Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

DE CE NU AU TIMP POLITICIENII

Corneliu LEU


Valul de incatusati, sau descatusati, sau eliberati pe baza de nou cod penal, persoane din lumea buna care s-au perindat zilele astea prin topurile de stiri de la televiziuni si figuri importante vazute-n poza clasica a apasarii capului ca sa poata intra pe usa masinii politiei, au facut sa-mi cada fisa la o intrebare pe care incepeam sa mi-o pun aproape hamletian in legatura cu psihologia politicianului roman al carui portret robot a capatat accente tot mai alerte si mai alergice de graba, de lipsa de timp, de lipsa rabdarii de a asculta, de precipitare in a da raspunsuri sau indicatii, de nervozitate in discutie si incapacitate de a fi atent nu numai la argumentele „celuilalt", ci chiar si la doleantele celui caruia ar trebui sa-i dea atentie, daca nu pentru faptul ca l-a ales, macar pentru cel ca nu-l va mai alege.
Nu: atat ca portret robot, cat si ca numar din ce in ce mai mare, politicianul roman nu mai are rabdare. Nu mai are timp, nu mai are urechi de ascultat, nu mai are nici macar bunavointa de a rezolva treburile pentru care s-a dorit ales, numit, preferat, promovat, sau cum vrem sa-i spunem carierei pe care a facut-o, ori pozitiei in care a ajuns. Pentru ca pozitia in care a ajuns, de fapt, este cea de a nu mai avea timp pentru nimic, de a nu-si ingadui nici macar siesi ragazul de a asculta pana la capat ceea ce i se spune cu convingerea ca el e omul care trebuie sa rezolve, de a repezi interlocutorul la jumatatea frazei si, in ori ce caz, de a nu te mai lasa sa ajungi la finalul in care spui ce ceri sau ce doresti de la el. Te repede, iti inchide gura, trece pe langa tine si te dispretuieste pentru faptul ca nu-ti dai seama cat de ocupat este el pentru binele natiunii, fara ca macar sa-i treaca prin minte ca ar trebui sa-si puna intrebarea daca nu cumva si tu, solicitantul, petitionarul, omul care vine cu o idee, o propunere, o doleanta, o sugestie sau o cerinta de la atributiile lui, de la functia pe care o detine, de la pozitia in care s-a catarat tocmai pentru ca asemenea lucruri a promis sa faca, etc.etc. – sa-si puna intrebarea daca nu cumva nu esti si tu o farama din acea natiune la al carei bine s-a angajat. Nu are stare pentru asa ceva. El a intrat intr-o vibratie, in ritmul precipitat al importantelor preocupari ale functiei in care se afla si nu mai are timp nici pentru tine, nici pentru problemele pe care ti le-a promis candva ca le rezolva. Cand a promis? Atunci cand avea timp de asa ceva; atunci cand existenta lui era mai umana si mai modesta, atunci cand...
Si, uite-asa, se fereste, te repede, te neglijeaza, te ignora, te lasa cu fundu-n balta sau cu ochii-n soare, si n-are timp, n-are timp, goneste spre ceva ce n-ai sa-ntelegi tu niciodata ca e mai important decat plictisitoarele tale doleante sau idei pe care vrei sa le rezolvi prin el. Trece grabit, da din cap fara sa stie la ce anume, te-ntrerupe la jumatatea frazei de parca a auzit-o si alearga mai departe in ritmurile sale alertate, ca-ntr-o goana dupa aur, ca-ntr-o competitie in care trebuie sa puna mana pe ceva dupa care gonesc mai multi si, in fiecare clipa, e posibil sa i-l sufle de sub nas un altul.
Ceea ce constati ca, intrutocmai, chiar asa si este,  cand il vezi - nu mai spun daca pe drept sau pe nedrept - cu bratarile acelea care nu se prea desprind una de alta, urcand sau descinzand din acel tip de automobil cu productia mereu in crestere denumit „duba", pazit de gardieni care fac si greva pentru salariul mic pe care il au, ajuns el la dispozitia grabei altora si angajandu-si avocati ca sa-l aduca in starea fericita de interdictie de a parasi tara.
