de o buna bucata de vreme. Incearca neputincios sa invete alfabetul politic stalcind cuvintele, facand dezacorduri... Domnule Emil Boc, in clasa primara invatatoarea v-ar fi lasat corinjent, si, acum, dumneata ne inveti ce inseamna  „triumfalist” si „responsabilitate”?
"Ma bucura faptul ca nu sunt probleme, dar sper ca nu este un mod triumfalist de a ne prezenta ca totul este sub control, cand in spate poate avem probleme. V-as ruga sa abordati cu maxima responsabilitate aceasta modalitate de colaborare si modalitate de a comunica", a declarat Emil Boc.
Prognozele meteo care anunta ninsori, numarul in crestere al spargerilor din locuinte si pericolul focurilor de artificii neautorizate vor fi principalele probleme ale sfarsitului de...”
Politicienii abereaza in timp ce  trupul Anei se zbatea contracronomentu ca o fiara nesatioasa care si-a infipt, nemilos, coltii in trupul ei firav.
Grupuri de studenti, infirmiere, surori trec nepasatori privind „spectacolul” pentru ei de „duzina”, banal prin repetitie. Indiferenti la tipatul disperat a celei in suferinta, legea junglei in care cel mai puternic invinge, mananca-ma, daca nu vrei sa te mananc, plutea in sala de operatie a spitalului.
Lumea oamenilor in halat alb capata dintr-o data o alta intorsatura. Oare aceleasi legi guverneaza si sufletele, si miscarile, si intelegerea acestor oameni?
Ana nu pricepea nimic din tote acestea.  Dintr-o data se facuse liniste si intra doctorul Angelescu apropiindu-se de Ana.   
- Probabil ca are factura de craniu..., inegalitate pupilara..., trebuie operata urgent. Duceti-o in sala de operatie numarul trei. Anuntati medicul anestezist si echipa de la blocul operator ca peste un sfert de ora incepem operatia.
Doctorul parasi incaperea indreptandu-se spre lift. Nimic din drama Anei, din fata ei livida, din privirea imploratoare, din neputinta ei, din sangele care patase cearsaful, nu paru sa-l impresioneze.
Ce fel de fiinta o fi? Ce semnifica pentru el Ana? A gandit o clipa macar, ca este o fiinta vie? Ca de existenta ei depinde soarta Ioanei? A lui Mihai? Ca are rosturi castigate cu truda? A inteles el sau a incercat sa inteleaga din privirea ei albastra, metalizata de frica, ca vrea sa traiasca, ca este legata de lumea aceasta si ca nu crede in „dincolo”?
Doctorul Angelescu intra in lift si surade fermecator  unei doctorite stagiare, atragatoare, cu care operase aseara. Surasul l-a umanizat dintr-o data, a facut din el o fiinta vulnerabila ...., vulnerabila la ce? La dorintele lui sau la drama celor in slujba carora a jurat sa se devoteze?  Iese din lift indreptandu-ae spre blocul-operator. Isi pune halatul in cuier, intra in camera-filtru fixandu-si echipamentul steril.
 „Oare cu ce am  gresit, isi spune in sinea sa Ana, in fata lui Dumnezeu? Pacatele cui sunt sortita sa le platesc? Exista oare Dumnezeu? A vrut El cu adevarat varsare de sange, sa se razbune pe mine, o biata umbra? Cu ce am putut sa fiu mai vinovata incat sa ma jertfeasca pe altarul razbunarii? Nu, nu exista Dumnezeu, doar destinul orb si neinduplecat care-ti poarta pasii spre prapastie. Ioanei cine ii va deschide usa cand va veni surazand de la gradinita? si cine ii va purta manuta pe coala alba a caietului cand va invata sa scrie cuvantul „mama? Cine ii va citi povesti noaptea tarziu, cand viforul va lovi naprasnic in fereastra?  Cui ii va spune ganduri, dureri, bucurii? O!, nu, Dumnezeule, te urasc... Iarta-ma, te rog! Ajuta-ma sa scap cu viata din aceasta zi de cumpana si promit solemn si cuviincios ca ma voi inrola in oastea credinciosilor tai”.
Anestezistul ii pune masca pe nas, pe gura, privind chipul Anei ca pe un portret nereusit, creonat in graba de frica mesterului.   
- Respira adanc si rar, din ce in ce mai rar. Vei adormi si suferinta ti-o vom alina-o.
   Ana respira adanc aerul venit prin masca si un somn adanc, ca o binecuvantare, ii picura in trup.
Operatia mergea greu. Desi avea experienta si era un bun profesionist, doctoral Angelescu impreuna cu echipa operatorie, se pomenira in fata unui caz inedit. Sinusul cavernos fusese lezat, accidental, si sangerarea pornita nu o puteau opri. Aspiratorul suge cu zgomot sangele si viata Anei.
Anestezistul arunca o privire disperata spre monitor si spune:
   - Femeia este in pericol!
A urmat o agitatie extrema, bine oranduita si cunoscuta, dar… inficienta. Electroencefalograma indica leziuni ireversibile ale creierului. Doctorul Angeleascu spune anestezistului si colegilor:
   - Partida a fost pierduta. Pacat!
    Isi scoate manusile pline de sange, masca, halatul, aprizandu-si obosit o tigara. Pe usa intra doctorita stagiara care-l anunta ca a sosit o noua urgenta. Surasul ii reaparu pe chip si se indeparta grabit ca de un vis la care nu merita sa meditezi.                                  
                                    ***
 