Si atunci, hamletiana mea intrebare se loveste de pragmatismul altei intrebari, pe care stiam ca si-o pune el, politicianul roman contemporan. Stiam, chiar, ca si-o pune in mod preferential; dar nu credeam ca si-o poate pune chiar cu atata acuitate! Este acel „Ce-mi iese?"... Firescul si imperativul „Ce-mi iese!?" pe care-l citeai in cautarile privirilor lui atunci cand voiai sa-l faci sa te asculte vorbindu-i de probleme cetatenesti, sau de probleme gospodaresti, sau de, ehe, ce pretentie absurda:  de problemele culturale!... „Ce-mi iese?!" – era la toate acestea si intrebarea, dar si raspunsul care, implicit, te admonesta: „Crezi tu ca eu am mintea la prostioare din astea?!"...
Da: acel „Ce-mi iese?" a devenit si dominanta intrebare in preocuparile politicianului roman, dar si calificativ de dispret si dezinteres fata de nerentabilele directii in care el ar trebui in mod normal sa actioneze... Sau, formulat chiar mai putin egoist, acel „Ce iese?" cu care s-a obisnuit o societate intreaga din practicile politice ale contemporaneitatii slujite de oameni pe care avem dreptul sa ii consideram nu in intregul lor dedicati interesului personal, fiindca, prin sintagma aceasta: „Ce iese?", devenita semnificativa pentru perioada pe care o traversam pe directia Schengen,  ei apreciaza orice lucru sau orice miscare pe care trebuie sa o faca in mod dualist!...
Era sa ma ia gura pe dinainte si sa zic „duplicitar", dar retractez. Retractez si ma pastrez la „dualist", care este aproape la fel de propriu pentru ca, acest tip de om politic dedicat culorii doctrinare prin care isi face cariera, s-a obisnuit cu dublul raspuns la intrebarea „Ce iese": Ce iese pentru el si ce iese pentru partidul caruia trebuie sa-i arate ca-l serveste. Oricand, cu abnegatie; si mai ales in anii electorali, cand cheltuielile sunt mai mari si trebuie recuperate apoi, o legislatura intreaga!... „CE IESE?” – asta e intrebarea-cheie a zilelor noastre, pentru ea s-a nascut politicianul roman; pentru ea s-a format; pentru ea s-a zbatut sa ajunga la functii si onoruri. „Ce iese pentru el sau/si ce iese pentru partid" tine locul si de univers social si de filosofie politica. Nu-i vorbi de nevoile societatii, nu-i vorbi de indatoririle pe care si le-a asumat, nu-i vorbi despre responsabilitatile postului pe care il ocupa, ca n-are timp de toate astea; nu-l inoportuna semnalandu-i oportunitati la care ar putea pune umarul, sau nevoi ale cetatenilor, sau remedieri sociale necesare; nu-i vorbi nici macar despre buget, fiindca aia e o treaba rezolvata, sunt bani care au intrat, iar el trebuie sa se gandeasca la altii care mai pot sa intre, gasind noi modalitati pentru „Ce iese"!... Mintea lui trebuie sa fie libera nu la condus tara, ci la spicele blonde pe care le va recolta de pe mosia invecinata cu spicele blondei care-i preocupata si ea de achizitii funciare. Iar mintea lor trebuie sa fie atenta nu atat la guvernare, cat la a mai infiinta cateva locuri de ministri prin care se rasplateste clientela. Problemele tarii pot sa mai astepte; problemele economiei nationale vor fi aceleasi si la anul; problemele sociale tot nu se mai pot rezolva... In vreme ce intrebarea „Ce iese?" este menita sa aduca mereu foloase si prinoase!  
Aceasta este toata explicatia cu graba; cu lipsa de timp; cu vesnica precipitare in care te afli ca sa-ti dai seama exact, din orice lucru pe care il ai de facut prin indatoririle tale de serviciu, prin „fisa postului", ca sa ne exprimam birocratic, sau prin" chemarea politica pe care o ai in rezolvarea problemelor semenilor", daca ne exprimam cu emfaza electorala – sa-ti dai seama exact: CE IESE?...
Pai, cum sa mai ai timp pentru prostiile alora care te bat la cap?... Capul tau e plin de „Ce iese"; atentia ta e incordata spre „Ce iese"; grija ta cea mare trebuie sa fie pentru „Ce iese", iar cuantificarea valorii muncii tale de lider, sau de ales, sau de ocupant al unei demnitati se exprima prin „Ce iese"!...
Cand, domnule, cand sa mai ai timp pentru lucruri de la care „Nu iese" ?!... Este, omeneste, posibil sa mai ai timp si pentru asa ceva?!
Cine stie!...
Poate doar atunci cand exulti de fericirea libertatii ca ti s-a dat interdictie sa parasesti tara!

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page