            Spitalul de urgenta la care fusese adusa Ana avea o sectie de transplant de organe. Bolnavii suferinzi de inima, rinichi, isi asteptau randul ca un donator vitregit de soarta, sa le ofere salvarea. Sectia era dotata cu un laborator modern de testare a histocompatibilitatii de organe (banca de organe). Bolnavii fisati erau inmagazinati pe calculator si cand aparea un donator in urgenta, acesta putea salva o alta viata. Rezultatelor testelor de histocompatibilitate  se introduceau in computer si “inteligentul” afisa pe ecran lista primitorilor potentiali.
Anestezistul anunta echipa de urgenta de transplant de organe, cazul Anei si posibilitatea prevelarii de organe pentru transplant. Legislatia in vigoare prevede acordul donatorului sau a familiei acestuia. O echipa completa formata din medical legist, procuror, medic anestezist, confirma moartea biologica a victimei care survine inaintea mortii organului posibil de prevelat,
   Chipul Anei devenise livid, pete maronii ii acopereau fata, privirea era fixa, inerta, inexistenta… Un cadavru, un destin..., un tribut platit pentru fapte necunoscute. Echipa medico-legala, parca vrand sa adanceasca raul, ii ia, ca o ultima jertfa, inima..., deci si asta este posibil.
Procurorul Vifornita se ridica de la birou si se indreapta spre geam.  Privea prin fereastra deschisa, de la etajul sase al cladirii, orasul acoperit de norii plumburi ai diminetii.
   - Domnule capitan Marcu, ati citit foaia de observatie a decedatei?  Protocolul operator este ambiguu, nu defineste clar leziunile care au dus la deces. A fost un moment critic intraoperator cand s-a produs leziunea accidentala a unui vas de sange important.  Diagnosticul de internare ii acorda o sansa..., si, totusi, decesul nu a putut fii evitat. Doctorul Angelescu este un chirurg bun, o asemenea gresala nu-l caracterizeaza.  Imi este greu sa cred ca neprevazutul l-a surprins intr-atat incat sa capituleze. Capitane, este al cincilea caz de deces intraoperator la persoane relativ tinere si, practic, sanatoase organic, cu leziuni cerebrale, alteori rezolvabile.
Capitanul Marcu priveste surprins la Vufornita.
   - Credeti ca se merita sa aprofundam cercetarile?
   - Ce sti despre doctorul Angelescu?
 Capitanul Marcu scoate din geanta un dosar cu coperti albastre pe care scria „Strict interzis” si-l deschide.
„ Absolvent al Facultatii de Medicina..., sef de promotie.
Parintii de nationalitate ebraica, Herscovici, schimbat ulterior in Angelescu.  Inainte de 1978 avea o „dugheana” pe care scria „Atica si alte maruntisuri la Herscovici”. Dar, sub tejghea,  puteai gasi citrice, masline grecesti, cafea braziliana, aur si alte feluri de „maruntisuri”.  Dupa incheierea perioadei comuniste, devenit Angelescu, „mare victima” a furiei mineriadei, se instaleaza confortabil in fotoliul directorial al unei fabirici de incaltaminte. Dupa ani, este recrutat de
securitate si apoi trimis in diplomatie,  ca atasat al ambasadei romane in Grecia. Doctorul este unicul fiu care dupa absolvirea facultatii  a fost intern, apoi secundar al profesorului. A fost bursier timp de cinci ani in SUA. Reintors in tara a devenit seful serviciului de neurochirurgie.”
Capitanul Marcu inchide dosarul privind fix la Vifornita.
   - Dupa ce reguli se fac transplantele de organe? Ma refer la alegerea primitorului...
   - Capitane, adu, te rog, fisa completa a bolnavilor care au beficiat de transplant in ultima luna. Reevalueaza fisele de observatie, vezi daca echipa operatorie a fost aceeasi si, in general, tatoneaza atmosfera din spital.... adevarul zvonurilor care circula....
 
Lucretia Buiciuc


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page